duminică, 18 septembrie 2011

[PSIHOLOGIE, MUNTE] Sadism şi nu numai

Mare parte a semenilor practică deseori sadismul.
Eu aşa aş numi insulta care vizează însuşiri ale cuiva pe care acela nu şi le-a dorit, ori manifestări ale victimei pe car nu şi le poate controla.
(Că de obicei în aşa răutăţi vrîst curată, pură şi alte sanchi a copilăriei este campioană, păi rămîne pentru altă discuţie...)
"Şchiopule!", "Grasule!" "Aschimodie!" "Chiorule!".Cum ziceam ce să facă respectivul, în faţa atacului? Păi suferă crunt, inclusiv pentru nedreptate. Că se uită sauba şi spre Dumnezeu, asta nu am idee...

O nefericită însuşire care e luată în tăbarcă este, mai ales în vremurile noastre, aceea privind frustrările. "Cutare e frustrat!" "Frustratule!/ Frustrato!"
Asemenea oameni sînt cei în lipsă de ceva. Ce-i drept, dacă încerci să afli la atacator cam ce înseamnă insulta cu pricina, ai puţine şanse să te dumireşti (dar îţi rămîne satisfacţia de a-l deruta crunt pe acela, chit că va reacţiona agresiv, deci în neputinţă de a stăpîni subiectul concret).
Le lipseşte - victimelor, pomeniţilor furstraţi - ceva, care îneobşte ţine de ale sufletului, iar în această pană au reacţii agresive. La o adică, nu departe cred că e şi definiţia de dicţionar. Teama decurgînd din acea lipsă se transformă în apărare preventivă prin agresiune.

Eee, fu o lungă introducere la un text de munte.
E vorba de o prefaţă la ediţia doua "În Bucegi", de Nestor Urechia. Este semnată de un ieşean, N. (chiar aşa, doar iniţiala, chit că adaugă "Profesor Universitar") Şerban.
Între alte afirmaţii din aceeaşi făină vă reproduc una:

"Ai durat în viaţa noastră spirituală un monument trainic, care va încălzi, prin lumina pură către care se înalţă, multe, multe generaţii. Da, şiruri întregi de generaţii, vor învăţa, pe paginile cărţilor tale, să se ferească de egoismul steril, de arivismul ucigător de poezie şi vor afla farmecul duioşiei sufleteşti legănată în frumuseţea Naturei, vor iubi Frumosul şi vor fi buni cu alţii, aşa cum tu ai fost cu semenii tăi.
Iar Posteritatea te va aşeza la locul de onoare în Cartea de aur a Artei şi Literaturei române, printre cei dintâi prozatori români."


 Mărturisesc, înainte de orice acid comentariu, că eu însumi sînt un frustrat afectiv. Asta e, am crescut şi eu într-o familie pe care nu mi-am ales-o, cu păcatele şi neputinţele ei. Dar parcă mi-aş acoperi lipsurile constitutive prin altceva decît prin iluzii precum acestea
Să stai şi să crezi că generaţii întregi vor sta lănţuite la cărţile lui Nestor Urechia (altminteri personaj, autor mai mult decît stimabil), păi problema e posibil să fie mai mare decît s-ar bănui.
Trec peste faptul că destintarul nu are nici el vreo jenă în a accepta tămîierea - de unde bănuiala că tremura viaţa lui şi nu putea merge cafine în lipsa unor asemenea laude astronomice.


Ajung iar la acuza pe care mi-o trîntesc (ori vreo Voce din mine..) de răutate...
Dar asta - declarînd cuiva că posedă "comoara sufletului său de elită" -  să fie oare modul de rezolvare a timidităţii, a neputinţei de a suporta aşa-zisul ocean de turpitudini în care înotăm?
Nu cunosc natura acestii fenomen pe alte meridiane. Dar dacă am avut parte de un sinistru idiot lăudat toată ziua la TV (care altceva nu mai produce, în cele 2-3 ore de emisie din 1984-1989), e foarte posibil ca un umăr să fi pus şi asemenea texte, asemenea oameni.


La urmă, dar nu cel mai puţin important ar fi de spus să, realmente, cînd ne irită laudele aduse altuia, este şi pentru că ni le-am dori adresate nouă, dacă se poate numai nouă. Că aşa se vrea Copilul, să fie singur la izvor, să nu împartă cu nimeni.
Rămîne totuşi cale lungă pînă la excese.





 

PREFAŢĂ





Câte amintiri plăcute îmi deşteaptă această nouă ediţie a lucrărei „În Bucegi"! Eram tocmai, în anii primejdioşi ai primei tinereţi. Mijeau în mine laolaltă imbolduri sentimentale şi o melancolie vagă, un ţel de ameţeală sufletească în faţa vieţei care se astenică înainte-mi, cu tot alaiul necunoscuturilor ei. Citisem mult, dar mă domirisem puţin, îmi descopeream un curaj deosebit, însă mă simţeam stăpânit de o teamă neînţeleasă. Ascultam sfaturile sceptice ale celor cari se cred datori să prevină adolescenţii împotriva primejdiilor vieţei şi a răutăţei oamenilor, înţelegeam că pot avea dreptate, dar simţeam dăinuind în mine încrederea în frumuseţea vieţei. Între aceste şovăeli, sufeream fără durere, mă bucuram cu îngrijorare.
În acea vreme, am făcut cunoştinţa lui Nestor Urechia. Mi-a vorbit ca nimeni altul; s'a aplecat asupra sufletului meu cu dragostea unui părinte. Mă miram singur de bunătatea acestui om matur, care se interesa de ce poate gândi sau simţi un copilandru. Şi l-am iubit dintru început, cucerit de comoara sufletului său de elită.
Nu-mi da nici un sfat; fiecare cuvânt al lui era însă un imbold către bine, către frumos. Pe nesimţite, cu o delicateţă ce nu mi-a fost dat să mai întâlnesc, el aşternea în faţa mea duioşia dragostei de aproape, bucuria datoriei împlinite, îmi deschidea larg cartea cu privelişti nesfârşite a Naturei şi mă ajuta să pricep poezia plopilor lumânăriţi spre cer sau a sălciilor aplecate asupra apelor.
Am avut minte destulă sau în deajuns noroc ca să preţuesc valoarea unei astfel de prietenii. Înainte de a-l cunoaşte pe Nestor Urechia, mă opream cu alţi camarazi prin colţuri dosnice, spre a juca biliard, table sau spre a chefui, potrivit obiceiurilor liceenilor de pe vremea mea. Mai apoi, însă, dela şcoală mă duceam glonţ acasă, lăsam cărţile şi plecam la el, unde mă aşteptau ceasuri de lungi convorbiri, din care sorbeam lot dorul de bine ce am putut realiza mai târziu.
Nestor Urechia este blândeţea personificată. E afectuos, fără manifestări zgomotoase, de o iubire liniştită, asemenea apelor profunde. Cuvântul lui e plin de duioşie, iar cugetarea lui neîntinată de micimea omenească. Şi astăzi, albit de ani, a rămas cu aceeaşi gândire nobil idealistă. N'am putut surprinde vreodată la el vreo svâcnirc egoistă; grindina existenţii nu l-a atins. Lângă el am înţeles cuprinsul larg al cuvintelor; mare, bun, frumos:, lângă el am simţit ceea ce adolescenţii nu descoperă singuri: dragostea de natură.
Când l'am cunoscut era tocmai în preajma publicărei acestui volum, îmi citea din paginile care îi plăceau mai mult. Câteva luni în urmă m'a invitat la cuibul lui poetic din Valea Cerbului, la Buşteni. Acolo a deschis în faţa mea cartea cea mare a Naturei, capitolul atât de interesant al Bucegilor. M'a dus pe Diham, pe Coştila, pe Caraiman, pe Jepi, pe Omul, la Peştera Ialomiţei, la Cheile Zănoagei. Ne urcam încet pe cărări, ne căţăram pe vârfuri. În locurile cu vederea largă se oprea, pentru a-mi da lămuriri asupra topografiei Bucegilor. Avea o adevărată adoraţie pentru acest măreţ lanţ al Carpaţilor noştri. Cunoştea numele fiecărui vârf, fiecărei văi, fiecărui brâu. Multora le-a fost naş fericit, îmi spunea numele florilor carpatine, îmi povestea fermecătoarele lor legende. Mă ţintuia uneori locului, pentru a asculta glasul păsărelelor, una din podoabele firei sale artistice fiind simţul muzical foarte desvoltat: trilurile şi ruladele aripatelor, nenumărate şi atât de felurite în cadenţe, în timbru sau tonuri îi erau toate familiare.
Când nimic din toate acestea nu-i atrăgea atenţia, el deschidea sacul cu amintiri: literatura română, ca şi literaturile străine îi puneau la îndemână comori de notaţiuni sau senzaţii privitoare la Natură, pe care mi le împărtăşea cu un fel de evlavie religioasă.
Când, pe scară, ajungeam obosit acasă, adormeam legănat într'o atmosferă de bine, de frumos, cum n'am mai întâlnit niciodată, cum nu cred că alţi tineri să fi avut fericirea să guste. Astăzi, când părul încărunţit îmi îngrădeşte fruntea, în zadar caut amintiri mai dulci, clipe mai luminate de cât acelea pe care Nestor Urechia mi le-a picurat în suflet, pe vremea când îl întovărăşeam pe brânele Bucegilor.
Fineţea de suflet a lui Nestor Urechia s'a tradus printr'o invincibilă timiditate, avînd ca corolar o modestie fără de pereche. Foarte rezervat, s'a ţinut la o parte neamestecându-se cu nimeni, n'a intrat în nici un cenaclu, n'a fost membru în vreo coterie, nu s'a infeodat la nici o ligă, într'un cuvârit a fost un izolat. Şi... nu şi-a făcut nici o reclamă. Toate acestea fireşte că au fost în dauna notorietăţei sale ca scriitor; rezultatul? A fost timp de douăzeci de ani ignorat de massa mare a publicului cititor. El însă nu s'a turburat, ci s'a retras în turnul său de fildeş. Imaginea uzată a turnului de fildeş, aplicată lui Nestor Urechia, a prins un înţeles nou. El a trecut prin viaţă ca un sfios care nu încearcă s'o înfrunte şi astfel a reuşit s'o domine, ridicându-se deasupra ei, stăpânind-o complect prin puterea idealismului său inalterabil.
Mulţi, prea mulţi ani au trecut vai! de când cutreeram Bucegii cu Nestor Urechia. Dureri grele s'au abătut asupra lui; totuşi, el a rămas acelaş visător senin, acelaş spirit în extaz faţă de minunăţiile Nalurei. Acelaş timid. ne practic şi dezarmat în lupta cu asprele contingenţe ale vieţei.
Pe când alţii umplu cronicele revistelor cu sgomotul vanităţei lor sau urcă treptele Academiei la umbra unor opere mai trecătoare de cât ei, Nestor Urechia, a continuat a scrie, în tăcere, pentru o elită restrânsă. În general, oficialităţile noastre l'au ignorat[1].
Puţinele persoane care, ca mine, au cunoscut de aproape pe Nestor Urechia, au putut, constata, citindu-i succesivele volume, cum, pe deantregul, se reflectează în ele cu firea şi temperamentul lui, constituind un rar exemplu de perfectă comunitate între un autor şi scrierile sale.
Nestor Urechia fiind artist, poet, proza sa este poetică, cizelată artistic, îndrăgostit de, formă, el este un remarcabil stilist. Iubitor al limbei sale materne, el se exprimă într'o melodioasă, pură limbă românească. Adorator al Naturei, Nestor Urechia este poetul Naturei, cântăreţul florilor, gâzelor, păsărilor, piciorul Firei româneşti, înzestrat fiind cu un talent descriptiv fără de pereche. El este poetul munţilor, al Bucegilor. Toate cărţile sale sunt ţesute din imnuri cântate spre glorificarea comorilor Ţarei noastre binecuvântate.
Citiţi, iubiţi cititori, cu atenţiune, în acest volum, descrierea panoramei Bucegilor şi veţi admira, fără îndoială, măestria acestor pagini de o nespusă frumuseţe, pagini demne de un Bălcescu, de un Odobescu, care vor rămâne ca modele de proză românească.
Tot în acest volum, cetiţi capitolul dorul brânelor în care duioşia este unită cu nobleţa simţirilor. Şi mai cetiţi, la finea cărţii, imnul, cel mai frumos imn ce s'a compus vreodată spre glorificarea Carpaţilor noştri, pagină model, pe care marele nostru Bălcescu ar fi semnat-o cu entuziasm şi care n’ar trebui să lipsească din nici o antologie şcolară.
Şi mai cetiţi... dar n'aş mai isprăvi cu citaţiile.
Din toată opera lui Nestor Urechia se desprinde seninătatea unui suflet bun de poet, care a plutit deasupra urâţeniilor pământeşti ale vieţei, seninătatea unui cântăreţ al armoniilor Naturei, unui preamâritor al Bunătăţei, care, într'o lume bine alcătuită, ar trebui să se reverse nu numai din tăriile cerului, ci şi din inimile oamenilor.
Şi, Doamne, mare nevoe este astăzi de cărţi de acestea senine, în mijlocul oceanului de turpitudini în care inotămr acum când omenirea, în goana îndeslulărei poftelor materiale, nu mai ştie preţui frumuseţea unui bob de rouă la revărsatul zorilor, armonia divină a unui cântec de pasăre, graţia fermecătoare a unei flori.....
O, bunul şi veneratul meu prieten! Cartea aceasta a ta mă trimete iar în zilele nevinovate ale primei mele tinereţi. Plin de recunoştinţă, te asigur că figura ta blândă nu va fi trecut fără folos. Ai durat în viaţa noastră spirituală un monument trainic, care va încălzi, prin lumina pură către care se înalţă, multe, multe generaţii. Da, şiruri întregi de generaţii, vor învăţa, pe paginile cărţilor tale, să se ferească de egoismul steril, de arivismul ucigător de poezie şi vor afla farmecul duioşiei sufleteşti legănată în frumuseţea Naturei, vor iubi Frumosul şi vor fi buni cu alţii, aşa cum tu ai fost cu semenii tăi.
Iar Posteritatea te va aşeza la locul de onoare în Cartea de aur a Artei şi Literaturei române, printre cei dintâi prozatori români.

N. ŞERBAN           
Profesor Universitar Iaşi, luna florilor, 1928



LĂMURIRE



În anul 1927, după recomandarea neuitatului meu prieten, marele poet Alexandru Vlahuţă, Institutul de arte grafice şi de editură „Minerva" a tipărit prima ediţie a acestei lucrări. În acelaş timp, a apărut la Paris, în editura cunoscutei case Plon-Nourrit, textul francez al acestei opere, alcătuit de autor, sub litlul „Dans les Carpathes Roumainen".
Cele două texte, francez şi românesc, au avut destinuri deosebite. Cel francez a avut, din prima zi a ivirei sale, o primire călduroasă şi foarte măgulitoare pentru autor; a fost nevoe de patru ediţii.
Textul românesc a trebuit să aştepte formarea în publicul cetitor a unei mentalităţi speciale: dragostea de Natură şi de cutreerare a munţilor. Din ziua când această mentalitate s'a înfiripat, cartea „În Bucegi" a ajuns să fie cunoscută, apreciată şi mare a fost mulţumirea autorului de a constata răspândirea ei în mâinile unei elite româneşti.
Ediţia din 1907 s'a epuizat înainte de răsboi. Dela răsboi încoace, toţi amicii şi cunoscuţii mei, ba chiar mulţi necunoscuţi, cari s'au exprimat călduros prin scris, m'au îndemnat foarte stăruitor să public o nouă ediţie a acestei lucrări. Trebue să adaug că acest îndemn este întărit şi de marele succes dobândit de ultima mea carte „Vraja Bucegilor" publicată sub auspiciile „Turing-Clubului României".
Iată dar că am nespusa mulţumire de- a prezenta publicului cetitor o ediţie, cu text definitiv, a lucrărei „În Bucegi", care mi-este cea mai dragă dintre toate cele ce am scris.

NESTOR URECHIA          



[1] Trebuie exceptate Casa Şcoalelor şi Fundaţia Principele Carol, cea dintâi graţie Domnilor profesori M. Dragomirescu şi G, Murim, cea de a doua graţie domnilor Gh. D Mugur, Dr. V. Voiculescu şi Apostol D. Culea.
Să adăugăm că zorile dreptăţii au început să licărească pentru Nestor Urechia. Posteritatea va nota, de sigur, foarte marele merit al profund-cugetătorului poet şi maestrului critic literar Ion Foti, de a fi apreciat, cu remarcabilă claritate şi înţeleaptă judecată, talentul atât de original al lui Nestor Urechia. (Nota editorului).



 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu