joi, 20 octombrie 2011

[MEMORII] 'Readucînd-o pe Euridice'. Piatra Craiului (I)

 La sejurul din Garofiţa cu copii Ucăi Marinescu, am auzit de la Nicu Bălan că urmează să vină la începutul lui august bucureşteni de la "Floarea de colţ" - care-şi rezervaseră locuri.
Cum timp era pe atunci, la Sticlăria mea,  am luat-o şi eu din nou spre Crai.
Ce te împinge la aşa ceva? Păi nu multă lume - mai ales nevrotiques - se înghesuie să spună că îmi doream instinctiv căldura unui grup, plus perspectiva de a cunoaşte o doamnă de completat inima porprie (bre, da'  ce poet am ajuns!).

La Goleşti parcă (pe atunci se venea feroviar, cu schimbare de garnitură la Goleşti, de unde porneau trenurile spre Cîmpulung), la început de noapte, am dat de o pereche. Am aflat iute că erau de "Floare de colţ". Omul se numea Tinel ş-am rămas amici de atunci, chit că nu ştiu să ne fi văzut vreodată pe munte de atunci.
Mi se pare că-n poza de mai jos e chiar prietena lui:

Drumul pînă la cabană a fost obositor ca de obicei, dar fără probleme, gen lipsă de autobuz public, cum avea să se întîmple curînd - urmare a terminării barajului de la Pecineagu şi a celor aferente, dar şi a rearanjărilor economice din epoca postdecembristă.
Poza e posibil să fie din ziua sosirii, cînd inevitabil am avut nevoie de somn.
Spre seară s-au reîntors, în soarele ce a marcat toată ziua, drumeţii grupului. Vreo doi-trei mai ştiam, de pildă pe Laurenţiu, ulterior priceput IT-ist.

N-am făcut pe leul - cum am fost tentat ulterior, peste ani, în situaţii asemănătoare. Mai mari erau doi pe acolo. Un nene un pic mai în vîsrtă, nu-i mai ţin minte numele, doar că peste un an-doi cerea sprijin în sala de la "Floare..." pentru Ionescu-Dunăreanu. L-am nimerit pe tip şi în RATB, unde m-am ferit să-mi fac ştiută însă opinia mea despre faimosul montaniard...
Al doilea mai lider pe acolo era Dan Popa.
Nu mă ştiau mai deloc, simţeau ce şi cum dar, dar va dura ceva vreme (2-3 zile...) pînă să se lase pe urmele mele pe muntele de acolo...

În seara cu pricina a venit şi Carmen. Ne-am revăzut cu plăcere. Nu am ţinut să mă bag în sufletul ei, nu aveam frustrări afective cît să comit aşa ceva.
Îmi aduc aminte însă că emana şi aici ceva plăcut. Îmi plăcea să o privesc, genera stare confortabilă.

A doua zi am pornit cu toţii la deal. Aveam în plan să cercetez un pic peretele din padina Lăncii, unde Baticu plasează un traseu simplu, la extrema stîngă a acestuia.
Cred că la îndemnul meu unii dintre florişti m-au însoţit pe Secundarul Padinei Lăncii, eu urmînd să facă apoi altceva. Valea are 1B parcă în ghiduri.


 Tinel.

 Nu mai ţin minte la urcare (iar, e de consultat jurnalul personal), decît că am dat de o săritoare de neam prost. Cazan. Am ales să urmez ceva de mai jos o faţă din stînga. Nu-mi fură mari probleme.
Pe ei i-am adus oarecum direct, de la baza săritorii, printr-un hornuleţ cu vegetaţie din stînga.


 Cred că mai sus e reprodusă săritoarea-cazan  şi unul dintre colegi suind micul gang ierbos.

 În amfiteatrul de sub peretele Padinei Lăncii, ne-am despărţit - nu mai ţin minte pe unde au luat-o. Eu am intrat în perete, cu cordelină şi ceva pitonaşe. M-am dus eu cam bezmetic (întru orientare) undeva pe stînga, dar m-am blocat după o vreme. Rapel şi apoi reatingerea brîului de mijloc.
 Am luat apoi brîul în stînga / nord. Avcolo, în mchie am zis că se poate merge în sus. Nu am stat pe gînduri.


 Am atins curînd locuri foarte frumoase, între care o padină ce pica jos în taman fiorosul Perete. La nivelul meu şi în amonte se mergea şi se simţea o nebunie. Padina cu pricina - în sensul de vale - ducea într-o piană de-a dreptul, imediat sub Creasta sudică. Altă minunăţie. Care scotea însă în creastă doar pe undeva printr-un horn şi latura ei nordică.

  Cum ziceam, o minunăţie. La chestii mai serioase, ordini de hartă, explorări, îi las deja pe Mugur, Rupi şi ceilalţi. dar a păşi pe acolo este deja pentru mine o minunăţie la pătrat... Ia uite ce vîlcel în dreapta-sus....

 Tot pe acolo, vedere spre Brîul de Mijloc şi Colţul Carugelor (Lancea).
Am atins curînd locuri foarte frumoase, între care o padină ce pica jos în taman fiorosul Perete. La nivelul meu şi în amonte se mergea şi se simţea o nebunie. Padina cu pricina - în sensul de vale - ducea într-o piană de-a dreptul, imediat sub Creasta sudică. Altă minunăţie. Care scotea însă în creastă doar pe undeva printr-un horn şi latura ei nordică.  

 Nu mai ţin minte exact, dar imaginile îmi arată că am pornit apoi pe brîul de Sus în stînga, unde am zărit astă spintecătură. Iniţial păru impracticabilă, dar de aproape descoperi o  minunăţie (e grav că repet superlativul, într-un masiv-superlativ?) de drum.


 Am atins pe acolo Creasta sudică, mai exact imediat la sud (şi de fapt prin trupul faimoasei muchii) de Umeri. Locul mi-a rămas la inimă, drept dovadă l-am ales la 1999 drept colţişor de întîmpinat Eclipsa de soare.
În creastă, am dat de alt grup florist. Aici este Ester, făcînd fără jenă plajă la sutientul de corp... O colegă de-a ei făcea şi mai şi în acele zile, ce-i drept fără lume prin jur. Am aflat de sănătoasa îndrăzneală doar lucrîndu-i aceleia, prin interpus, un film. N-avea sînii răi, nenumita colegă. Cînd a aflat despre ce e vorba, intemediara m-a luat scurt filmul, trădînd o zonă interioară cu probleme. La o adică nici eu nu aş muri de plăcere să-mi scape aşa poze...
 Cred că în stînga e Carmen, iar alături amica lui Tinel.

 Aici un Mirci încîntat, la ieşirea din Tăietura cu pricina... Soare de mers la cord.

 Aceeaşi arătare sobră ("Domne, zîmbeşti cam puţin matale...", mi se spune şi la 2011...),
pe Creasta sudică a Pietrei.


 Exact ce şi cum nu mai ştiu... Cert este că am corupt un rămas în urmă din acel grup să coboprîm Umărul de sus, mai exact vîlcelul din nordul acestuia. Era Mitică, un mucalit faimos avizaţilor din Cerc.
Ce-i drept, s-a dovedit mai încet mişcătoriu decît anticipam, dar s-a descurcat.

 Cred că e la trecerea din vîlcel spre sud, pe o faţă ce conduce în Brîul de Sus.


 Mircea, în Brîul de Sus.

 Brîul de sus, după toate aparenţele.




Carmen, la ceea ce Dunăreanu numea "Coliba", între timp (adică 1990-2011) dărîmată.


 Am coborît apoi şi paşnicul Umăr de Mijloc, unde am întîlnit iar grupul Carmen (chit cî nu ea îl conducea, iar la acesta spect voi reveni). Timpul s-a scurs mai amplu în răstinp, inclusiv pentru Mircea mai zăcu, potrivit obiceiului, pe undeva, la căscat gura şi soare.

 În lan, Esther.

 Carmen, veşnc tînără şi ferice - şi-mi plăcu că nu juca teatru în acest sens.

 Un punctuleţ pe muchie, acolo, cred că-s io...

 Cum am ajuns aici nu mai ştiu, dacă direct pe Brîul de Mijloc ori cu trecere prin Poiana Închisă... Bunele amice, Esther şi Carmen. Semăna oare prima cu vreo mătuşă a celei de-a doua? Zic şi eu...

 
 Dan Fopa, fuhrerul, probabil Leu clasic. Cu aparenţele, dar şi cu vulnerabilităţile acestuia. Între altele, n-o agrea pe Carmen, care fără îndoială nu-i prezentase semenele cuvenite de apreciere. Nici eu nu i-am adresat aşa ceva, dar îmi era simpatic. O barbă şi o atitudine mai fioroase decît ale mele...
Aveam să mai suim vreo trei trasee interesante prin 1992, dar în Bucegi.

 Sport tare plăcut, schiul prin greotiş, dar cu efect abraziv întru talpa bocancilor.

Nu mai ştiu care dintre fete (n-o să credeţi, dar Esther avea 65 de ani!) a avut ezitări de deplasare pînă şi domoală iniţial, aşa că am dus-o cu graţie şi încîntare o bucată de drum.

Sub peretele marelui Grohotiş. Dan Popa, aparent cu privirea lipită la picioarele lui Carmen - ştiu că am publicat pe undeva poza (însoţea parcă nu articol cu părerea-mi despre Peretele Piscului Rece) şi s-au făcut ceva glume sub aspect lasciv...





 Un accident, ceva din categoria entorsă, a unui alt grup de Florişti. În stînga, Laurenţiu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu