duminică, 9 octombrie 2011

[MUNTE, ISTORIE] Articol 1910, Ascensiunea muntelui Coştile, de Nicolae Bogdan


Intro
După cum se vede, Bogdan grafiază Coştile, ceea ce face mai de înţeles aplecarea, în epocă, şi asupra toponimicului de Valea Coştilelor.
Bineînţeles, în condiţii unei circulaţii a informaţii mai mult orale, existau mai multe variante. Ştim, în context, că în secolele anterioare existase şi forma Goştila.
Că veni vorba, mai mulţi cercetători au gîndit asupra genezei acestei denumiri, dar opiniile sînt împărţite şi eu unul nu-mi pot da cu părerea.

Mai constat, înainte de a porni derularea textului, că acest material - adăpostit tipografic de Anuarul Societăţii Turiştilor Români  nu pare să fi fost afectat unor limitări de spaţiu din partea redacţiei, autorul putînd zăbovi pe larg cu condeiul asupra unui loc sau altul, asupra unei trăiri sau alta. Ulterior (bineînţeles pînă la apariţia internetului...), condiţiile de dimensiune - număr de semne cum se spune în domeniu -  par să fi devenit mai aspre...


Bogdan are în anul turei 52 de ani. Pare să se mişte însă mai mult decît dezinvolt.




Tehniceşte


Am crezut că textul, deşi minunat în sine, merită comentarii - care pot îl face mai de înţeles pentru bucegistul secolului 21.
Acele note am simţit că pică cel mai bine nu de subsol, ci în text, dar fără să încurce în exces derularea articolului. Este motivul pentru care am ales altă culoare, mai domoală. 

Sublinierile (bold, italin, underline) îmi aparţin, apelînd la ele pentru a releva cititorului pajaje pe care le-am considerat importante



După cum:
Probabil la copierea OCR s-au produs mici erori, pe care am căutat să le îndepărtez. Ce-i drept, Dihanul (cu n de la... Nicolae) nu intră în acestă categoria, ci este forma uzitată de Bogdan.
Totodată, în mai multe situaţii am lărgit spaţiul dintre paragrafe, pentru o necesară odihnă a ochiului, implicit pentru o mai bună înţelegere.





Ascensiunea muntelui Coştile

(Anuarul S.T.R. 1910)



Coperta Anuarului STR din 1910




Intr'una din zilele frumoase ale lunei August, pe un timp minunat de frumos, dar foarte rece, pe la orele 5 şi jumătate a. m., plecarăm din Sinaia cu trăsura spre Buşteni, doi turişti încercaţi.... 

 Nu am reuşit să aflu, şi nici confraţii, cine a fost acest tovarăşul de drum. Nu mai ştiu cine vorbeşte că acesta ar fi fost Mihai Gold (Haret), dar sînt slabe şanse să fie adevărat.
Acest enigmatic coleg este interesant şi prin fotografiile pe care le ia. Crezusem (deşi am lecturat materialul, poate neavizat pe atunci, cu mulţi ani în urmă) că Mihai Haret a preluat imaginile publicate în Anuarele Bucegilor de la Bogdan, dar acum se pare că filiera este mai lungă... Bogdan e posibil să fi primit acele imagini de la colegul-fotograf, abia la moartea sa din 1922 acestea să ajungă la Haret.
Mai e de bănuit, întrucît enigmaticul amic pare să fi fost totuşi relativ tînăr, ca el să fi avut probleme... în timpul războiului, cînd au pierit atîţia, inclusiv fratele lui Mihai Haret, Petru.



Sinaia, în epocă
https://picasaweb.google.com/eliznik2/OldCards#5284579775320991106



Nicolae Bogdan (1858-1922) - vezi şi profil la final post.


 ...Bruma ce căzuse în timpul nopţii senine, acoperea cu un strat destul de gros vegetaţiunea luxuriantă de prin pajiştele întinse ce mărginesc ambele maluri ale râului Prahova, iar micile lăculeţe, formate pe ici şi pe colea de revărsarea acestei gârle sau din ploile torenţiale ce cad adeseaori în localitate, străluceau la resfrângerea aurorei asupra lor. Deşi bine echipaţi, pot zice, chiar ca în timpul iernii, totuşi frigul era atât pe simţitor, încât ne îngheţaseră şi mâinile şi picioarele, poate că unde eram în trăsură şi nefăcând nici o mişcare, răceala se simţea şi mai mult. Un soare splendid ridicându-se majestos pe un orizont senin, fără nici o umbră de nori, arată că în tot timpul zilei nu aveam a ne teme de vreo intemperie a naturei. În depărtare, de pe albia Prahovei, se înălţau ca un fel de fum aburii reci din apa râului, care cu cât se ridicau mai mult, se pierdeau în atmosferă. Culmea Bucegilor, ce mărgineşte tot drumul în stânga noastră, se vede luminată în roşu, ca şi cum ar fi fost incendiată în tot lungul său de razele căldicele, ce se trimeteau în toate direcţiunile dela soare şi care, cu cât se ridicau mai sus, cu atât pierdeau mai mult din roşeaţa lor şi încetul cu încetul, îşi reluau lumina lor naturală, iar căldura devenea din ce în ce mai simţitoare.
O linişte extraordinară domina toată valea şi mai cu seamă în timpul dimineţei, când ar trebui să se observe o mare activitate pe tot drumul dela Sinaia la Buşteni, nu am întâlnit în drum decât câteva căruţe şi prea puţini trecători mergând după treburile lor.




Dacă mă ţine bine memoria, gara Buşteni
în forma din foto (şi actuală, la 2011) a fost ridicată în... 1910.




 .... Nu cred să fie o oră mai propice şi mai plăcută de plimbare sau de călătorie, ca aceea de dimineaţă, şi cu cât ar fi mai înainte de răsăritul soarelui, cu atât e mai frumoasă şi mai agreabilă. Un cer albastru senin, aer curat, o răcoare plăcută, chiar un friguleţ, care te mişcă şi-ţi pune în mişcare tot corpul, ne înviorează, ne mişcă şi ne dă puteri mai mari atât la o muncă mai învierşunată, cât şi la un umblet mai anevoios.



...La orele 6 exact, eram în Buşteni înaintea frumoasei şi drăguţei locuinţe a prietenului Nicolae Butmăloiu, cel mai vestit vânător şi cunoscător al tuturor stâncilor, colţilor şi colţişorilor de prin toate înălţimile şi văile învecinate. Casa este situată în strada Valea Cerbului, într'o poziţiune admirabilă, având în faţă-i întreaga culme a Bucegilor...


Butmăloi, la 16 ani după tura cu N. Bogdan în Coştila.


Strada cu pricina este actualul Bd. Nestor Urechia, despre care am citit că anterior  a purtat o denumire intermediară, a tatălui scriitorului, Vasile Alexandrescu Urechia. E de văzut aici dacă vestita locuinţă a lui Nestor U., de la marginea localităţii, spre Gura Diham, nu a avut legătură iniţial cu istoricul V.A. Urechia - al cărui nume exact pare să fi scăpat edililor interbelici ai urbei ("Ureche").
În ce priveşte amplasamentul exact al casei lui Butmăloi, nu a informaţii. E posibil să fi fost dărîmată şi să fi făcut loc altei construcţii, după anul morţii acestuia, 1933. Putem doar crede că se afla pe dreapta, cum mergi spre Diham, pentru că beneficia de o "poziţiune admirabilă, avînd în faţă-i întreaga culme a Bucegilor".
Legat de numele călăuzei, Radu Ţiţeica a apucat existenţa unei plăcuţe puse de proprietar, pe care scria "Căsuţa moşi Butmăloi", fără i-ul final. Eroarea lui Bogdan este minoră, şi oricum departe de aceea a lui Mihai Haret - care avea să scrie că a mers în Dosul Coştilei cu Jilipeanu, deşi e vorba în realitate de Gelepeanu.



....Îndată şi pornirăm, luând drumul cel mare şi străbatut chiar de care denumit «Valea Cerbului» şi udat de apa cu acelaş nume. Aceastsă vale aci este destul de largă, mărginită, cum, mergem pe stânga de munţii: Coştile şi Morarul, iar pe dreapta de plaiul Sasului, ce se lasă din muntele Dihamul....
 
E vorba pare-se de ceea ce-i numită azi Coama Lungă.
 

...Urcuşul este foarte uşor, de abia se simte, însă în schimb trebue să trecem pârâul de mai multe ori şi prin unele locuri lipsind punţile, suntem nevoiţi să trecem prin apă.

Oarece amenajare a Văii Cerbului pare să fi avut în această zonă în 1914-16, pentru aprovizionarea trupelor române cartiruite pe dealurile aferente.  Peste graniţă, Tripla Alianţă amenajează acum ceea ce se va numi "Kanonen Weg" (cu pîrtie de schi, după cum îmi spunea sinăianul Florin Ştefănescu), pe Postăvarul.


...Continuând drumul înainte, valea se întinde până la muntele «Căpăţâna Porcului», trecând pe dedesubtul muntelui Morar, cotind puţin spre stânga. Mergând însă drept înainte, se dă de o potecă foarte bine întreţinută, care continuată, prezintă un fel de alee foarte frumoasă şi uşor de parcurs. În tot mersul pe această potecă, se întâlneşte la fiecare pas câte un izvoraş cu apă limpede şi curată şi între atâtea izvoare se dă de un şipot, unde curge apa pe un jghiab cu totul rudimentar, însă rece ca ghiaţa.

Acesta din urmă pare să fie poteca ce suie azi la Poiana Izvoarelor. 
E posibil ca Bogdan să considere Căpăţîna Porcului şi piciorul ce coboară spre Gura Diham de azi, iar Diham cam ce se ridică deasupra limitei pădurii..


...Astfel urcând uşurel, ajungem la muntele «Dihamul», pe coasta căruia este frontiera ţărei. Aci, la gol, se găseşte şi o stână de mânzări, cum şi poteca cea bună construită de grăniceri. În partea dinspre Predeal, poteca ocoleşte puţin coasta Dihanului. Pe acest drum, d. Mack, administratorul moşiilor regale, a captat un izvor cu o apă atât de bună, cum rar se găseşte prin munţi şi aceasta este de un mare folos, căci multă lume de prin Sinaia şi Buşteni vine prin aceste locuri plăcute şi uşoare.

Urmând poteca mai departe, ajungem în baiul Sasului şi la dreapta în vale se face o mică potecuţă de picior, până la un izvoraş. Şi aci ca şi dincolo, o mulţime de lume de prin vecinătate vine în fiecare zi spre a petrece, fiind un loc mult mai deschis, ca la izvoraşul Mack, dar cu apa mult mai inferioară. În dreptul acestei potecuţe pe stânga, se face o altă pe teritoriul unguresc, care mai departe se numeşte drumul grănicerilor. Această potecă e de preferat pentru acei ce voiesc să meargă spre Predeal, fiindcă mai scurteză din drum şi nu urcă aşa greu ca pe aceea a grănicerilor.

După un mers de trei sferturi de oră, se intră într'o pădure frumoasă, dar foarte noroioasă, de anini, fagi şi aluni, şi peste puţin se ajunge la localitatea numită «Râşnoava». Distanţa din Baiul Sasului până aci e de o oră şi un sfert, făcută cu un pas regulat.

Din Râşnoava se poate merge la Predeal prin două drumuri: sau pe valea Râşnoavei, ieşind la sanatoriul din faţa bisericii, sau urmând culmea puţin cam grea, ţinând mereu frontiera şi tot urcând şi coborând când mai greu, când mai uşor; după o distanţă între 1 şi un sfert până la o oră şi jumătate, se coboară de a dreptul în Predeal, tocmai la barieră. Tot drumul acesta, după mine, este foarte frumos şi foarte plăcut. Frumos, fiindcă în tot timpul avem îndărătul nostru şi se distinge foarte bine culmea întreagă a Bucegilor, împreună cu colosul şi măreţul munte Bucşoiul; Morarul cu diferiţii săi colţi şi creste dinţate; apoi Omul, Coştile etc. Plăcut, pentrucă nu mai avem aşa mari înălţimi de urcat, nici văi aşa grele de coborât.


Predeal (gara) în aceeaşi epocă.

http://www.profila.hu/auctions/toc/-34307013/page-1
 Însă din tot drumul acesta, cel mai bun de vizitat şi de văzut este culmea Dihanului care începe dela poalele Căpăţînei Porcului, cam o jumătate de oră şi ţine până în valea Baiul Sasului. O panoramă splendidă se prezintă privirilor noastre, căci pe lângă culmea munţilor Bucegi, se vede şi o mare parte din Transilvania cu satele sale; iar în vale, de o parte şi de alta, păduri seculare, cu ape torenţiale al căror zgomot se aude din depărtări, pajişte întregi smălţate cu mii şi milioane de flori frumoase, apoi vrejuri întinse de afine, de fragi şi smeură, acoperă tot locul, încât par'că ţi-e milă să calci peste ele. Turme numeroase de oi străbat aceste culmi şi locurile învecinate. Pădurile acestei regiuni sunt culcuşuri a numeroase turme de mistreţi, şi ca probă despre aceasta este că locurile goale sunt aşa de râmate, încât par'că ar fi nişte ogoare tăcute de plug. Niciodată însă în multele mele excursiuni nu am întâlnit un mistreţ, de oarece, după cum mi s'a spus, ei nu umblă decât noaptea.

Nu poţi să nu apreciezi calitatea descriptivă a autorului, fără figuri de stil în exces, dar comunicînd remarcabil. Eventualele nepriceperi astăzi de locuri şi drumuri se datorează mai ales faptului că denumirile s-au schimbat, probabil îndeosebi pînă la apariţia tipăriturilor mai numeroase şi excesiv în română, pe fondul alipirii Transilvaniei la România.
Citirea cu atenţie a acestui material mi-a schimbat o părere despre Bogdan decurgînd cu precădere din porecla de Moş Nălucă, ce poate da impresia inclusiv a unui om zăpăcit şi neatent.


Partea înaltă cu care se începe muntele Dihanul se numeşte «Căpăţâna Porcului». Ea se numeşte astfel, căci văzută din depărtare, se aseamănă întocmai cu căpăţâna porcului, de unde, poate, i-a venit chiar numele. Urcuşul său este foarte anevoios, şi tocmai în vârf se uneşte cu culmea Dihanului. Pe la mijlocul său este şanţul frontierei, aşa că jumătate este a României iar jumătate a Ungariei.




Este interesant de remarcat absenţa naţionalismelor fie şi discrete, în condiţiile în care viteji după război se vor arăta mai ales după 1918, inclusiv în Anuarele Bucegilor. Tonul avea să scadă apoi, de pildă în Enciclopedia turistică TCR. 


Vederea de aci din vârf este splendidă, este minunată, întocmai ca de pe culmea Dihanului avem aceeaşi vedere. Însă toţi câţi merg aci, se mulţumesc a o privi de jos, fără a-şi da puţină osteneală de a se urca în vârful ei, căci până acolo sus, trebue multe sudori, multă trudă, de oarece panta este foarte înclinată şi astfel urcuşul foarte greoiu; în schimb însă ajungând în vârf, nimeni nu regretă osteneala făcută.

La Căpăţâna Porcului, Baiul Sasului şi Râşnoava, acum câţiva ani erau stabilite în nişte căsuţe drăguţe posturi de grăniceri, însărcinaţi cu paza frontierei; astăzi însă nu mai există decât pichetul din Căpăţâna Porcului; celelalte două au ars şi nu se mai cunosc nici urmele lor. Oare nu era bine să fie păzite? Căci rămâneau case de adăpost pentru drumeţi la vremuri rele. Şi este de mirare, cum cel dintâiu mai există, deşi într'o stare aproape ruinată, aşa că nu te poţi servi de el la nimic, decât la un mic adăpost de ploaie sau de timpuri rele.

Dela Căpăţâna Porcului, de lângă pichet, drumul se bifurcă: o mică potecuţă, numită «Poteca Take Ionescu», ocoleşte muntele Bucşoiul, formând brâul lui în toată întinderea sa, trece frontiera în Transilvania şi se termină la cabana din Mălăeşti, unde se uneşte cu drumul unguresc în sus spre Omul, iar în jos spre satul Râşnov. Altă potecă este aceea a grănicerilor noştri, care trece pe sub muntele Morarul şi urcă spre valea Cerbului spre Omul.

