luni, 26 septembrie 2011

[MUNTE şi nu numai] Prin Buşteni, hai-hui, sub soare...

/.../ 

Am luat-o la plimbare prin Mecca. Prin Buştenii Prahovei adică.
Fie şi pentru că nu aveam mult timp la dispoziţie, nu am lua-o pe munte, ci - în fine! - la plimbare prin urbe.



 Între altele discutasem cu amicul Liviu despre o anumită clădire, pe care el o socotea (posibil să aibă dreptate), iniţial Cazinoul localităţii, apoi cămin pentru elevi, orfani - ceva de genul ăsta.
L-am văzut, am meditat la Sic transit..., după care Liviu a ţinut să dea un ochi la vila Aurei Buzescu, actriţă.












Bineînţeles, nu a lipsit ochiul spre vila lui Nestor Urechia, împreună cu diverse consideraţii pe care doar doi tipi neavînd ce face le pot naşte. "Sigur, ca şef al drumului Cîmpina-Predeal, n-o fi avut un ce avantaj, materializat şi în vreo parte a vilei ăsteia?"






Dacă tot ne-am nimerit prin zonă, mergem pe Bd. Nestor Urechia să vedem un obuz din primul Război, pe prispa unei vile...


 


Cînd nu avem ţinte, tata Jean Jacques Rousseau are grije de noi...
"Hoinăriţi fără scop, căci frumuseţea lumii vi se va descoperi..."
Pe aceeaşi stradă socotită bulevard, nişte pisoi ne ies în cale...




Ca mari fani nu doar ai lui Hasek, dar şi ai înaintaşilor iubitori de munte, gîndisem zilele astea la "poeticul cimitiraş de pe Zamura" unde e îngropat Nicolae Gelepeanu, unul dintre cei care au explorat printre primii abruptul prahovean al Bucegilor.  


Cum dragostea are limite (plus că erau slabe şanse să găsim crucea unui venetic totuşi, la aproape o sută de ani de la plantarea deasupra unui mormînt), am zis să facem o vizită cimitirului de sub Caraiman. Pînă acolo urmînd să păşim şi pe strada Paltinului, despre care am auzit (ca unul ce-mi declar simpatia pentru Radu Ţiţeica - iar familia lui poseda o casă acolo), eventual şi prin alte locuri.

Căci aceasta este mica dar previzibila curiozitate. Mergem deseori prin Buşteni, ştim la perfecţie cutare brîu sau vale, dar ne-au scăpat atîtea la poalele distinsului Abrupt!... Am nimerit eu cîndva prin cimitir, ba chiart la ceas de întunecată seară, dar fu accidental, cînd am zis s-o "tăiem" din vechea pîrtie Kalinderu spre hotelul Silva, unde mis e pare că lăsasem maşina...
De data asta am pornit cu fratele (întru optică asupra muntelui) Liviu cu ţel clar. Şi mers domol, cît să simţim the best ce ne interesa.


II
(I fuse bolditul Asta fu partea întîi.)

Nu am găsit casa cu oricina. Deoarece nu o ştiam, nici din vreo poză. Nu există nici vreo placă informativă. În plus, e posibil să fi fost dărîmată, în ultimii 15 ani de pildă, pentru a lăsa locul vreunei vile proaspete. 

(Intermezzo, pe aici:)

Caraimanul fiind Cara-iman, nu?

...N-am posedat nici tupeu să întrebăm pe cineva, ce-i drept în condiţiile în care categoria umană de pe acolo care să fi apucat familia Ţiţeica fiind destul de restrînsă numeric. Ne-am amuzat doar un pic la vederea unor vechituri auto, între care aceea purtînd literele de înmatriculare ALP.
Străduţa e destul de scurtă şi duce în pădure. 



 (Gospodari, edilii au folosit aici şine de tren îngust, respectiv cablu de la fostul teleferic Schiel...)
 



 

Cu încîntare am luat la pas acea coastă împădurită, deloc eroică dar fiind neştiută nouă - era un fel de premieră personală... Am ţinut mar'nea urbei, la ultimele case. Se trece pe undeva pe un pod un fel de viroagă, după care ocolim o culme (de unde altminteri se văd bine Falnicii locului, Jepii Mici şi Caraimanului).
 













 

Mirosim (la figurat!) iute în apropiere cimitirul. Care e tare terestru, în sensul că nu are clădiri aferente care să accentueze solemnitatea de pe urmă a locului. Dimpotrivă, cîteva bannere cu picioarele pe pămînt, în ale afacerilor, te îndeamnă să achiziţionezi de la ei. Gîndul la negustorul Lindiger al lui Hasek ne e inevitabil aici...

Intrăm în cimitir. Soare minunat, iar din înălţime veghează Caraimanul. Nu aş fi bănuit, umblînd de atîtea ori pe trupul acestuia din urmă, că-i stă la poale inclusiv acest loc. Teoretic, ţintirimul se vede din Brîul portiţei ori din vreo Şa a Gemenelor. Ce fu, fu însă, dar ştiu că - revenit vreodată la înălţimi favorabile, voi avea un punct de interes suplimentar. Şi un motiv în plus să nu ajung mai devreme şi prosteşte la eterna orizontală.

Ne-am zis, eu cel puţin, să vedem care din numele cunoscute de noi din vechimea alpinismului (mai exact localnic) odi'neşte pe aici. Nimerim curînd crucea, mai exact monumentul lui Petre Cristina. Are chiar şi ceva gen basorelief, dacă nimeresc aici cu vorbele. Plus poza celui care ne-a părăsit la 27 de ani (voi mai trata subiectul spre final post - că la prostii d-astea se pricep cei vii!).












 

Prea multe cunoştinţe nu întîlnim. Unele nume-s ştiute, dar nu corespund la ani, semn că nu e cutare parcurgător al văii X sau a traseului Y. Nimerim însă un Moise Roşculeţ,  născut în 1932, care probabil este fiu al nefericitului cabanier de la Casa TCR Peştera, mort în 1938 parcă într-o avalanşă şi care a lăsat o nevastă cu numeroşi copii (asta da tragedie!)...


Ca un făcut, şi fericit chiar, ceva mai la stînga la acea înălţime dăm de un monument ca-n vise... Da, ei sînt, cabanierul care îi precedase lui Moise Roşculeţ, şi anume Grigore Pescaru. Corespunde la anii de existenţă, dar şi la nevastă, alături fiind pomenită Aurica de care aveam ştiinţă din scrierile vremii. Surpriza tare plăcută  este a unui monument nou-nouţ, unde figurează doar cei doi. 



Ca un făcut, cum descopăr că într-o carte a lui (mai jos, pe blog) Vasile A. Marinescu se află şi o poză cu Grigore Pescaru vezi aici !

  Aş minţi să spun că vai ce-i iubesc eu pe cei doi (cum a face-o, poetic, cu vreun Rafail dar şi destul alţii), dar mă bucur mult că nu sîntem singuri cu gîndul (şi) la ei, ba aceia chiar le asigură aşa ultimă casă...


Soare, frumos, Caraiman deasupra. Locul are o serenitate (prin optica mea cel puţin) care îi oferă un mic aer de Săpînţa, chit că nu glumeşte nimeni pe acolo. 
 (E delicios, în acest sens, şi comersantul de Onoranţe funebre - probabil că întreaga urbe pare să poarte pecetea hîtrului Gelepeanu...)






Pentru că nu putea lipsi un neam-prost în aşa concert, dăm şi de o poezie în ciclul Ca voi am fost / Ca mine veţi fi! (de parcă pe vremea beţiilor vii acela s-a gîndit vreo secundă la - pardon! - viermii de după...!).
Cred că e o categorie aparte, a tipilor care pun să se sape în piatră aşa vorbe. Mă şi tem un pic de exerciţiul de imaginaţie ce ar transforma acele cuvinte într-o fizionomie. Deşi o fi psihoterapeutic...


 (completat de subsemnatul în Photoshop zonele literelor care au fost şterse de ploi & co.)



Apare pe undeva o Eufrosina Popescu, de care nu bag mîna în foc - în ciuda epocii de trecere pe sub soare - că ar fi făcut parte din grupul de amice al Bucurei Dumbravă...  Eventual e de verificat, iar asta înseamnă antene ridicate...


Cam mulţi copii mititei. Da, nasol... Da' aşa e viaţa.




III


Părăsim locul.






 
Liviul (care se întîmplă să fi fost cazat în prima tinereţe prin multe vile etatizate din localitate) îşi declară interesul să revadă ceea ce el numeşte Vila fraţilor Schiel. Întreb de care fraţi, de care generaţie e vorba. Investigăm în minţile personale şi convenim că nu e vorba de fraţii care au înfiinţa pe la 1880 fabrica, ci de o falangă care avu la dispoziţie doar terenuri ceva mai sus pe coasta muntelui - nu precum înaintaşii, la doi paşi de Prahova. Aici ei au clădit şi o şcoală,a ctualmente în paragină.
Nimerim (nu ratăm noi locuri pe munte şi o s-o facem aici?) şi Fundătura ......... Surpriză, Liviu regăseşte locul schimbat. Fosta vilă BTT sau vreo instituţie surată a acestuia e acum pensiune. De patru stele chiar.






 Îi dăm ocol, în ciuda timidităţii subsemnatului. Iar la o uşă, de bine ce bîrfeam personalul comercial român, apare o tînără doamnă, fie şi niţel oacheşă, care ne abordează iar apoi serveşte cafeaua cu sănătoasă consideraţie.
Sub razele soarelui, eu şi Liviu stăm apoi la ceva taclale. Amicul îmi relatează, ca unul ce nu prea am călcat des fruntariile ţării, cum e prin Italia...



...L. este un amic nemaipomenit deseori, cînd îl lasă nişte bestii interioare ce mă chinuie des şi pe mine - conflictul fiind marcat la el prin fumat multicel. La mine se manifestă prin altele, dar nu am curajul să dau detalii aici. O fac la psihoterapeut, cînd am bani (de nişte ani buni nu am).


O luăm lipa-lipa la vale. Ca un bun abruptist ce se află, amicul mă trage la un moment dat de mînă să păşim şi pe vreo ulicioară laterală. Unde vedem, mai la vale, nişte mere roşii nemaipomenite. Nu departe, o casă părăginită. La doi paşi, pe gardul curţii, o cutie poştală cu nume...
 









 

Ieşim la şoseaua naţională. În fine, după decenii, fără grabă. Zău că uneori merită să îmbătrîneşti, căci nu mai ai condică de semnat la tentative de recorduri prin abrupt. Urcăm spre Căminul Alpin apoi.


 (M. Ordean, Andrei Beleaua, Dan Vasilescu)
filmuleț


Alt filmuleț, în bucătărie Cămin Alpin


O zi frumoasă...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu