joi, 22 septembrie 2011

[PSIHOLOGIE] Jurnal de nevroză, echinocţiu

Intro

Aici e ca la descrierile de trasee în abrupt.
E nevoie de o precizare. Inevitabil, nu gen Alpinismul e sport periculos, deci luaţi măsuri....
Ci: În continuare, material psihologic. Cu baterea (aparentă) de cîmp inevitabilă.




I


Mi se întîmplă rar să mă sperie un vis. Asta pentru că, dincolo de vreo oroare onrică, sînt conştient că astfel se descarcă, se pierde de-a dreptul în vînt o cantitate echivalentă de rahat adunat din varii motive în suflet.
Cel de azi noapte mă îngrijorează însă şi acum însă un pic. Un pic mult.

Într-un butoi - care, ca în vise, are pereţii cam transparenţi - există o zonă de pămînt care permite existenţa unor galerii.
În adînc, vieţuiesc cîţiva peşti. Mai mici, Mişcarea lor îmi face plăcere, îmi face o plăcere domoală dar fermă existenţa lor. La suprafaţă există un peşte mai mare.
La un moment dat, există pericolul de a nu mai fi apă - căci aceasta se mai şi evaporă. Cu teama să nu moară locatarii butoiului, aduc un recipient oarecare şi torn acolo...


Peştii din vis nu erau aşa. Erau mai lunguieţi şi unicolor, un cenuşiu.
Dar am pus poza asta pentru că, pentru a urmări un text cu atenţie, un cititor are mai degrabă nevoie de aşa imagine...


Eeee, de aici pleacă problema. Cel de la suprafaţă o duce bine mersi în noile condiţii, dar în adînc se surpă galeriile şi prind în pămînt (neplăcută senzaţie, dacă mă sondez acum mai bine...) peştii de pe acolo. În cel mai bun caz, după ce rezolv cu cel de la suprafaţă, să văd ce şanse sînt să scap dintre aceia...

Cel de la suprafaţă, cît s-a desfăşurat punerea de apă, a trebuit să fie ţinut în mînă, afară de mine. El fiind lunecos. Aici descopăr că i-au crescut picioare, că a devenit întrucîtva un animal clasic. (Să fie vorba de mezinul Radu? Iar se sparie gîndul.). Există şi un ceva, nu tocmai bine configurat, în zona din spate, cam pe unde orice patruped are sexul - un pic mai spre burtă. La un moment dat, drăcia îmi scapă din mîini şi porneşte vesel în libertate.
E interesat de găini, tradus din start de mine prin puicuţe. Mărturisesc că nu mă încîntă vreun filon dezghiocat care să mă arunce, spre senectute, în vînătoare foarte sigură pe ea de copile. Ori femei, că e cam tot aia.
Animalul (am italicizat lucrurile unde am simţit că se poate sta suplimentar cu atenţia simţurilor) din vis nu se bucură însă prea tare de libertate, căci îl iau la vînat doi puşti, cum un fel de scule improvizate asemenea crăcilor, care, combinate, îl prind foarte iute pe fugar într-un fel de cuşcă.
Sentimentul meu este că îi va fi greu, fostului meu protejat, să scape de acolo cu viaţa. Copiii cu pricina îi vor viaţa.
Copiii sînt doi.

End vis.
Meditam chiar azi noapte că nu ştiu de-i o treabă, dar aşa ceva trebuie ţinut în atenţie - acest vis - chiar dacă nu pricep / simt multe. Cum spunea Matei G. recent (adică citeam eu recent în manualul lui de la Jurnalism) iar eu îl cred, ceea ce ţii la etaj conştient nu are cum să mai existe la etaj inconştient.

În context, ce a ieşit la lumină nu mai are nevoie de paznic.
Iar eu, înainte de toate, am oroare să ştiu că există aşa ceva în mine.

Culmea, eu azi sînt în viaţa reală paznic.

E de rîs?
Un Jiri Dienstbir a fost fochist parcă. În noiembrie 1989 a trecut fulgerător în fotel ministru de Extreme al Cehoslovaciei.

Cum, mi-e grandomanie şi vise aiurea?
Poate.


Concluzionînd ale visului.
Mă sparie dieea că un produs important al sufletului meu, poate unicul, s-ar pierde ca prostul. Nici ideea că acelaşi face de capul său, chit că părea al meu, respectiv am investit în el nu mă încîntă...

Mă doar şi putinţa ca acele fiinţe, ceva mai la locul lor, să moară... Şi încă datorită unei acţiuni care se vru a produce bine...


Visam acum ceva ani că am dobîndit şi apartamentul vecinului. Era simetric cu al meu, dar dădea în altă parte. Oare se eliberează o parte a mea la care pină acum nu am avut acces?
Interesantă ipoteză!
Dar, dincolo de savante şi utopice prezumţii, ce faci în direcţia aceea?
Mai ales că-s tare greud e identificat gesturile cu adevărat necesare...
Păi, e de înhămat la cortegiul gesturilor aiurea, dar şi riscante.Aici nu e nepărat vorba de a ieşi la portiţă cu parul.

Probabil, dacă oi mirosi şi cum, e de intrat în episoadele trecutului de care mă jenez. Dar nu îmi dau seama de asta, deci sînt refulate. Adică stau binişor undeva iar eu nici habar nu am de existenţa lor.

Să vedem.



II


Am scris ieri despre M. Haret şi problema lui conjugală.
Teoretic este o răutate.
Dar şi o cale de avans.
Amuzant un pic este, de fapt previzibil, că miros la alţii ceea ce am şi eu, în linii mari. Poate am avantajul (dar de fapt ce e avantaj pe lumea asta? Mereu apare o ceva care îţi pune entuziasmul dur cu botul pe labe...) că ştiu a avea aşa ceva...



III


Extrase, de pe undeva...:

"Cu cît părinţi sînt mai absenţi, cu atît au tendinţa să fie mai generoşi cu copiii lor"

"O relaţie afectivă satisfăcătoare pentru ambii părinţi constituie garantul autorităţii tatălui."
Mă simt însă dator aici cu o vorbă.
Este clar că mama lui Radu nu se omoară cu respectul pentru subsemnatul. Duminică însă, pe cînd m-am dus să-i aplanez un conflict al eu cu fiul Radu, am observat o chestie. La ambii, ba simt că e valabil şi la alte persoane apropiate, probabil la toată lumea.
Bineînţeles şi la subsemnatul, căci prea (încep să ) le văd bine la alţii...

Femeia nu cedează în direcţia unei situaţii mai puţin tensionate cu mine.
Pînă de curînd, ideea era că nu face aşa ceva (dincolo de vreo poveste că nu-s demn dă respect, io cu apucăturile mele...) deoarece eu ţin la o relaţie în care să pice atenţie, căldură de acolo - or nu mai e cazul. Una pentru că am făcut-o lată în mariajul comun cîndva (să admitem că doar eu), respectiv c-am deja o nevastă  cum de la care (teoretic) să obţin respectivele afecţiuni şamd.
Atîta doar că acum, ieşind probabil din zodia dorului de calde de la ex-wife, simt că problema e totuşi şi la ea.Şi ţine de o chestie subliniată de Matei Georgescu (să fiu citat de pare că-l citez ca pe Mesia - chit că în sine mă ajută...).


"Plecarea de aici (din situaţia de impas, n.MO) ar fi catastrofală, pentru că deficitul de autostimă NU MAI SUPORTĂ ÎNCĂ O DIMINUARE. - efect al pierderii poziţiei onorabile..."
Deci există situaţii la care nu facem gestul cutare, chiar necesar optimizării noastre, deoarece s-ar trece prin faza asta, a insuportabilului... Nici nu mai contează a ce, ce nu suporţi...
Esenţial este că acela, eu, noi sîntem blocaţi acolo. Blocaţi prost, dacă te gîndeşti (Bre, mata stai bine cu tiuria! Da' ceva practic faci?? Ce înfrunţi insuportabil, matale ăsta cu vorbele mari? - nota cititorului)

Mă uitam şi la Radu, în cursul disputei (lui) cu maică-sa. Poziţia lui era clar vinovată, din punct de vedere al normalului social elementar (nu pocneşti uşile, la 11 ani, plus că alea costă; vorba lui Hagi Tudose, nu sînt de fier...). ŞI el avea un ceva, la care nu putea renunţa, căci era afectată ucigaş, insuportabil stima de sine. La el, stima de sine se fonda inclusiv pe trîntirea uşii (ideea acum îmi vine!).

Mărturisesc că m-a supărat binişor Radu cu acea poveste (trîntitul prin casă era doar una dintre boacăne), motiv pentru nu am mai dat semne de viaţă săptămîna asta.
Dar asta şi pentru că-s în căutarea unei noi atitudini. Cea veche fiind legată, vorba citată la II, şi de faptul că nu i-aş da destul, nu aş sta cu el, aş piti în suflet cine ştie ce porniri la adresa bietului copil...
Or atitudinea asta şi-a mîncat mălaiul..., vorba lui tata.
E de găsit alta, în condiţiile în care nu am pe moment alta. Mai puţin grijulie la faptul că Suferă copilu!..., dar şi mai puţin făcătoare de proiecţii: adică de fapt sufăr eu, dar incapabil să recunosc, să-mi dau voie la aşa ceva - ş-atunci mut inevitabila energie pe altul... Sufăr prin altul.

Dar altminteri nu-s pornit excesiv pe Radu, una la mînă: dacă a ajuns să facă gestul cutare, are justificări. Fizice. Adică unu plus unu egal doi. Morala, atenţie!, nu cred că are ce căuta aici! Asta şi pentru că nu cu parul ori cu citate de la pe discipolii zeului Trebuie!... se rezolvă ceva.
O avea şi mă-sa vreo contribuţie, chit că aici sînt la supoziţii şi în baza unei bibiligrafii: copiii exprimă şi ceea ce părinţii au în suflet, dar nu le dă voie educaţia să scoată la aer. Adică, în cazul mamei Flori, agresivitatea normală.
Nu mai spun c-atunci dracul ăl mic simte că mama nu ştie să gestioneze (decît prin Nu! sau pitire în inconştient) un filon sufletesc, pe acela va marşa...

Sper să găsesc, după un timp de gestaţie cam de capul lui (eu îi pun sufletului doar sarcina de rezolvat, cee ace la o adică nu e deloc puţin: nu îl bruschez, ba îi şi acord încredere, consideraţie... Cum, astea-s poveşti? Poate, dar eu pe aici voi merge.) atitudinea fericită.
Bineînţeles că valurile Vieţii vor face ca peste un timp noua atitudine să devină ineficientă, demodată, ori să apară alte necazuri. C-aşa e sub soare.

Apropo, o poză frumoasă pe care mi-a indicat-o Ciobu, a.k.a. Tibi Moise din Braşov:

Sună a apus dă viaţă, dar nu văd unde e problema. Esenţial este ca, fie şi în... zorii vieţii, regula generală să fie: Nu fugi de ale vieţii, nu piti pe cît se poate (în adîncu-ţi) necazurile!.



PS Apropo de atitudinea fostei consoarte.
Agresivitatea-i (na, că am descoperit amiaza la ora 12 din zi!) e o pavăză ca să nu se întoarcă în zona unde, punînd suflet, a suferit. Ultima idee de pus aici este care, unde a greşit. Esenţial este, simt eu, că principala chestie îi este să nu se întoarcă acolo. 
În acelaşi timp, se află într-o fundătură. De fapt, toţi păţim d-astea. Din neputinţa de suporta ceva, stăm în locuri gen Boală lungă, moarte sigură.
Dacă nu plecăm de-acolo.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu