vineri, 9 septembrie 2011

[MUNTE] Precizări istorice personale, despre turele în Umerii Pietrei Craiului

De curînd, Mugur Ilie publică pe www.carpati.org încă o descriere a drumurilor parcurse de el în această vară în Piatra Craiului...

http://www.carpati.org/jurnale/mugurel.ilie/1/
....privind de această dată Umerii Pietrei Craiului.

http://www.carpati.org/jurnal/piatra_craiului_traseul_umerilor/2502/


Deja am făcut nişte precizări măricele la Comentariile acestui post, aşa că parcă nu s-a mai căzut să înşir un cîrnat despre istoria pătrunderii în acele locuri. Mai exact despre scăpările existente în nişte tipărituri devenite clasice.

Şi ajung iar în situaţia în care parcă îmi eliberez prin criticism din agresivitate, însă şi ţinta o face niţel lată...



I


Extras din "Sus la munte, la izvor"
( http://www.scribd.com/doc/17259551/Contributii-la-istoria-alpinismului-romanesc

Activitatea în Piatra Craiului (continuare)

 La începutul lunii iulie 1939, I.I.-Dunăreanu se afla la Plaiul Foii, împreună cu Titi Ionescu şi Franz Bauschke. Avînd şansa unui timp minunat şi beneficiindu-se, se pare, de îndrumările lui C. Lehmann[1], grupul admirist a trecut neîntîrziat la acţiune.

2 iulie : Umerii Pietrei Craiului
Impresionanta coamă, parte a cumpenei de ape Muntenia-Transilvania, se afla în fruntea ambiţiosului program de premiere stabilit pentru vara anului 1939.

"Această denumire nu-mi aparţine; am găsit-o pe o fotografie luată de pionierul drumeţiei muscelene Gabriel Dimitriu din Cîmpulung..."[2]
Lui I.I.-Dunăreanu i se datorează segmentarea topografică a muchiei respective. Iniţial (1939), pornind de la aprecierea că în dreptul fostei linii de graniţă Brîul de sus prezintă trei ramuri, el menţiona că "între fiecare din aceste braţe, Umerii de piatră se ridică semeţi, fără a fi ameninţători". Mai apoi (Piatra Craiului, 1958) va indica Umărul de Jos ca pornind de la Pridvor[3], cel de Mijloc din brîul omonim (plasat la 1920 m. alt.) ş.a.m.d.

Abordarea Umerilor s-a făcut frontal, urcîndu-se un horn situat deasupra Şeii Tămăşelului. După o evitare pe faţa Văii Tămăşelului, s-a trecut apoi într-un vîlcel pendinte de Bîrsa Tămaşului, pe care l-au urmat pînă în locul unde acesta "se înfundă [...] într-un perete vertical". Aici se găseşte, pe  muchia dinspre nord, Pridvorul (unde "surplombele apasă greu peste micul promontoriu").

"Consider drumul peste Umeri drept unul din cele mai plăcute trasee de stîncă din Piatra Craiului; nu am pierdut nici un prilej ca aproape în fiecare an să petrec cîteva clipe pline de farmec pe frumosul «belvedere» de la [...] «Pridvor», pînă cînd această deosebită plăcere a revenit irealizabilă.

Nemaiputînd avansa pe vîlcel, Titi Ionescu şi ceilalţi s-au angajat pe un horn aflat imediat deasupra "Pridvorului". Nu departe s-a ieşit într-un prim brîu, un scoc aflat în stînga liniei de creasta scoţîndu-i apoi în zona superioară a abruptului, mai puţin sălbatică. Din Brîul de Sus, ocolind Umărul de la acel nivel, au suit în stînga un afluent al Bîrsei Tămaşului, ieşind finalmente în creasta sudică[4].

Din 1958 (Piatra Craiului, pag. 222), I.I.-Dunăreanu atribuie acestui traseu propriul său nume.[5]








[1] Vezi amintita scrisoare din 4 iulie 1939. Nu ştim dacă C. Lehmann a dat curs invitaţiei, dar peste patru ani se bucura din partea lui I.I.-Dunăreanu de aceeaşi deosebită consideraţie.
[2] "... din ale cărui albume de fotografii, datînd de acum 45-50 de ani (1908-1913, n.n.), am reţinut şi interesanta denumire de Coltul Carugelor, dată vîrfului Lancia" (Piatra Craiului, 1958, p.225).
[3] Astăzi se consideră îndeobşte Umărul de Jos ca săltînd chiar din Şaua Tămăşelului.
[4] Relatarea de mai sus are la bază notaţiile lui I.I.-Dunăreanu. Ori descrierile Umerilor Pietrei Craiului datorate acestuia conţin cîteva erori imposibil de neglijat.
a) "Vîlcelul se înfundă în pereţii Umerilor [...] este punctul pe care l-am numit «La Pridvor» [...] Continuarea ascensiunii nu este posibilă decît [...] pătrunzînd prin hornul ce se deschide pe latura nordică a Umărului..." Ori Vîlcelul din Umărul de Jos nu sfîrşeşte în dreptul Pridvorului, ci iese într-o ramura inferioară a Brîului de Mijloc. Nu se aici problema unei modificări radicale din 1939 şi pînă astăzi a reliefului regiunii;
b) Imediat după premiera admiristă I.I.-Dunăreanu menţionează şi faptul că "la 1820 m. altitudine (în dreptul Pridvorului, n.n.) [...] sîntem pe Brîul de Mijloc". Ulterior va corecta doar parţial această greşeală, plasînd brîul (altminteri bine localizat, în dreptul unei "interesante lespezi [...] ca un acoperiş de colibă") sub "hornul larg cu vegetaţie şi cu trepte foarte bune" din treimea mediană a traseului (aflat, în realitate, deasupra).
Erorile monografiei dunăreaniste (care nu se rezumă la cele de mai sus) vor fi preluate şi de alţi autori. Aceştia nu par să fi parcurs locurile, impresie întărită în cazul unuia din ei de afirmaţia că (şi) jumătatea superioară a traseului Umerilor are gradul II+ (în realitate, I A).
[5] Potrivit obiceiului existent nu numai la noi, numele unui traseu desemnează capul de coardă de la premieră sau, mai rar, un om cu merite deosebite indicat de acesta. Or, în cazul ascensiunii din 1939, ordinea urcuşului fusese “Titi Ionescu, Fr. Bauschke, I.I.-Dunăreanu”. De aici mirarea noastră, căreia I.I.-Dunăreanu a ţinut să-i precizeze: “Ne-am perindat la postul de cap de coardă toţi cei trei bărbaţi [...] şi s-a căzut de acord ca traseul să poarte numele celui mai în vîrstă, care întîmplător era şi cel mai vechi în masiv, precum şi proiectantul traseului”.
 Explicaţia nu convinge însă.
a) Cap de coardă cu acel prilej, pe porţiunile pe care se va fi găsit necesar întinderea frînghiei, va fi fost Titi Ionescu (a cărei prezenţă era "strict necesară", cf. Piatra Craiului, 1958, p. 190)
b) “Mai vechi în masiv” erau Titi Ionescu şi F. Bauschke, I.I.-Dunăreanu cunoscînd Piatra Craiului, după propriile-i spuse, abia la 1935.
c) Îndoielnică este şi posibilitatea de a identifica, de la baza abruptului, un traseu, într-un labirint de calcar unde chiar I.I.-Dunăreanu recunoştea ca “puternicul efect de perspectivă” joacă ochiului feste serioase.
Totodată nu ştim de ce toponimicul în cauză vede lumina tiparului abia la două decenii de la premieră, deşi anterior I.I.-Dunăreanu avusese toată libertatea în ale scriselor turistice.



II


Două condeie cu greutate (E. Cristea, respectiv Walter Kargel) preiau apoi descrierea lui Dunăreanu, fără să-i remedieze inexactităţile, pe unde opinia personală că aceşti doi ultimi autori nu au călcat prin Umeri.



W. Kargel produce chiar şi o schiţă, unde - după opinia mea - accentuează greşelile moştenite. De pildă, pornind de la gradul II B atribuit (e interesant de ştiut cum) traseului Dunăreanu în nomenclatorul Federaţiei Române de Turism-Alpinism, indică această dificultate nu doar unei zone din Umărul de Jos cu configuraţie destul de ciudată pe schiţă, dar şi Umărului de Mijloc (!!!), respectiv celui de Sus - acesta din urmă pe varianta ocolitoare dinspre Ardeal.



Deşi, după cum apare cred clar, autorul nu călcase zona, acesta preia fără verificare nişte informaţii despre o variantă în zonă ce nu necesită folosirea corzii...






Traseul simplu din Umeri, indicat de Kargel, în schiţa din "Trasee alpine în Carpaţi", se separă de ruta Dunăreanu înainte de a se trece coama Umărului de Jos către Vîlcelul Umerilor, mai exact "rămîne tot timpul pe faţa Văii Tămăşelului". Eu personal nu am reuşit să identific aşa ceva în acele locuri. 


De curînd, Mugur, pornind şi de la scrisele (destul de vagi) ale lui Walter Gutt, în "Munţii Carpaţi" nr. 1, a identificat o variantă relativ uşoară de suit la Brîul de Mijloc la sud de Umeri, dar deja acest drum - care foloseşte al treilea şi al patrulea vîlcel la sud de Umeri - ţine deja de Valea Tămăşelului.





III


Niculae Baticu, în "Amintirile unui alpinist":

Extras :

" Într-adevăr, am ales această regiune ["numită Capul Tămaşului"] fiindcă, în parte, o cunoşteam şi ştiam că Umerii Pietrei Craiului se pretează la o şcoală. De aici, din Umeri, deseori am ieşit în creastă, pe un drum umblat ce abia acum are un nume (!?). Aici, pe acest drum, l-am întîlnit şi l-am cunoscut pe Karl Lehmann, cu care mai apoi m-am împrietenit. Lehmann este un om care nu se împrieteneşte cu oricine. Tot pe aceste drumuri am întîlnit alpinişti din Cîmpulung, cum sînt fraţii Săndescu."


Iată şi întreg capitolul dedicat de Baticu masivului în cauză:



PIATRA CRAIULUI

REMEMBER

În primăvara anului 1934 am făcut, cu asociaţia Metropola, sub conducerea lui Ion Udrişte Olt, o ascensiune la casa Grind, mergînd prin satul Peştera. Zăpada era mare şi am mers greu, grupul fiind numeros. Tot cu Metropola am mers, prima dată, şi pe peretele de vest, pe drumul Deubel. Am mai urcat şi singur, vara sau iarna, aşa cum am arătat, cînd l-am înîtlnit pe Petre Juster. Am fost şi cu alţi prieteni sau cu soţia mea de atunci, cu care am stat un timp la Cabana Ascunsă.
Un mare pasionat al Pietrei Craiului a fost şi tovarăşul meu de coardă, Ion Trandafir, care colinda singur masivul sau cu diverşi prieteni. Ion era tare îndrăgostit de Ţimbale. Am şi acum de la el nişte fotografii cu Piatra Craiului.
În Piatra Craiului a umblat şi Titi Ionescu, un alt pasionat de munte. Cu Titi eram prieten din copilărie. Stăteam foarte aproape unul de altul şi am fost colegi de şcoală primară. Amîndoi am învăţat la Şcoala Arhiereul Calist. Acum, făceam amîndoi parte din asociaţia Metropola. De la mine a învăţat Titi să meargă pe munte şi să se caţăre, în turele ce le făceam cu Metropola. Apoi, prin forţa lucrurilor, a trebuit să se înscrie şi în asociaţia A.D.M.I.R., Udrişte fiindu-i şef de serviciu. Aşa s-au despărţit drumurile noastre. Titi îmi povestea cu sinceritate că pe unde umbla în Piatra Craiului găsea mogîldeţe de pietre, numite „momîi", puse de Karl Lehmann şi alţii, ca să marcheze locurile pe unde au trecut.
Piatra Craiului a fost un masiv foarte cunoscut braşovenilor, cît şi locuitorilor din Cîmpulung Muscel şi chiar piteştenilor.
La constituirea Societăţii turiştilor din România, printre membrii figura şi farmacistul Gabriel Dimitriu din Cîmpulung Muscel, care a înfiinţat o secţiune S.T.R. În acest oraş, cu 24 de membrii, cărora li se datoreşte construcţia cabanei Grind (1907).[1]
Prima atestare documentară despre ascensiunea acestui masiv datează din anul 1843, cînd un grup din care a făcut parte şi Anton Kurz, povestitorul, sub conducerea unui bătrîn vînător de capre (o fi fost Gîrniţă, Mihai Bartolomeu Bratu sau altul, nu ştim, deoarece nu se dă nici un nume, n.a.) a mers la „Moara Dracului". În această descriere[2] Anton Kurz vorbeşte pentru prima dată despre piton: „Accesul ar fi posibil numai dacă s-ar folosi pitoane cu scări de frînghie..." Aceeaşi Moară a Dracului a fost descrisă la 1875 de Mehely Lajoş [3]. În revista Turismul popular, seria a II-a, nr. 5, septembrie 1949, s-a publicat un extras din descrierea lui Anton Kurz şi s-a pus problema elucidării acestui „mister" care înconjura Moara Dracului. În zilele de 13 şi 14 septembrie 1950 elevii şcolii de alpinism a C.G.M., de la cabana Curmătura, seria a III-a, sub conducerea instructorului lor, Erwin Csallner, au elucidat această problemă, urcînd în toate cele trei „mori" descrise de Anton Kurz, care se află pe drumul Deubel – „La lanţuri" – şi au mers şi în pretinsa moară din peretele Marelui Grohotiş, unde nimic nu corespunde descrierii de la 1843.
Pentru a ne da seama cît de dezvoltat era alpinismul în Piatra Craiului este suficient să amintesc că acolo a luat fiinţă prima asociaţie de pe pămîntul patriei noastre, într-adevăr, în septembrie 1872 un grup din Braşov format din 10 persoane (...) au hotărît, acolo, pe Vîrful Pietrei Craiului, fondarea unei “societăţi alpine a Transilvaniei". Johan W. Filtsch, unul din fondatorii acestei societăţii, în septembrie 1885, însoţit de un pădurar care a fost cioban, a urcat peretele de vest, după ce timp de şase ore a fost purtat de acesta întîi spre sud, apoi spre nord trecînd peste văi şi creste. Aşadar, în ultima parte a secolului trecut, peretele de vest era cutreierat de ciobani şi vînători de la un capăt la altul.
După război, farmacistul Gabriel Dimitriu a făcut parte din Turing-Clubul României şi, la urmă, din A.D.M.I.R. El a înfiinţat o secţie a acestei asociaţii la Cîmpulung Muscel.
Piatra Craiului a fost „patria" braşovenilor, rîşnovenilor, zărneştenilor şi a celor din Cîmpulung Muscel. În afara ascensiunilor de vară, a fost parcursă, iarna, creasta de la un cap la altul în ambele sensuri; în 1924, Erwin Csallner şi Andreas Streitfert a urcat Padina Hotarului. Tot aşa au fost urcate tot iarna, Padina Popii, Padina Închisă, Padina Şindileriei, Călineţul, drumul Deubel şi altele. Nume ca: Anton Kurnz, Gîrniţă, Lolu, Mihai Bartolomeu Bratu, Gligore, Drăguşin, Johan Filtsch, Mehely Lajoş, Friedrich Deubel, Karl Lehmann, Erwin Csallner, Dresnand, Otto Wilk, Iosif Puşcariu, Bomches, Gabriel Dimitriu, Blebea, Mirean, Nicolaescu-Bugheanu, din generaţiile vechi, chiar dacă realizările lor nu s-au publicat la timpul respectiv, vor rămîne legate de istoria Pietrei Craiului.

ŞCOALA DE ALPINISM – PIATRA CRAIULUI 1939
După ce am absolvit şcoala de perfecţionare a aviaţiei, de la Buzău – în luna iulie – la 6 august am participat la festivitatea de inaugurare a Căminului alpin din Buşteni. În aceaşi seară, cu întregul bagaj, corturi şi echipament, am plecat în Piatra Craiului. Citez din Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3:
„În vara anului acesta Clubul alpin român a organizat ca şi în anul trecut o şcoală de tehnică modernă de escaladare în stîncă. Cursul a fost împărţit în două serii. Prima serie a avut loc în abruptul de apus al Pietrei Craiului de la 6 la 13 august..
Alegerea sediului primei serii în acest masiv şi anume în regiunea numită Capul Tămaşului a fost determinată de dorinţa ce o manifesta echipele C.A.R. să cerceteze, în cadrul şcolii, versantul de apus al Pietrei Craiului, cuprins între Capul Tămaşului şi Drumul Grănicerilor, versant cunoscut sub denumirea generică de Marele perete al Grindului.
Cu toate că mulţi dintre turiştii bucureşteni susţin că atît această porţiune cît şi cea cuprinsă între Tămaş şi Curmătură sînt necunoscute, adevărul este că turiştii braşoveni, îndeosebi, au cunoscut şi cercetat amplu şi de multă vreme aceste ţinuturi"[4].
Într-adevăr, am ales această regiune fiindcă, în parte, o cunoşteam şi ştiam că Umerii Pietrei Craiului se pretează la o şcoală. De aici, din Umeri, deseori am ieşit în creastă, pe un drum umblat ce abia acum are un nume (!?). Aici, pe acest drum, l-am întîlnit şi l-am cunoscut pe Karl Lehmann, cu care mai apoi m-am împrietenit. Lehmann este un om care nu se împrieteneşte cu oricine. Tot pe aceste drumuri am întîlnit alpinişti din Cîmpulung, cum sînt fraţii Săndescu.
Aici, în Capul Tămaşului, după alegerea unui loc convenabil, am instalat cele patru corturi. Am găsit chiar şi un izvor cu apă rece. Au participat la această primă serie: doamna Severin şi profesorul Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Knapp, Gheorghe Creangă şi eu. După instalarea corturilor, s-a făcut o tură de prezentare şi recunoaştere. Echipele au urcat pe drumul Deubel, au parcurs Creasta sudică, iar întoarcerea la corturi s-a făcut pe drumul Grănicerilor, peste seriile de grohotişuri. Patru zile vremea a fost urîtă, cu ploaie. Printre picături s-a mai făcut cîte un exerciţiu în Umeri.
Vineri 11 august, Dan Popescu şi Francisc Severin au plecat şi au urcat un traseu în peretele Marelui Grohotiş. Ceilalţi am rămas la corturi şi am făcut exerciţii.
La 12 şi 13 august am urcat eu în cap de coardă două trasee în peretele Marelui Grohotiş, numite mai tîrziu Peretele Mare din Padina Lăncii şi Muchia din Padina Lăncii. Pe cît pare de impresionant acest perete, pe atît de uşoare sînt traseele, dar roca este friabilă. Iată şi descrierea acestor două trasee, după notiţele de atunci:
„Mergînd spre sud din Capul Tămaşului vreo 30 de minute, peste trei grohotişuri şi înainte de a ajunge la Marele Grohotiş, de care ne desparte încă un fir de vale ce urcă în sus pînă în Poiana închisă ne aflăm în faţa unei văi înguste în formă de canion. La baza sa are un grohotiş întins. O parcurgem totuşi uşor în circa 30 de minute, după care ea este închisă de o săritoare spălată, de 8 m înălţime. Se poate urca, fie mai jos 30 m în stînga, pe un horn uşor şi pe feţe de iarbă sau, tot în stînga săritorii, printr-un horn de o înclinaţie mai pronunţată şi în cele din urmă chiar direct prin săritoare. Traseul prin dreapta săritorii este mai greu.
Deasupra acestei săritori se află un circ în care vedem, la stînga, un fir de vale, la centru altul (continuarea celui parcurs pînă aici) şi în extrema dreaptă a circului o strungă. Prin această strungă trece brîul de mijloc[5] care vine din drumul Deubel [6]...
În acest circ descifrăm cinci trasee:
1.Firul din stînga, creastă–vîlcel–Creasta sudică;
2.Firul principal, faţa din stîngă–Creasta sudică;
3.Firul principal;
4.Faţa dintre firul principal şi strunga din dreaptă– Creasta sudică;
5.Creasta din Strungă pînă în Creasta sudică.

Descrierea primului traseu. Din circ, mergînd la stînga vreo 50 m pe un grohotiş care alunecă, ajungem la un vîlcel pe care urcăm 50 m. Ajunşi sus şi privind în jos, avem în faţa noastră corturile campamentului instalate pe Capul Tămaşului şi la stînga Plaiul lui Ivan. Pornind de aici la dreapta 40 m, ajungem pe o creastă cu destulă iarbă pe care, după un urcuş de vreo 40 de minute am părăsit-o şi ne-am lăsat puţin spre dreapta şi apoi am mers de-a coasta pînă într-un vîlcel. De acolo, urmînd vîlcelul, după 30 de minute de urcuş, am ajuns în Creasta sudică.
A fost traseul cel mai uşor, avînd o splendidă privelişte către apus. S-a parcurs în două ore, plecînd din circ, fără întrebuinţarea vreunui mijloc tehnic.
Să nu fi fost oare parcurs de altcineva pînă atunci, mă întreb eu azi ?
Descrierea celui de al doilea traseu. „Am urcat firul principal de deasupra săritorii spălate pînă în punctul unde brîul de mijloc traversează acest fir şi apoi ne-am angajat pe faţa din stînga ce părea a fi traseul cel mai greu dintre toate cele cinci enumărate mai sus. Această faţă este formată dintr-o stîncă foarte sfărîmicioasă.
Am parcurs 90 de metri direct în sus, apoi, după o traversare de 20 m spre stînga şi după escaladarea unei noi feţe, am ajuns într-o sa. De acolo am observat în partea stîngă un vîlcel care nu e altceva decît continuarea (partea finală) a traseului descris mai sus. Am pornit mai departe pe faţa cuprinsă între acest vîlcel şi firul principal. Pe această porţiune, înaltă de 90–100 m, panta se apropie din ce în ce de verticală. După folosirea a 2–3 pitoane de asigurare, am rezolvat şi această ultimă parte şi am ajuns după 2 h 30'–3 h de parcurs, în Creasta sudică. Dificultatea întregului traseu nu depăşeşte gradul 3".
După aceste zile de ploaie şi puţină vreme frumoasă, ne-am strîns corturile şi, după ce am făcut o haltă într-un smeuriş, unde alături de un urs, pe care nu-l vedeam, dar îl simţeam, ne-am ospătat din plin cu smeură, am plecat către casă[7].


[1] S.K.V. secţia Braşov, a construit o cabană în Poiana Vlăduşca a cărei inaugurare s-a făcut la 17 septembrie
[2] Vezi Blattern fur Geist, Gemuth und Vaterlandskunde, Braşov, 1844 (Foaia pentru suflet, inimă şi geografia patriei) şi Anuarul S.K.V., anul IV/1884, pag. 25—28 (n.a.).
[3] Descrierea a depus-o la muzeul Ţării Bîrsei, iar o copie se află în posesia lui Erwin Csallner (n.a.).
[4] Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3/1939 (n.a.).
[5] Acel brîu a fost marcat de braşoveni cu zece ani şi mai bine, în urmă (n.a.).
[6] Drumul Deubel a fost marcat în 1887 cu vopsea roşie, cruce (n.a.).
[7] În cartea Piatra Craiuiui de I. Ionescu Dunăreanu, ediţia 1943, la pagina 129, vorbindu-se de cercetările făcute în acest masiv, se menţionează: „... cît şi cercetărilor neobosite ale membrilor C.A.R. cantonaţi în şaua Tămăşelului, între l—15 august 1939 în cadrul unei scoale de alpinism pusă sub conducerea d-lor N. Baticu şi Dan Popescu". Aceeaşi carte şi acelaşi autor, 15 ani mai tîrziu, nu mai repetă această notă. Descrie traseul Peretele Central la pagina 228— 231, peretele din Padina Lăncii la pagina 232—234, dar Muchia Padina Lăncii rămîne cu semn de întrebare. Walter Kargel în Trasee alpine în Carpaţi, la pagina 95, atribuie această denumire traseului 2 urcat de mine, iar în Piatra Craiului, deşi este descris, nu i se dă nici un nume (vezi pct. 2, pagina 233—234) (n.a.).

2 comentarii:

  1. http://www.dsclex.ro/legislatie/2004/septembrie2004/mo2004_808.htm
    Nr. 2 din lista este oare fiul aceluiasi Franz Bauschke?
    Rupi

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitări întîi, Adi, pentru că taci și faci.

    E foarte posibil ca el să fie.

    Are post Fb?

    RăspundețiȘtergere