duminică, 18 septembrie 2011

[PSIHO] Lucruri neaşteptate

I

Nu am pretenţia că observaţia priveşte toţi oamenii.
Dar o categorie importantă a acestora se poate aştepta să-şi dscopere asemenea surprize.
Cînd logica de la lumină e diferită de modul cum funcţionează adîncul...

Scara se pare că e un pic inversată... teoretic ne temem cem mai mult, în ce priveşte oamenii din jur, să nu fim agresaţi. Mai este un lucru de care ne temem: să recunoaştem că ne-am dori ca aceştia să ne iubească, aprecieze etc. Ce chestie: e la mintea cocoşului că ne dorim aşa ceva, dar nimeni nu o spune, nimeni nu o recunoaşte. O vezi pe chipuri, în gesturi, dar o recunoaştem tare pe ocolite.

Eee, dar există ceva şi mai greu de acceptat.
Iar asta , acest lucru groaznic, este să acceptăm că ne dorim să iubim. Nu e vorba neapărat de chestia la orizontală în pat, eventual de fluturaşii unei plimbări cu fiinţa iubită. Nu, e acel a iubi din senin care ne cuprinde pe neaşteptate legat de cineva. Simţi nevoia să iubeşti atunci, şi gata. Nu are legătură cu reguli logice, dar vine năvalnic. Cu lacrimi că nu o poţi pune în practică, sau fără.
Treaba asta, cum spunem că am impresia, e cea mai hulită.

Măcar de ar fi singura...


Deja nu mai contează de ce se întîmplă acest lucru, nevoia de a iubi pe altul, aşa -  aparent din senin... Cred că nu e greu de găsit o explicaţie. Dar deja asta nu mai contează. Esenţial este că aşa ceva a reuşit să iasă mai la lumină. Şi să nu mai ţină ocupat un paznic.


Postscript.
Mi-am amintit vorba: "Avîntaţi-vă fără reţineri. Viaţa vă va răsplăti în acelaşi mod..."


II

Apropo de ce nu recunoaşte lumea...
Dau tîrcoale de la o vreme primei mele îndrăgostiri. De la 14 ani. Şi care nu cred că are egal ulterior, ca vînzoleală interioară.
Nu cred că-s un tip diferit de alţii. În sensul că mă uit la pozele de atunci (pe cît o fac în acest moment, nu e totuşi uşor să intri în acea zonă...) şi inima se crispează. De data asta nu a dragoste (deşi nu este exclus), cît a sumedenie de neacceptate. De pildă că nu te placi în situaţia cutare, ori că în împrejurarea x ai fost complexat, timorat, te-ai simţit inferior etc. 
Cum, alţii nu au aşa ceva? Să fim serioşi, au, iar inferioritatea ar trebui să fie admisă mai des decît se obişnuieşte...



III

Mă scuzi, dragă R., că nu opresc în dreptul tău postul...

În inerentul derapaj pe net (în sensul că pleci de la una şi ajungi la alta - ceea ce de fapt este carcteristica principală a acestei îndeletniciri), nimeresc numele unui tip, ardelean de felu-i, cu care am ajut un clinci.
Nu ştiu ce sentiment i-a trezit la rîndu-i încontrarea cu subsemnatul (pot bănui, dar nu bag mîna în foc a-i fi, a la longue. favorabilă..), dar mie mi-a umblata cum la cămara ascunsă a inferiorităţii. mai exact aceea pe care au avut grijă să mi-o sădească unele persoane apropiate: Eşti inferior acelor oameni la locul lor; eşti bun doar să încurci!
Probabil nu or fi singurele constatări din aceeaşi gamă ce nasc la contactul - fie şi doar pe net - cu tipul în chestiune.
Cert este că tentaţia de a o întinde de acolo, de unde nu te simţi bine, este imensă. Şi problema mai nasoală nu este asta, ci faptul că uneori refulezi de-a dreptul, nu ai idee de belea. Doar o eviţi, iar în situaţia asta adio şansăd e a rezolva... Şi, după cum pomeneam mai sus, de a elibera paznicul. Care înseamnă atît redobîndirea de energie, cît şi îndepărtarea unei doze inutile de frică.

Dacă nu am fugit de crunta senzaţie a copilului între adulţi aroganţi şi care se dau superiori, păi avui şi roade.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu