joi, 20 octombrie 2011

[MEMORII] Spre 'Readucînd-o pe Euridice'

8 iulie 1990 şi urm.


Pornit singur spre munte. Trenul de dimineaţă, unde merg la de obicei la vagonul 2, locul de adunare al cercului turistic "Floarea de colţ". Pe acolo, Mariana Bocan, Esther, nea Gigel.
Fu şi nea Baticu în zonă, mai limbut ca de obicei (menţiunea din jurnal e niţel mai dură...). De la el aud că alde Clubul Alpin Român pregăteşte o tabără în Piatra Craiului.


Subsemnatul s-a trezit însă încă din preajma Buşteniului cu o durere neplăcută de cap. Finalmente m-a răpus, oprindu-mă pe culoarul (aşa îi spun pîrtiei, vara) Kalinderu, în preptul unde se ramifică hăţaşul spre Valea Seacă şi Vîlcelul Spălat, al Picăturii.
Parcă am şi dormit acolo.

Finalmente am luat-o spre gară. Vremea era frumuşică, dar nu era de luptat cu defecţiunea internă. Nu mai 'in minte ce tren am luat, cel de 2 ori cel de 3 şi jumătate - la vremea aceea fiind de-a dreptul răsfăţaţi din acest punct de vedere. M-am lipit de nelipsiţii cunoscuţi, într-un compartiment. 
La Breaza, a urcat Sabin Munteanu, om la 55-60 de ani în vremea aceea. Venea de la naiba din praznic, dinspre vestd e undeva, peste dealuri. Cu el în grup era şi o duduie cam de vîrsta mea, cu un magnetism aparte. Şi o linişte interioară pe care am remarcat-o imediat. Mult nu mi- luat inclusiv să-i spun că mi se pare o persoană deosebită. Era Carmen.
O vedeam prima dată, deşi probabil trecea pe la "Floare...", dar uite că nu ni s-au intersectat drumurile.
Nu m-am înşelat cînd am intuit-o drept persoană aparte. Un om fără ocolişuri. Între altele, cum durerea de cap nu-mi trecuse, mi-a făcut nu masaj la tîmple. Nici eu s-a pierdut cu firea nici aşa gest, nici eu. Am rugat-o să-mi lase numărul de telefon. Nu a avut nimic împotrivă.
Poate în Bucureşti am luat şi metroul împreună, căci stătea la dristor, iar eu la Iancului.

Nu am sunat-o prea iute. Nu erau fiţe, pur şi simplu îmi părea potrivit un mic interval de timp pînă să o fac. Nu mai ştiu p unde am umblat în acel prim Cuptor în libertate politică a ţării.
Cert este că la un moment dat am zis să merg la anunţata tabăra CAR de la Plaiul Foii.
Cort nu aveam, dar mi-am făcut o socoteală acasă să iau unul. Nu prea am găsit prin preajma domiciiliului, aşa că am plănuit să cumpăr unul la Braşov.
Sac de dormit aveam, se vindea prin 1980, unul voluminos dar călduros,
La Braşov, nu am găsit însă în magazine. Datorită volumului de lei în circulaţie, sporit în urma presiunii sociale (returnare părţi sociale, măriri salarii etc.), se epuizaseră multe mărfuri, rămase la vechile preţuri.
Aşa că am luat-o spre Plaiul Foii, sperînd în vreun loc liber în cortul cuiva.

Nu am dat însă de vreo tabără de cunoscuţi la P Foii. Nasol.
Scăparea la care m-am gîndit a fost să trec muntele spre Garofiţa Pietrei Craiului
Mi s-a părut la îndemînă. Pe atunci. Aş minţi că şi azi, la plus 21, aş avea aceeaşi pornire fără egal...

Ştiam potecile, dar am ales altceva, pasămite pentru economie. Întrucît marcatele îmi păreau să ocolească, mi-am zis că mergînd pe Bîrsa Tămaşului direct în sus, prin pădure, voi ieşi în punctul dorit, cam deasupra cabanei Garofiţa.
Zis şi făcut. Să fi fost vreun 3 după-amiază cînd am pornit. Vreme ok, cît să nu plouă, dar nici să transpir mai mult decît de la efort în sine. Nu a fost un istoric al drumului, ştiu doar că la un moment dat am ţinut să ies ceva mai la stînga/Nord, altfel aş fi avut de parcurs pe muchia Tămăşelului porţiunea aceea altminteri drăguţă, dar cam lungă după gustul meu al acelui moment (rucsacul nu era tare uşor, ave aşi provizii...).
Am ieşit finalmente cam în poiana unde debuşează şi poteca marcată dinspre Plaiul Foii, venită dinspre Curmătura Foii şi apoi dînd ocol obîrşiei Văii Tămaşului - acel afluent al Dîmboviţei.
De acolo, cînd am ajuns deasupra Văii Tămăşelului, am luat-o de-a coasta dreapta.

La cabană, îngirijitorul Nicu Bălan parcă nu era, dar se găsea un grup de şcolari, conduşi de profesoara Uca Marinescu. Auzisem de ea din revista "România Pitorească" pare-se. M-am instalat, apoi mi-am văzut în zilele următoare de turele mele. Inevitabil am socializat cu copii, care aveau de pe la 9 la 15 ani.

A fost o experienţă mai mult decît interesantă.
Mi-am văzut de drumurile mele în abrupt , pe de o parte, şi pot afla care fuseră acelea, în care bănui o doză nelipsită de cercetări. Falnice sau ba, cu rezultate sau nu.
Dar acel sejur ştiu că mi s-a depozitat îăn minte îndeosebi prin experienţa cu acel grup al Ucăi.

Ea avea cam 50 de ani atunci, o femeie rece. Bineînţeles asta nu era o dramă, era rece şi gata. S-a instalat iute între noi oarece cooperare, din motive mai mult decît pragmatice, deoarece altceva, din ale inimii nu cred că ne dădeau ghes - chit că Balanţe inepuizabile amoros ca mine (la vîrsta aceea) nu ar fi zis ba, măcar ca experienţă... Nu spun asta de bravadă, ci caut să-mi luminez momentul. Nu a fost cazul de vreo apropiere, se întîmplaseră că ursitoarele s-o dorească un sloi ambulant.

 Dacă stau să meditez acum, niţel surprins însuşi eu cum de-mi trăzniră ACUM prin cap idei  erotice, cred că aducea un pic cu Carmen. Dar cum în orice mîncare dozarea ingredientelor contează capital, nu ştiu dacă Uca proceda cum trebuie,a sta dacă ar fipus cumva vreun ingredient...
Ah! ăştia care-şi bagă nasul în sufletul altuita, al altora! Meditam încă de pe atunci doar că trebuie să fi fost un sloi şi faţă de un soţ pe care altminteri îl poseda.
ceînţeleg mai greu, deşi un rost, o socoteală există cu siguranţă, este ceea ce făcea. Sentmentul personal mi-e că nu avea treabă nici cu copiii, ca deschidere sufletească, nici cu muntele... Nu am idee ce o trimeteau, în lipsa unei eliberări adecvate, către aşa ceva. Deşi cine ştie cîţi procedăm astfel sub soare, cîţi ne aventurăm în direcţii cam nepotrivite nou... Dar aşa e viaţa, pesemne,  socotelile ei ne împing spre aşa desfăşurări...



Mda... E posibil să scriu de ea acum şi din neputinţa de a trata - terapeutic - despre mama, că prea mă ocup de onorabila profesoară şi după ce.am realizat legătura mascată cu alde Carmen. Oare o voi face şi după identificarea pornirii interioare de a trata despre mama? Dacă da, e de dat încă o foaie de varză/ceapă, cum se spune în psihologie...
În fine... Altminteri tare controlată... La ea am văzut prima dată mai atent sportul lui a da, fie şi niţel exagerat, cuiva ceva, pentru ca apoi să îi soliciţi (mai mult sau mai puţin conştient) altceva, în schimb. În sine nu era, bineînţeles, ceva dezonorant.



De ce am avut nevoie de barbă la 32 de ani, purtînd-o după aia vreo 17-18 ani, se poate afla. După cum a medita acum că vai ce rău îţi/îmi stătea nu cred că face mulţi bani. Poate fi doar o şcoală despre a te accepta cum fuşi, peste ani - căci mai existăm tipi ce ne jenăm un tip de cum arătam ori ne purtam la altă vîrstă.
Fu o încercare de a apărea mai matur, de a mămaturiza, dar şi ceva lene de a mă bărbieri des. Abia după o recentă vîrstă mi-a devenit plăcut să pun mîna pe Gilette, ba să-mi şi placă precum arăt.

 A fost o vreme ceva mai închisă, mai ales dacă o raportez la începutul de august, cînd am revenit în acest loc.  Dar suportabilă, datorită activităţilor, oamenilor mici şi mari cu care am venit în contact.
 
Eram deja un obişnuit al locurilor,  cum poate fi un tînăr - cu doar 5-6 ani plini, nu cu cei 30 ai vreun vîrstnic, ce dă însă însă la n ani pe acolo... Venisem prima dată în 1984 (am scris niţel în acest sens, pe acest blog...) şi bătusem bine locurile. Inclusiv vreo muchie inferioară împădurită, cu ieşire la cabana Valea lui Ivan. Sau creasta Pietrei dincolo de Funduri, locuri minunate îndeosebi pe vreme bună, de unde am ales să cobor de-an boulea la un moment dat... Se poate face întreg finalmente acest lucru, doar cu vreun rapelaş pe drtum - cît mi-a trebuit mie în locul ales (mmm, plăcerea unor asemenea întreprinderi e greu de descris..., poate ţin de sentimentul că ne-amd escurca oriunde pe lume, inclusiv în sociale).

În stînga e Nicu Bălan, cabanier aproape legendar.
Bineînţeles realizez că treaba asta cu legenda ţine la gros de subiectiv, e o exagerare venită altminteri din suflet, legată de oameni întîlniţi de noi ori de alţii în care avem încredere, sport întîlnit de obicei la prima vîrstă... Sau la prima jumătate a vieţii - că aşa vru ea să.
Exagerarea vine şi din ideea că perioada de timp trăită la un moment dat ar fi eternă, că doar n-om fi tîmpiţi să acceptăm şi în practică voroava antică despre Totul care curge...
Nu ştiu exact cînd apăru acea cabană, mai exact cînd tipii de la cercul piteştean care o patronau au luat-o sub aripa lor... Parcă 1977, chit că primele însemnări văzute în registrul cabanei datau de la 1980. Pot bănui că cercul "România Pitorească", al unui Mizof la nume, a făcut minunata (păziţi, a lăudat ordean pe careva!!) reconversie a vreunui canton aflat la nemaipomenitul (iar belea: Ordean se entuziasmează! - deci e în anu morţii...) loc la confluenţei Văii Tămăşelului cu Padina Lăncii, chestie dfin care hidrologiceşte rezultă Valea Dragoslăvenilor.

 L-am cunoscut pe Bălan la prima-mi venire din iulie 1984. Un tip dur din plin, însă corect. Mi-a picat prost de pildă cînd, la vreo 36 de ani m-am apucat să-i fugăresc amical o găină, mi-a atins glanda-moi dureroasă  primirii de reproşuri, dar avea dreptate. Şi nu am repetat eroarea-mi infantilă.
Ca urmare, la el în cabană lipseau chefurile, iar faima asta ţinea probabil departe destul, căci poiana cu pricina nu avea contract cu nimeni, datorită depărtării de zone civilizate, să fie evitată de petrecăreţi...
Era din felu-i din Rucăr iar în 1984 lucra dacă am fost eu corect informat la ceva gen staţie de compresoare - o şandrama aflată pe drumul spre Garofiţa nu departe de drumul principal al Dîmboviţei. Poate şi de-aia au apelat Mizof şi ceilalţi la el. Bălan avea însă şi dor, dragoste de munte. Făcuse armata la Securitate parcă, nu o spun cu răspăr, şi avea o disciplină a lui...
Ca montaniard, fusese în trasee, probabil bătuse locurile din adolescenţă. Urcase şi Muchia Roşie, unde ulterior, parcă în iunie 1984, s-a dus să scoată tipul de 17 ani căzut, ce-şi are acum crucea/placa pe Bîrul Roşu, sub faimoasa dar tare friabila (mi s-a spus...) Creastă. Aceeaşi care l-a ucis şi pe Anghelide. Amănuntele evacuării cadavrului nu erau dintre cele mai tonice.
Era căsătorit, venind odată pentru curăţenie şi cu soţia. Era o făptură destul de supusă, după cum putea fi caracterizat şi fiul - procedeu de tasare interioară care priveşte mai întotdeauna copiii tipilor cu personlitate, al urşilor. Nu mai ţin minte cum îl chema pe Junior, dar la 2000 cînd am dat ultima dată pe la stabiliment el era îngrijitor. Om la locul lui, probabil de bună calitate.

Na!, cam plecat la zisă una, de Carmen sau Uca Marinescu, şi am ajuns la Bălan jr! Cred însă că nici nu v-am iritat, nici nu v-a luat somnul..


 Ştiu că Nicu, prin 84-90, venea la foc, la oaspeţii cabanei. Bălan era un tip alături de care te simţeai fizic în siguranţă (chit că nu dădeau turcii) şi pe care, în consecinţă, îţi făcea plăcere să-l ai alături. Era şi un cunoscător al zonei, cît şi al vieţii. Avea omul probabil şi limitele lui, dar nici nu se întindea cu reclama pe unde nu se găsea de fapt.
Poseda, lucru nu tocmai des la 1984 şi la un muntean, o Dacia, cu care suia spre seară la cabană. În Rucăr, nu mai ţin minte dacă favorizat de statutul social al socrului, avea de asemenea o poziţie...

 A se reveni la 1990. La cestiune.
Copiii erau disciplinaţi, fără a pica în penibil... Paradoxal, nu se înghesuiseră să vină din plăcere acolo, mai degrabă funcţionase o fascinaţie a Ucăi în faţa părinţilor acestora. Puştii erau, dacă îmi mai aduc eu aminte, elevi la Liceul Caragiale, acela din Dorobanţi. Deşi nu se înnebuneau după prezenţa în preajmă a Ucăi (şi inevitabilele directive ale acesteia), gestionau bine situaţia. Nici Marinescu nu sărea peste cal, tot ce îi puteau imputa nişte copii fiind - după opinia mea - că le cerea fără să dea în schimb şi inimă...

O plecare în tură.
Copiii posedau experienţă, majoritatea lor fiind umblaţi
şi în alte ieşiri de durată ale profesoarei lor.

 Întîlnim un cort, parcă spre Şaua Tămăşelului.
Copii normali.


La baza Umerilor. Îi parcursesem de mai multe, ori, nu maiţin minte dacă şi în acel sejur (e de consultat jurnalel).
Ştiu totuşi că prin Valea Tămăşelului, în Umeri, voi merge peste doi ani.
Ieşirea prin Lehman parcă îmi fu în 1989, iniţial singur, apoi la cîteva zile cu Tina Cazacu din Mioveni (sfîrşit de iunie, veniţi împreună la Garofiţa).

 Mergem spre Ceardac.

 Unul olecuţă mai drăcos dintre copii, dar tot simpatic.Tînărul din imagine ştiu c-a încercat o clasică infantilă în Creasta Sudică, peste vreo două zile, cînd s-a dat în pericol/neputinţă, la treapta care e pe acolo un pic mai complicată. Nu m-am enervat, ştiu că l-am luat în linişte de guler şi l-am coborît de unde pasămite se blocase. Fusese probabil o punere la încercare/iritare a adultului, care va fi funcţionat la Uca, anterior.
Repet, simpatici foc altminteri.

Cred că el e Mihai. Era/este fiul lui Melinescu de la TV. Fără îndoială nu-s eu suficient de umblat, dar nu am mai văzut aşa precocitate în ale minţii, chit că omul nu ţinea să dea gata pe nimeni. I-o simţeam însă. Făcea pian şi alte chestii d-astea.
Mărturisesc că, dincolo de simpatia pe care i-o purtam, m-a speriat precocitatea lui, ca fiind neaducătoare de bine, a la longue... Parcă i-am şi spus-o, niţel voalat, De aceea m-am bucurat auzind de curînd că e bine mersi.
Ştiu că stăteam cu el de vorbă, prin trasee, precum cu un om mare.

 Marele Grohotiş.
Teoretic sună rău s-o judec pe Uca, dar avea un stil deloc părintesc de a călători cu copii. Mie mi s-a părut chiar că era din altă lume, cu ei. prostd e tot este că nici din lume cu ea nu mi-a părut să-şi fie... Nici pe ea nu părea să se trateze amical, părinteşte...
Zic şi io.
 
 Bneînţeles este interesant c-o critic pe Uca, dar de mine nu spun nimic rău...

Ne apropiem de Ceardac.

 S-au mai nimerit în zonă nişte tipi de vîrsta-mi din Piteşti. Cu ei, chit că nu le-am bătut vreunii, am căscat gura la Hornul Armenilor din preajmă, acel traseu de 2B...
La coborîş am făcut un rapel, aduseseră ei o coardă, prin exteriorul zaplazului de metal...

 Grupul Ucăi cuprindea şi o duduie la vreo 16 ani, care a ieşit
deasupra Ceardacului niţel, în lateral.





 Nu ştiu dacă voi mai avea ocazia să scriu despre această tabără, aşa că menţionez aici...
Au fost maimulte ture, între care ultima a dus în Creasta sudică pe cei mai răsăriţi dintre copii, adică vreo trei sferturi. Urcare prin Deubel. Trezit la 6, peste o jumătate de oră plecare. Copiii au mers onorabil, Uca s-a încurcat la o traversare la stînga, în partea inferioară.
Au ajuns cu toţii obosiţi, dar încîntaţi.
A doua zi am pornit cu toţii spre Plaiul Foii, prin Curmătura omonimă. Acolo am fost martor la copiliadă de pomină. Uca lipsind de la masă, mi se pare că tot dracul din creastă amintit mai sus a luat sarea şi i-a zvîrlit o cantitate ucigătoare în farfuria profesoarei. Nu am fost martor a ceea ce a urmat, dar e posibil ca destinatara să fi consumat meniul precum Iuliu Maniu într-o anecdotă, cînd a confundat portocala cu grapefruitul...

Uca mi-a uşurat transportul la Zărneşti (sau Braşov?), cu nişte părinţi veniţi să-şi ia un pic mai devreme odrasla din grup.

Cu unul dintre băieţi am păstrat legătura, îmi amintesc că în 92 am mers împreună în Moraru, prin Rîpe chiar (mai am 2-3 poze, păcat că restul  clişeelor a avut probleme fatale!), însă apoi l-au prins ale vieţii... A fost şi una din ultimele mele treceri fluierînde, la 35 de ani, prin săritorile Hornului Degetelor.


PS
Euridice din titlu nu e Uca.

3 comentarii:

  1. imi place ca-ti spui transant parerea despre unii; poate gresite sau nu....parerile sunt pareri, in jurul lor construim personaje sau le demolam.
    toti suntem luati la bani marunti, asa ca nu-i de mirare daca o sa afli peste timp si parerea Ucai despre tine....
    cat despre barba, a completat foarte bine trasaturile, si a venit la momentul potrivit :) cum de altfel a si plecat la momentul potrivit :))
    mi-ar placea sa dezvolti subiectul "Carmen"...pen' ca-mi lasi impresia unui "amor" neimplinit....
    de acord, avea picioare frumoase! cat despre Esther, 65 de ani...aproape sa nu cred....

    RăspundețiȘtergere
  2. Ah, Renule, ce mă fac?
    Dacă dezvoltă Mircea something, o să iasă prost. E în afara clişeelor, respectiv doare. Pe ăl ce citeşte mai ales, căci scriitorul face ceea ce se numeşte savant 'defensă prin scris'. Se descarcă, se alină etc.
    Cred că asta e valabil şi la păreri ale Ucăi şi despre ea (ale mele).

    Cu alde Carmen voi dezvolta subiectul, dar s-a nimerit să fie exact episodul viitor. Şi va mai fi unul, legat de cum se rupse treaba.
    Nu aş putea vorbi de vreun amor împlinit sau ba între noi - regret să te dezamăgesc dar nu fac parte din categoria celor supuşi acestei idei, iubire împlinită... Şi eu şi ea cred că făceam parte din grupa ălor care nu se îmbată cu apă rece, între altele cu aceea că ubirea aduce fericirea... Cel mult gonesc uneori nefericirea...
    Cu Esther... Tocmai voiam să posze ceva, legat de un post al unui cunoscut de munte...

    RăspundețiȘtergere
  3. ala mic si sturlubatic se numeste David Stefan aka Soricelu', in 87, 88, 89 am fost si eu ''Temerar'' , pentru un pusti k mine a fost o experienta benefica... interesante punctele tale de vedere.

    RăspundețiȘtergere