E foarte posibil ca Bogdan să nu fi străbătut poteca T.I., care sfîrşeşte în realitate la Prepeleag - loc unde atinge poteca ungurească, care pînă aici a suit vreo 200 metri diferenţă nivel de la prima casă Mălăieşti a SKV, cea arsă în 1924..  

Casa SKV Mălăieşti, 1578 m.



...Se numeşte «Poteca Take Ionescu», pentru că a fost făcută cu cheltuiala d-lui Take Ionescu, fost ministru, şi asupra căreia voiu reveni cu o altă ocaziune.
Noi însă, având în fruntea noastră pe prietenul Butmăloiu, nu urmăm nici unul din drumurile până aci descrise, ci numai o mică parte din Valea Cerbului, luăm la stânga un drum cam greu şi plicticos, plin de noroiu şi fără nici o vedere. La orele 7 şi un sfert, ajungem în frumoasa şi încântătoarea Poiana Coştilei, despre care am mai pomenit în alte descrieri.
 Aci, iarba peste tot era acoperită de un strat atât de gros de brumă, încât părea că ninsese în timpul nopţei, iar din pământ aburi deşi şi alburii se înălţau în sus, şi îndată ce dau de razele căldicele ale soarelui piereau ca prin farmec. Munţii gigantici ce aveam să-i urcăm, se arătară în toată splendoarea lor, iar noi, entuziasmaţi la gândul că peste câteva momente aveam să fim în vârful lor, tresăltam de bucurie.

 Munţii gigantici... Este se pare o epocă a epitetlor ditirambice, gen "colosal" - stil întîlnit şi la alţi condeieri din epocă, un Mihai Haret prelungindu-l fatalmente (inclusiv în folos propagandistic propriu) şi între războaie.


...Făcurăm un mic popas, spre a ne mai odihni, a admira în deplină libertate şi linişte tabloul majestos ce ne prezintă culmile Caraimanului, Coştilei şi Morarului în acest loc şi mai cu seamă în timpul dimineţei. Amicul meu nedespărţit de excursiune îşi prepară aparatul fotografic şi ia mai multe fotografii minunate. Răcoarea sau mai bine zis frigul era destul de bine pronunţat, căci mâinele şi picioarele ne îngheţaseră, mai cu seamă că umblam prin bruma groasă.
Această poiană a Coştilei este foarte mult vizitata în timpul verei de o mulţime de lume atât din Buşteni, cât şi din Sinaia, şi în adevăr merită a fi vizitată, fiind aşezată în una din poziţiunile cele mai pitoreşti şi în acelaş timp apropiată de Buşteni şi uşor de ajuns până aci, atât călare cât şi pe jos, o distanţă de o oră şi ceva.





....O livadă cu o iarbă abundentă acoperă toată întinderea sa, iar de jur împrejur are numai păduri seculare de brazi, unde de câţiva ani a început să lucreze cu multă energie toporul pentru diferitele trebuinţe ale locuitorilor.
În această livadă, spre marginea ei, se află instalată o stână a bunului nostru prieten Zărnescu, un român neaoş din Transilvania.


Pe coasta Coştilei, din văile ce străbat acest munte, se rostogolesc în jos spre poiană, bolovani colosali, desfăcuţi de ploi sau de zăpezi, în timpul primăverii mai cu seamă, şi acoperă părţi mari dintr'însa. Apa lipseşte cu desăvârşire aci, totuşi, dacă urci puţin mica culme care mărgineşte această poiană şi cobori în poiana văiei Cerbului, cotind puţin spre vale, dai de un izvoraş cu o apă minunată, care, cu cât se coboară la vale, cu atât mai mult se măreşte. Lângă această apă adesea ori ne-am odihnit şi ne-am potolit setea, ba unii din noi luau şi câte o bae rece la picioare.

Probabil firul Văii Cerbului, pe care e posibil ca Bogdan să-l fi cunoscut doar în lunile dinspre toamnă, cu debit mai slab.

. 
Dintre toate poenile şi poeniţele de prin munţi, nici una nu prezintă înlesniri mai mari amatorilor de mici excursiuni ca aceasta şi ca Dihamul, despre care s'a scris în destul mai sus. Mai întâi, că este în apropiere de o oră şi un sfert de Buşteni şi se poate cu multă înlesnire urcă şi călare şi pe jos, apoi este şi frumos.

* * *  [în text N. Bogdan]
Ca să urci din Buşteni la Poiana Coştilei sunt trei drumuri. Unul pe care l'am urcat noi prin pădurea numită a lui Manuc Bey, puţin mai greoi şi nu tocmai plăcut, al doilea, mult mai agreabil, mai uşor, dar ceva mai lung, se face înaintând ceva mai mult pe vale; se urmează cursul apei până când se ajunge în Poiana Văei Cerbului şi de aci în aceea a Coştilei, iar al treilea se ia din Buşteni, strada Văii Cerbului, se trece în pădure printr'o potecă, se lasă în stânga aceea care conduce la Valea Albă, se apucă spre dreapta, se urcă şi se coboară două dealuri şi văi adânci şi peste o oră şi ceva, se ajunge la poiană. Prin acest din urmă drum nu se poate merge decât pe jos, caii neputând trece prin cele două văi, fiind poteca astupată cu copaci trântiţi şi bolovani colosali. S'ar putea face aci, cu puţină bunăvoinţă, un drum mai practicabil, cel puţin pentru numeroşii excursionişti.
Această potecă este drumul nostru favorit, pentru că este mult mai scurt ca celelalte două, apoi şi mai plăcut.

Poziţiunea locului, unde este situată această poiană, a Coştilei, merită a fi vizitată şi cunoscută de toată lumea amatoare de excursiuni, căci este impozantă, splendidă! Munţi înalţi, formaţi din mii de stânci cu colţuri ascuţite, de diferite forme şi dimensiuni, se înalţă majestos deasupra noastră. Sunt unele din aceste stânci şi mai cu seamă în Coştile de o înălţime colosală şi de formă conică, al căror vârf de abia îl zăreşti în învălmăşeala norilor. Văi profunde şi strâmte despart în toate direcţiunile şi sensurile aceste stânci, unele de altele. Păduri seculare acoperă până la o distanţă oarecare aceste înălţimi, iar în apropierea vârfurilor celor mai înalte, se zăresc arbuşti şi jnepeni par'câ ar fi un fel de iarbă, de coloare neagră. Adesea ori se mai vede şi câte un brad înalt, crescut în stânca de piatră sau câte unul uscat din diferite împrejurări.
Tolănit în această poiană, şi mai cu seamă pe mica culme ce desparte poiana de valea Cerbului, înfundat în iarba înaltă ce creşte în abondenţă aci şi cu ochii aţintiţi spre înălţimile pietroase ale acestor munţi, adeseaori am stat ore întregi contemplând şi admirând puterea nemărginită a celui Atotputernic, care cu atâta măestrie le-a creiat şi le-a dat o aşa splendoare, o aşa frumuseţe, încât mintea omului se rătăceşte, gândindu-se cum s'au putut forma şi cum li s'a putut da atâtea forme bizare, atâta majestate. Cu multă greutate poate cineva să se despartă de aceste locuri încântătoare, căci nu se poate în destul sătura admirându-le.

Mă mir cum nimeni, până acum, nu a luat iniţiativa de a construi aci vreo căsuţă de adăpost, vreun pavilion, unde să se înfiinţeze un mic restaurant, prevăzut cu cele necesare pentru înlesnirea numeroşilor excursionişti şi vizitatori, cari zilnic se întâlnesc pe aci şi mai cu seamă că aci este locul de popas, aşa că s'ar putea realiza un bun câştig pentru înfiinţătorii unui asemenea mic bufet.

La orele 7 şi jumătate a. m., pornirăm în sus, pe vâlceaua numită «Vâlceaua Coştilei», care dă în «Valea Mălin». Suim pe partea stângă, ţinând un hăţaş (potecă făcută de oi) şi în zig-zag. Urcuşul este destul de penibil pe o pantă de 50—60, apoi crăcile brazilor, în cele mai multe locuri, acoperă şi micul semn de drum ce avem, astfel că suntem nevoiţi să trecem pe brânci pe sub aceste ramuri. Nu vedem nimic, înconjuraţi de păduri cu arbori înalţi şi stufoşi ce ne fac ca de abia să zărim drumul greu -şi anevoios. Cu cât înaintăm mai mult, cu atât suişul devine şi mai dificil şi când în linie dreaptă, când în zig-zag, ne sileşte a merge sau în picioare sau pe brânci, vârându-ne şi zvârcolindu-ne printre copaci şi copăcei, călcând aci crăci moarte, dincolo depărtând cu mâinile din drum pe acelea ce ne împiedica înaintarea şi cu multă truda la orele 8, după un chilometru de drum din Poiana Coştilei, puturăm schimba şi trece pe partea dreaptă a văei, urcând la urmă de tot o pantă cam de 70 m. înclinaţie.
Aci avem o vedere admirabilă, minunată; în jos se arată Poiana Coştilei de unde plecaserăm, iar în depărtare peste hotare în Transilvania munţii: Piatra-Mare şi Postăvarul. În sus, stânci colosale, ale căror vârfuri de abia se zăresc, aşa că privite de jos, ni se par imposibil de atacat. Pe această parte a văiei urcăm în sus cam 150 m. Coasta devine din ce în ce mai grea şi mai înclinată, cam vreo 60—80, şi urcăm în zig-zag tot pe stânga văiei şi la orele 8 şi un sfert, după ce am suit pe aceatâ pantă înclinată, aproape, dacă nu şi mai bine 1 kilometru şi jumătate din Poiana Coştilei, ajungem în vârful unei creste, iarăşi cu o vedere splendidă.

 Nu e uşor de depistat pe unde a suit Bogdan (variantă parcursă fără îndoială anterior de Butmăloi). Totodată, e neclar dacă pe dreapta sau pe stînga au sens geografic ori ca urcuş. Este de urmărit cu atenţie, în acest sens, alte scrieri ai autorului.
Totodată, nu putem şti azi dacă zona avea brazi de azi ori suferise şi ea acţiunea toporului localnicilor, de care aminteşte Bogdan.



...Oprindu-ne puţin spre a ne mai odihni, îmi place a arunca o privire în toate direcţiunile şi a-mi dă mai bine seama de tot ceeace mă înconjoară. La picioarele noastre se arată renumita şi prea puţin frecventată valea Mălinului, iar dincolo se ridică colţii şi coastele ascuţite ale Coştilei. Spre Nord vedem foarte bine şi foarte distinct muntele Dihanul cu Căpâţâna Porcului, frontiera şi drumul pe sub Dihanul care duce la Predeal, şi de care s'a amintit mai sus, iar spre sud şi est se arată Azuga, Buştenii, Poiana Ţapului, etc. deasupra cărora se întind dela nord spre est culmile munţilor: Urechia-Mare, Urechia-Mică, Zamora, Cumpătul şi mai mulţi alţii, al căror nume îmi scapă din memorie.
Această creastă, pe care ne-am odihnit, formează ca un fel de hotar între muntele Coştile şi valea Cerbului; distanţa e cam de 1.700 m.

Era la modă în epocă această măsurare vrîndu-se liniară a drumului parcurs. Fără nîdoială nu-şi avea rostul în abrupt... 
Realizez brusc acum că aceste comentarii ale subsemnatului aduc cu acelea ale lui I.I. Dunăreanu privind scrise ale lui Mihai Haret, din "Călător prin munţi", 1976. E de străduit să evit eventualele excese de acolo, între altele răutăţile voalate ori crtica cu orice preţ.


...De aci pornim la opt ore şi 45 minute tot în sus, mai urcăm puţin, apoi cu cât înaintăm dăm de o pantă teribilă pe malul văiei Mălin şi ajungem la un horn, care trebuia coborât.
Prin horn se înţelege un fel de stâncă înaltă, cuprinsă între două ziduri ascuţite de stânci strâmte. Locul de trecere era destul de greu şi chiar periculos, totuşi, noi, deprinşi cu asemenea treceri, nu aveam nici o teamă.
Cu multă băgare de seamă şi prudenţă, sprijinindu-ne în picioare acolo, unde vedeam câte o mică pietricică eşită din stâncă; iar cu mâinile cât se poate de încet pe spate, ajungem teferi, alegându-ne numai cu câteva zgârieturi pe mâini, sub horn, şi astfei furăm scăpaţi de primul loc periculos.
Dacă s'ar uita cineva de sus în jos la acest horn, ar crede că este peste putinţă ca cineva să treacă pe aici, însă încet şi cu atenţiune, se poate face şi aceasta, fără nici un pericol.
Ca probă despre trecerea noastră prin acest loc periculos, sunt fotografiile ce s'au luat.



Fotografie din Al doilea Anuar al Bucegilor, însoţind un articol al lui Mihai Haret cu o geneză aparte... Deşi Haret se trece el ca autor (vezi şi poza precedentă, lansată chiar în vînzare!), cred că face parte dintre imaginile luate de tovarăşul lui Bogdan, la 1910.
 
Pare să fi existat ceva competiţie şi în această epocă, de unde grija pentru a proba fotografic drumul parcurs.
În acelaşi timp, e de spus că grupul nu coboară prin Hornul Pămîntos de azi, ci suie o vreme pe coama dintre "Vîlceaua Coştilei" şi bazinul Mălinului, coborînd pe Hornul numit interbelic La Scară - pe unde am văzut acum cîţiva ani că se face ieşirea din Mălin, la cupa de schi din mai - existînd instalată o coardă fixă..


...Nu-şi poate cineva închipui bucuria ce simţim când vedem în urma noastră locul greu, prin care am trecut şi cât suntem de satisfăcuţi, că s'a făcut fără nici un accident.
Stăm aproape un sfert de oră privind în toate părţile şi dându-ne bine seama de localităţile prin cari am trecut.

Evident sînt exprimări proprii epocii. 


...Acum suntem în fundul văii Mălin. Traversăm foarte uşor acest fund, plin cu bolovani colosali de piatră, trecem prin creasta din dreapta, acoperită cu o mulţime de jnepeni, pe cari îi străbatem, făcându-ne drum printre ei cu multă greutate, fiind foarte deşi şi foarte rămuroşi, ba în unele locuri deşi ca peria, încât nici nu poţi trece.
Aci însă, crescând ceva mai mici ca în alte locuri, atât cu mâinele cât şi cu picioarele îi dăm la o parte, sau îi călcăm deadreptul şi astfel trecem înainte.
În aceste locuri periculoase, jnepenii adeseori sunt ajutoarele cele mai puternice, fiindcă, apucând bine în mâini crăcile lor, cari sunt foarte solide din cauza flexibilităţii lor, poţi fără nici o frică escalada pantele cele mai repezi, căci orcât ai întinde, şi orcât le-ai suci, ele nu se rup, şi astfel poţi foarte bine să te încredinţezi solidităţii lor, însă în acelaş timp sunt şi duşmani ai hainelor, căci rar poţi eşi din ei fără a lăsa urme printre crăcile lor.
Nouă însă, în tot drumul, aceşti jnepeni ne-au fost de cel mai mare folos posibil, atât la urcuş, cât şi la pogorîş.
De pe această coastă coborîm tot prin jnepeni în ramura cea mai principală a văiei Mălin...

 Hornul La Scară conduce în firul afluentului Văii Mălin numit (începînd cu 1926, de către fraţii Ţiţeica) Valea Colţilor. De aici se porneşte curînd în traversare la dreapta spre Valea Mălinului, probabil şi pentru a se evita săritoarea aflată imediat în aval.


...şi la un urcuş de vreo 50 m., dăm de o binefăcătoare fântâniţă cu apă rece limpede, cu care ne potolim puţin setea, ce începuse a ne cam frământa; dar apa fiind prea puţină şi noi cum eram de însetaţi, o cam isprăvirăm.
La o mică distanţă, ceva mai sus, se vede o cantitate enormă de zăpadă îngheţată, de o grosime aproape de un metru, grămădită în această vale din timpul ernei şi încă netopită, care, cred, că rămâne în tot cursul anului, valea fiind adâncă şi razele soarelui străluciau prea puţin aci, şi apoi chiar ajungând la zăpadă fiind reci, nu o pot topi cu totul.


 Din aceeaşi serie amintită mai sus. Probabil acolo sînt Bogdan şi Butmăloi.
Mai jos, o altă imagine a acelui loc, tot din epocă - ajunsă şi ea la vînzare drept carte poştală (datorată lui Vasile Teodorescu din Buşteni)




... Acest fenomen se observă mai prin toate văile de pe aci, chiar şi în Valea-Albă, unde zăpada se întinde pe o întindere şi mai mare.
Alergăm şi urcăm tocmai sus pe zăpadă spre a se luă fotografii din împrejurimi, însă nu puteam sta mult, căci pe de o parte temperatura rece din împrejurimi, iar pe de alta adăogată cu acea provenită din munţii de zăpadă, producea un frig aşa de intens, încât ne îngheţase picioarele întocmai ca în timpul ernei şi furăm astfel nevoiţi a coborî mai la vale spre a ne odihni puţin.

Pe la orele 9 jum. pornim şi de aci şi peste 6-10 minute ajungem sus pe creastă în aşa numita «Poiana Mălinului ».

 Din dreptul banchizei cu pricina, grupul revine cîteva zeci de metri în aval, de unde suie malul din dreapta (sensul în comentariile mele este cel de mers, nu geogafic), atinge o creastă, dincolo de care se face pîlnia cu vegetaţie abundentă  Poienii Mălinului.

 ...Privim puţin în toate părţile şi coborînd dăm din nou de o scobitură, suim iarăşi un mic urcuş şi peste puţin ajungem în «Valea Poienii Mălinului», care dă treptat, dacă mergem în jos, în valea Cerbului. 
Acum începem a urca mereu, cam vreo 150 m., şi ajungem pe o şea-creastă.
Aceasta creastă are o direcţiune nord-estică, având şi la dreapta şi la stânga stânci gigantice cu înălţimi extraordinare, ale căror vârfuri începuseră a intra în luptă cu norii alburii, ce se ridicau de prin văile profunde şi care cu cât se ridicau în sus, cu atâta se pierdeau, până când în cele din urmă dispăreau cu desăvârşire.

Valea Mălinului, fiind una din cele mai frumoase şi mai grele din culmea Bucegilor şi pe care am făcut-o în anii trecuţi de mai multe ori, dela începutul şi până la sfârşitul ei, socotesc că ar fi bine să fac o mică descriere asupră-i, ca să poată fi mai bine cunoscută de amatori.


Valea Mălinului începe din vârful cel mare al Coştilei din partea dinspre muntele Omul. Povârnişul la începutul său se urmează pe un brâu nu tocmai aşa greu, acoperit cu o verdeaţa abundentă în flori rare şi cu un caracter cu totul alpin. Nu sunt botanist, ca să pot da aci şi numele lor, dar mi s'au părut cu totul străine de acelea care le văz şi prin alte locuri. În partea de sus, sub stâncile cari mărginesc această vale de vârful Coştilei, se află zăpezi mai în tot timpul anului, iar puţin mai jos, adeseori, după cum am văzut eu însumi, caprele sălbatice îşi fac jocul lor, încurcându-se alergând, sărind şi păscând iarba verde şi fragedă. Pe la începutul lui Iulie, cârduri de potârnichi de munte sboară greoi din loc în loc şi se lasă din sbor la câţiva paşi înaintea noastră, însă noi, nefiind vânători, pot în toată libertatea a-şi urma drumul lor fără teamă de a le face cel mai mic râu, ba adeseori aruncam cu pietrele în ele, aşa sunt de aproape.

Panta, după cum am spus mai sus, este dulce la început şi din când în când bolovani de piatră pare că ar mai îngreuia mersul nostru, totuşi este plăcut, este frumos! De te uiţi înapoi, vezi vârful impunător al Coştilei, cu stâncile drepte ce-l mărginesc; de priveşti în jos, o vale profundă, care pare că nu se poate descinde. La dreapta şi la stânga, stânci drepte cu pereţii verticali mărginesc valea şi printre ele, pe ici şi colea, de abia se zăreşte câte un brănişiar îngust, cu verdeaţă, făcut înadins poate, pentru caprele sălbatice. Mai jos, mai în depărtare, alte stânci, alţi colţi cu felurite forme şi înălţimi. La fiecare pas te opreşti, şi nu ştii încotro trebuie să te uiţi şi să admiri mai mult ! Suntem închişi de toate părţile cu păreţi stâncoşi drepţi şi prăpăstioşi. Dacă s'ar putea şi aci mi-aşi stabili pentru câteva zile cuartierul, ca să pot mai cu deamănuntul şi în delete examina şi cerceta fiecare stâncă şi fiecare colţ, având timp disponibil spre a-mi da bine seama de fiecare parte a acestei localităţi. Atât e de frumoasă, atât e de fermecătoare această vale! Edelweissul, miosotisul, rododendrul (trandafirul de ghiaţă sau alpin) cresc aci în toată libertatea lor şi abundă atât de mult, încât adeseori, fără să vrei, eşti nevoit să le calci, strivindu-le în picioare. 



Alpinist din epocă, în Vestul Europei
 
Pe aici nu e nici hăţaş de oi (turme de oi), cu atât mai mult de om, nici chiar măgarul, ospitalierul munţilor, nu le străbate, o sălbătecie fără de margini. Numai de sus din înălţime se aud din când în când strigătele ciobanilor, care urmăresc coborîrea noastră, spunându-ne că râu facem a merge prin nişte locuri, pe cari ei, deprinşi cu greutăţile, nu au curajul de a o face. De aci se vede foarte bine casa noastră de adăpost dela muntele Omul, se pare aşa de aproape, încât ar fi să punem mâna pe ea, însă distanţa de aci până acolo e destul de mare, dar aşa se pare, fiind sus şi o vale mare separându-ne.
Cu cât coborâm mai mult, cu atât sălbăticia creşte, drumul devine din ce în ce mai greu, în loc să se mai amelioreze. Mergând pe brâne nu se prea băga bine de seamă ce era în jos, de oarece eram cu totul aţintiţi la privirea magnificenţei naturei din aceste locuri.

După un ceas şi mai bine, drumul se îngreuiază din ce în ce mai mult, până când suntem nevoiţi să lăsăm la o parte brâul, nemai fiind practicabil, căci pereţii verticali de piatră devin imposibil de escaladat, astfel că trebuie să intrăm într'o văgăună strâmtă, acoperită cu bolovani enormi de piatră, pe care cu sforţări mari suntem nevoiţi a-i sări spre a ne târî în jos pe ei.Se poate sesiza că prin "brîu" Bogdan indică şi o faţă stîncoasă.
În lipsa unor imagini pe Mălinul mediu ale grupului Bogdan, iată una cu un alt trio, este drept că între războaie. primul din stînga Titi Ionescu, cel mai bun căţărător al asociaţiei ADMIR.

...La începutul acestei văgăune strâmte aveam de trecut un perete de stânci greu şi periculos. Este un fel de colţ format numai şi numai din piatră, o săritoare. Înainte de a trece această săritoare, trebuie să se observe ce pietre conglomerate sunt eşite afară din ea, pe care din ele să se puie piciorul, şi de care să te ţii cu mâinile până să ajungi la baza ei. Acest loc este foarte anevoios, însă mergând cu multă băgare de seamă, se poate face, fără a se întâmpla nimic. Aci este rolul vestitului şi renumitului Gheorghe al Sandei din Secări, singurul dintre oamenii aflaţi cu cai în Sinaia, în timpul sezonului pentru excursiuni, care cunoaşte această vale; bine înţeles că prietenul Butmăloiu, ca vânător este incomparabil. Cu acest Gheorghe poţi trece orice loc, şi orcât de greu ar fi: cu el dispare orce teamă, orce frică de pericol, atât e de vrednic şi prevăzător. Cu ochiul său ager vede la distanţă şi indică precis pe unde locurile sunt abordabile şi neabordabile. Pe lângă aceasta, e vorbitor şi glumeţ natural, aşa că poţi merge cu el oriunde fără a-ţi dă seama de lungimea drumului. Tot aşa buni ca şi ei mai sunt Ioniţă cu cei mai buni cai de munte, Megelea, David Turcu, Stanicei, Duţescu etc.

Odată trecuţi prin acest colţ, intrăm într'o vale şi mai strâmtă, mărginită de amândouă părţile cu ziduri de piatră colosal de înalte, iar fundul ei, ca şi până aci, este astupat cu blocuri enorm de mari, pe care le trecem numai în mâini şi pe spate. Nici vorbă de drum, nici chip de orientare după vreo urmă sau indicii de urmă. Aci numai ochiul aprig conduce pe turist sau pe vânător, aşa că trebuie să aleagă locurile pe care le vede mai uşor de trecut. Chiar prietenul nostru Butmăloiu, cel mai bun cunoscător al tuturor văilor şi vâlcelelor din întreaga culme a Bucegilor, merge mai întâiu înainte, spre a observa pe unde se poate trece mai cu înlesnire şi apoi urmează drumul.

Mergem astfel mai mult timp prin această strâmtoare, şi tot prin bolovani, care cu cât se coboară mai mult, cu atât sunt mai mari şi mai greu de escaladat, aşa că mai tot pasajiul se face mai mult cu mâinile decât cu picioarele. Ajungem la un loc, unde trebue să coborîm drept, fără nici un sprijin, o stâncă de vre-o 20 metri. Cei mai sprinteni, mai tineri, pot să sară, sau să se sprijine şi să ajungă la baza ei, însă cei mai mulţi aleargă la ajutorul frânghiei, sau la spinarea lui Gheorghe al Sandei şi iată cum: Gheorghe, apriga călăuză, se coboară jos, se pune cu spatele în sus; cei, care se dau jo.s, se reazimă în mâini pe pereţii stâncei şi cu spatele, până ajung la spinarea lui Gheorghe, care suportă orice greutăţi şi astfel îi scapă şi chiar fără frînghie de orice nevoie. Acesta este al doilea şi cel mai mare pericol de pe Valea Mălinului.

De aci se continuă drumul tot pe valea strâmtă şi mărginită de ziduri colosal de înalte, însă seacă şi în timpul lunei August lipsită cu totul de apă; aşa că de abia am găsit în tot lungul său, în nişte bolovani de piatră, închisă o mică cantitate de apă, pe care o sorbirăm cu multă aviditate. Aceeaşi greutate, acelaş coborîş; blocuri enorm de mari astupă valea; astfel tot timpul trebue să ne întindem picioarele, să ne întărim în mâini, ca să ne apăsam în bolovani, iar partea dorsală să se obişnuiască a suporta tăria şi ascuţişul pietrelor. Nu se află nici iarbă, nici vreo poeniţă, nici chiar cel mai mic şes, totul e blocuri şi bolovani enorm de mari, pe care suntem forţaţi a-i trece fără încetare.
 
După un mers oarecare, punându-se înaintea noastră un perete inaccesibil, schimbăm valea principală a Mălinului, cu o alta mai secundară urcând mai întâiu o coastă acoperită cu jnepeni, apoi a o coborî pe partea cealaltă în valea secundară...
Atât urcuşul, cât şi coborîşul acestei vâlcele este destul de dificil şi greutatea ar fi şi mai mare, dacă nu ar fi crăcile solide ale jnepenilor, de care ne servim atât la urcuş, cât şi la coborîş. Această vâlcea este şi mai strâmtă şi mai sălbatică; stâncile sunt şi mai drepte, iar bolovanii şi mai mari. Totuşi aci se găseşte un mic indiciu, că au mai fost şi alţi oameni, de oarece dăm de un buştean mare, pus de vânători, cu crăcile uscate, care servesc ca un fel de scară spre a se coborî de pe stânca, de care e rezămat.
Vâlceaua aceasta, care după cum am spus mai sus face parte tot din Mălin, este foarte grea, dar nu periculoasă, având aceeaşi serie de bolovani, de aceeaşi cantitate şi grosime.

Îmi este greu să-mi dau seama ce locuri parcurge autorul. Deruta este sporită de faptul că el prezintă pasajul de ocolire prin jnepeni ca şi cum ar fi diferit de cel descris în prima parte a articolului...
Simt, intuiesc a fi vorba de bucăţi scrise în perioade diferite despre aceeaşi zonă, pe care le comasează cu acest prilej. Unirea celor două părţi pare să fi fost făcută în grabă, căci - de pildă - o aceeaşi vale apare cînd a Poienii Mălinului, cînd Verde.
În privinţa obstacolului cel mare de pe Mălin, al doilea mai exact, e posibil a fi vorba de săritoarea din dreptul confluenţei cu Valea Hornului de mai tîrziu.
Iar prepeleacul pus pentru ajutor parte să fie cel amplasat la intrarea în Hornul Scara, cel pe unde grupul Bogdan a coborît iniţial..



...La un loc oarecare spre sfârşitul său, dăm din nou de o stâncă înaltă de mai mulţi metri, aşa că suntem din nou forţaţi de a schimba şi această vâlcea şi a urca o coastă aproape de 65-75 gr[ade] înclinaţie, formată de un pământ moale, pe care urcându-o, pământul se sapă, scapă de sub picioare, aşa că cu greu se poate şi aci urca, mai mult cu mâinile decât cu picioarele. Mi-aduc aminte că, acum câţiva ani, dl Al. Florescu în societate cu d-nii Paul Catargi, N. Bogdan, Rudi Catargi etc., urcând această coastă, puseseră de jos până sus o frânghie şi aşa o parte dintre dânşii s'a urcat până în vârful coastei cu ajutorul frânghiei.

 Să fie vorba de Hornul numit ulterior Pămîntos? Dilema e sporită de lipsa detaliilor privind ulucul stîncos de acolo, eventual pereţii de deasupra.
În general, deşi articolul lui Bogdan e demn de toată simpatia, rămîn lucruri neclare, unele datorate lipsei toponimiei, altele unei (îndrăznesc să afirm!) descrieri neatente.


Aceste locuri sunt prea puţin umblate, aproape nicidecum, şi ca probă despre aceasta este că dl N. Bogdan, uitând odată în creasta aceasta mantaua sa de ploaie, a trimis pe Gheorghe al Sandei peste vreo 2-3 săptămâni să o caute, şi a găsit-o tocmai în locul unde o uitase.
În această coamă am găsit adeseori culcuşul caprelor sălbatice.

Ajunşi aci, drumul devine foarte uşor, căci se dă în vâlceaua Coştilei, despre care am vorbit la început şi coborâşul fiind lesnicios, se ajunge numai decât în Poiana Coştilei.
În general, cu toată truda, oboseala şi nevoile întâmpinate, frumuseţea ei este indescriptibilă şi oricine îşi poate dă seama cât este de impunătoare; căci după noi, turişti, cu cât un urcuş sau coborâş e mai dificil, cu atât e mai interesant, mai plăcut. Cu toate acestea, chiar poziţiunea sa, stâncile şi colţii săi, cu înălţimi colosale şi cu forme variate, blocurile enorme de piatră, cu care este acoperită, mă fac să apreciez foarte mult această vale şi în clasificată pentru frumuseţe şi sălbăticia ce prezintă, să o socotesc a doua după Valea-Albă, însă mult mai periculoasă, mult mai anevoioasă, însă ceva mai puţin frumoasă ca Valea-Albă.
Dar să dăm Cesarului ce este al Cesarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Cei d'întâi excursionişti cari au urcat această sălbatică vale, au fost vestitele şi primele excursioniste române, D-na Râmniceanu şi D-ra Fany Seculici, conduse de Gheorghe al Sandei. Nici una dintre dânsele nu cunoştea această vale, nici chiar unde duce, ci numai după nişte indicii vagi, date de unii ciobani, aşa că cu multă greutate au putut ajunge în vârful Coştilei. După aceasta au urmat d-nii N. Bogdan, fraţii Mihai şi Petre Gold, Paul Catargi, Alex. Florescu, Rudi Catargi, fraţii Grămăticescu, medicul veterinar Eustaţiu Ionescu, Tita Eftimiu, Fany Bogdănescu, Dr. şi inginerul Urechia, fraţii Costinescu, Dinu Arion, Petrică Ştefănescu, fraţii Turnescu, Dan Rădulescu şi sub-locot. Gogu Ionescu-Sinaia.


Gheorghe al Sandei (Cîrnu) o conducea deseori
în abruptul Bucegilor pe Bucura Dumbravă.
"Valea Mălinilor am urcat-o într'o zi pe dibuite cu o prietenă şi doi oameni harnici, dar cari nu fuseseră nici ei vreodată acolo. Instinctul topografic al ţăranului născut la munte e însă foarte sigur. Mi-aduc aminte de conversaţia care se repetă din zece în zece minute între una din noi şi omul, care urca în frunte: „Gheorghe, ce se vede? Mai merge înainte?" — „Până unde se vede e bine, domnişoară. Dar nu se ştie cum va fi înainte". 
(Cartea Munţilor)

...După ce am făcut o descriere asupra acestei faimoase văi făcută în alţi ani, mă reîntorc, după o lungă digresiune, la mersul nostru ascendent.
Coborînd şaua, luăm pe stânga văii în susul ei pe o potecuţă sau mai bine zis, pe nişte urme făcute de caprele sălbatice, după cum ne spune amicul nostru Butmăloiu, şi pentru acest cuvânt, se şi numeşte «Brâul Caprelor».
Uitându-ne în jos, vedem că această vale dă în aceea a Cerbului, mai jos de Piatra-Pârlită. De aci se disting foarte bine Culmea Morarului şi Valea Cerbului. Stâncile ce mărginesc acest brâu sunt foarte înalte şi drepte, iar partea pe care mergem este foarte înclinată şi greu de urcat. Din norocire pentru noi şi ceea-ce face a ne mai înlesni drumul, este iarba mare şi groasă, astfel că piciorul călcând-o, găseşte în ea un sprijin puternic. Urcăm, urcăm într'una, încât pare că acest urcuş nu mai are sfârşit în acest loc, pe unde numai caprele sălbatice umblă şi după spusele lui Butmăloiu, excursiunea aceasta întreprinsă de noi doi, nu a mai fost făcută de altcineva, afară numai de vânători, pe care interesele îi reclamă de a veni prin aceste locuri, numite «Brâul Caprelor» şi chiar dintre aceştia foarte rari, ca: Nicolae Butmăloiu, Belgeanu, Oancea, Nicolae Jinga.
Cu cât urcăm mai mult, cu atât frumuseţea locului îţi impune, te transportă! Stâncile, cari de jos se păreau colosale, acum te afli în vârful lor, iar la spatele lor se arată altele mult mai mari, mult mai înalte, mult mai frumoase, aşa că crezi că nu mai au sfârşit, iar formele lor sunt cu totul bizare şi cu vârfuri foarte ascuţite.
Eu unul, admirator pasionat al naturii, mă mir şi mă gândesc, cum aşi putea mai bine descrie farmecul acestei localităţi, cuvintele îmi lipsesc şi nu mă simt capabil a povesti într'un mod mai amănunţit splendoarea colţilor gigantici, de cari suntem înconjuraţi din toate părţile. Pare că nu suntem în lumea reală, ci în acea a visurilor, a feeriei, atât e de splendid, atât e de gingaş, atât e de majestos!


Am mers pe acest brâu al Caprei, cam vreo 300—400 m., apoi am coborît puţin într'o vale, am eşit în fundul acestei vâlceli; apoi de aci am început lupta cea mai titanică, cea mai uriaşă cu natura şi cu creaţiunile sale; nu mai păream oameni, ci nişte pigmei, faţă cu greutatea ce se prezintă înainte-ne.
Panta, ce urcam, era colosală, atingea în unele părţi pe neexagerate 80 gr. Înclinaţiune, şi noi eram siliţi să suim mai mult în patru labe, ca pisicile, acăţându-ne cu mâinile de iarba cea groasă, sau de bolovanii de piatră şi din când în când de câte un trunchiu de jnepeni. După un mers de aproape 600 m, ajungem la nişte stânci, care tapisează malul drept al văii.


Aci facem un popas de un sfert de oră şi căutăm cu multă aviditate câteva picături de apă spre a ne potoli setea; însă căutarea noastră rămâne zadarnică: căci totul e sec şi noi trebue să râbdăm, cum am mai răbdat şi alte daţi.
Şi aci, ca pretutindeni, vederea este variabilă în sus, vârfuri, cari ating norii, în jos, vedem Predealul, Piatra-Mare, Postovarul, apoi drumul frontierii dela Dihanul la Predeal, iar jos, la capătul văii, avem frumoasa vale a Cerbului.
Valea, pe care o urcăm acum, se numeşte «Valea Seacă», căci nu e prevăzută cu nici un isvor de apă, ci numai cu bolovani de piatră, care în timpul primăverii şi în timpuri ploioase, picură printre pietre, o mică cantitate de apă, care, îndată ce se iveşte timpul arzător al verii, seacă şi nu se mai găseşte nici o mică picătură de apă.
Urcuşul se face pe partea dreaptă, unde ajunge apogeul său: părete colosal de înclinat şi stânci drepte ne forţează vrând nevrând a urcă mai mult în genunchi şi cu ajutorul mâinilor. Suim, suim mereu, când pe iarbă, când pe stânci, când prin jnepeni, un drum cu totul penibil şi foarte periculos: un picior alunecat, sau o piatră scăpată de sub picior şi nu ştii ce s'ar fi ales de noi; poate că vulturii în sborul lor maiestos, cu ochiul lor aprig, ar fi descoperit cadavrele noastre.
Mărturisesc că de 20-25 de ani, de când merg pe, munţi, niciodată nu am făcut o mai grea şi mai penibilă excursiune ca aceasta; chiar acum mă mir, cum am putut-o întreprinde. Nimeni nu-şi poate închipui şi nici nu-şi poate dă seama de panta grea şi prăpăstioasă, care ar trece peste 80 gr. aşa că tot mersul nostru ascendent, nu se făcea decât cu mâinile acăţate de pietre şi de iarbă, după ce mai întâi încercam soliditatea ierbei sau a pietrelor de care ne acăţam; numai încredinţaţi de tăria lor, le escaladam. Şi lucru ciudat, când ne credeam scăpaţi cu totul de greutate, alte greutăţi şi mai mari se desfăşurau înaintea noastră, aşa că nu se mai isprăveau! Bastoanele de munte, ajutoarele indispensabile ale unui turist, aci nu mai aveau nici o valoare; din contră ne jenau, ne împiedecau în escaladare; de oarece servindu-ne numai de mâini şi genunchi, ne venea foarte greu să mai ţinem şi bastoanele în mâini, ba adeseaori chiar ne împiedicau în suişul nostru. Singurele ajutoare, absolut indispensabile şi fără de care nu s'ar putea urca în locuri aşa de grele, sunt ţintele bătute pe toată talpa şi pe tocurile încălţămintelor, căci, călcând, ele se înfig în iarbă sau în piatră, aşa că ne împiedică de a aluneca; sau chiar, dacă călcăm greşit, ţintele ne ţin pe loc. De aceea recomandăm tuturor acelora care ar voi să întreprinză o ascensiune mai grea, să se îngrijească să-şi puie ţinte la ghete şi la Sinaia vor merge la cel mai dibaci cismar pentru punerea ţintelor: Manole, din stradela Vânătorilor (Furnica), care pentru câţiva gologani, te face să vezi locuri grele, fără nici o frică de vreun accident.
La orele 11 şi jum. ajungem pe o creastă mare şi frumoasă, acoperită de iarbă groasă, mare şi de jnepeni mici.

Bogdan nu dă detalii directe asupra acestei poziţiei acestei creste, dar amănunte ulterioare ne fac să credem că a ieşit din Seacă la dreapta, pe porţiunea orizontală şi însorită din imaginea de mai sus.
Ulterior, pornind de la descriere Bogdan şi de la această imagine, Mihai Haret numeşte creasta a Viilor Senzaţii.
(Probabil este necesar un post-punere la zi a complexului de gesturi care au dus la apariţia articolului
"În vârful Coştilelor prin abruptul prahovean", de Mihai Haret, în al doilea Anuar al Bucegilor, 1926. Acolo se fabrică exclusiv în birou o trecere a autorului pe urmele lui Bogdan, dar cu ieşire pe Valea Ţepului la Brîul Mare...)

 Apoi ne hotărîm a lua frugalul nostru dejun; căci locul fiind foarte greu, ne-ar fi fost imposibil de a ne încărca cu multe lucruri de ale mâncărei; astfel că luasem numai atât cât credeam că ne este trebuincios a ne potoli foamea; iar pentru sete, ne era cu totul peste putinţă a ne mai îngreuia şi cu sticle.
Locul ales fu din cele mai frumoase, deoarece vederea predomină pe toate cele de până acum; căci fiind mult mai înalt, natural că şi privirea se întinde mai departe, astfel că ochiul are înainte-i un orizont aproape nemărginit.



 Din aceeaşi serie ajunsă în mîinile lui Mihai Haret (nu-i de mirare că acesta trece locul în... Caraiman!).

Valea Cerbului şi muntele Omul, de aci ni se par aşa de aproape, încât pare că am pune mâna pe ele.
La Vest, colţii cei mai superiori ai Coştilei, cu care se şi termină, sunt foarte aproape de noi, cum şi brâul cel mare al său, pe care l-am trecut adeseori. În celelalte părţi suntem înconjuraţi numai şi numai de prăpăstii adânci, al căror fund ne este cu totul imposibil a-l zări, numai bolovanii de piatră, ce-i aruncăm de pe această creastă, prin căderea lor şi zgomotul ce-l lasă în cădere, ne puteau dă o ideie aproximativă de adâncimea lor.
Frumuseţea şi tabloul ce se arată ochilor noştri, este splendid, este grandios! Ce să vezi ? Mulţime de colţi şi colţişori, cu formele cele mai variate şi bizare, spânzuraţi atât deasupra, cât şi dedesubtul nostru; prăpăstii îngrozitoare, cu o pantă dreaptă perpendiculară, se deschid în toate părţile la picioarele noastre; un pas greşit şi te-ai prăvăli, fără greş, în fundul lor. Împrejur vezi lespezi de piatră netede şi lustruite de cursul repede al apelor, iar printre ele iarbă groasă şi grasă, care în acest timp al anului începe a se îngălbeni; un orizont imens, iar în depărtare se văd distinct mai toate satele de pe malul Prahovei. O tăcere sepulcrală domneşte peste tot locul, turburată din când în când de ciripitul vreunei pasări rătăcite pe aci, sau cloncănitul corbilor, or prin căderea pietrelor rostogolite de săriturile caprelor sălbatice; în sus zăreşti în înălţimea cerului zborul cercuit al pleşuvilor, al căror ochiu vigilent caută prin aceste prăpăstii hoitul vreunei oi sau al vreunui berbec căzut de pe o stâncă în prăpastie şi mort.

Şi aici, dacă mi-ar fi posibil, aş sta zile întregi, umblând, colindând şi cercetând cu deamănuntul toţi aceşti colţi şi colţişori, prin locurile pe unde as putea umbla, iar noaptea as petrece-o la dogoarea unui foc, pe care l-aş întreţine cu multele trunchiuleţe de jnepeni ce se găsesc pe această creastă. Aici aş voi să petrec o noapte întreagă, pe o lună frumoasa şi lină, fără nici o umbră de nor, unde în liniştea şi limpezimea sufletului meu să pot contempla un cer senin înstelat, iar formele colţilor şi colţişorilor să mi se arate la lumina palidă a lunci, întocmai ca într'o feerie teatrală. Aci aş voi să văd într'o dimineaţă revărsatul fermecător al zorilor, un răsărit splendid de soare, cum şi diferite faze de luminare a colţilor şi colţişorilor dela primele indicii de apariţia soarelui până la înălţarea lui pe orizont. Singur apusul soarelui de aci nu s'ar putea vedea, fiind împiedicat de pereţii înalţi ce se află în această parte. Aci aş mai dori să văd, cum înainte de răsăritul soarelui, odată cu revărsatul zorilor, caprele sălbatice îşi părăsesc culcuşurile lor, căci, după cum am spus, aci este locul lor favorit. Am văzut deseori cum trupe de câte 5-6 şi câteodată 20-30, suie şi escaladeză într'un mod minunat stâncile cele mai periculoase, spre a-şi căuta hrana lor, şi cum însoţite de micii lor iezi stau aţintite la cel mai mic zgomot, având un auz cu totul particular, aşa că cel mai mic vuet îl aud, îl observă mai întâiu şi apoi se pun la goană spre înlăturarea primejdiei, lăsând în urma lor un fluerat, prin care dau de ştire şi la celelalte, ivirea pericolului, şi în această fugă a lor lasă să cadă pietre la vale, căzute de sub picioare. Să le vezi cum se pun de-a curmezişul şi astfel sar din stâncă în stâncă cu o iuţeală vertiginoasă! Aci chiar mi-ar mai plăcea să vad, bine înţeles sub un cort, şi un potop de ploaie, cu trăsnete şi fulgere, după cum am văzut acum câţiva ani pe Valea Albă. Cu câtă plăcere nu aşi privi cursul torenţial ce l'ar face apele în căderea lor prin aceste prăpăstii şi cu cu câtă mulţumire nu aşi asculta zgomotul infernal produs de căderea torenţilor. Nu m'aş teme nici de bubuitul tunetelor, care aci fiind în vecinătatea norilor, are o uruitură îngrozitoare, nici de puterea trăznetelor, apoi nu m'ar intimida nici chiar lumina orbitoare a fulgerilor. Aş mai dori, în fine, să văd şi un viscol teribil, cum mi s'a întâmplat, sunt de atunci vreo 10 ani, pe frontiera între vama Strunga şi muntele Omul, unde infernul cu toate elementele sale predomină totul.


Autorul blogului găseste de-a dreptul uluitor (în sensul bun...) paragraful de mai sus, amestec de descriere fericită cu imaginaţie, pe fondul unei remarcabile simţiri pentru munte!



Toate acestea ar face cea mai mare satisfacţiune şi mulţumire sufletească a mea. Însă ar trebui să am un adapost: un bordeiu, un umbrar, lucruri ce nu se pot face aici, aşa că dorinţa mea nu s'ar putea îndeplini nici odată.
După ce terminarăm dejunul, ţinurăm un mic consiliu de trei, dacă trebuia să continuăm înainte urcuşul, care era aproape făcut, sau să ne întoarcem îndărăt prin alte văi noui, necunoscute de noi şi tot aşa de frumoase ca şi acelea de până acum.
A urca mai sus, crezurăm de prisos, căci numai decât ajungeam în brâul cel mare al Coştilei, pe care îl cunoaştem foarte bine, fiind făcut de mai multe ori de noi şi de aceea hotărârâm că e mult mai bine şi mult mai nimerit să ne reîntoarcem prin Valea Verde, un drum nou şi cu totul necunoscut de noi. 

Legat de acest moment, Radu Ţiţeica notează:
"De la Creasta Viilor Senzaţii, participanţii, speriaţi probabil de aspectul finalei Văii Ţapului, nu au vrut să mai continue ascensiunea [...] Faptele mi-au fost povestite şi de către Butmăloi".
  Adaug că descrierea împrejurimilor este excesiv de poetică dar de-a dreptul frustrantă prin lipsa elementelor devenite ulterior clasice (vale, brîu, colţ - de pildă domul Colţului Mălinului), dar că totuşi Bogdan pare să fi păşit realmente în şaua devenită ulterior faimoasă. Nu ştiu dacă realmente de teamă el evită să urce de aici pe Valea Ţapului (Seaca sfîrşeşte nu departe) spre Brîul Mare, cert este doar faptul că acesta din urmă nu este chiar aproape, raportat la punctul atins, iar ochiului relativ profan parcursul Ţapului în amonte pare destul de prăpăstios..


...Astfel la orele 12, luarăm calea înapoi. Coborâm puţin prin nişte jnepeni groşi şi foarte deşi, de care ne acăţăm în tot timpul coborâşului, luăm un brâu şi de aci trecem pe creasta ce mărgineşte la stânga Valea Seacă şi dincolo de ea, se află Valea Verde, pe care avem de coborât.

E foarte posibil ca trecerea să se fi făcut la nivelul brîului care scoate în Verde, aproximativ fără denivelări, imediat sub obîrşia acestei văi.
Vezi imagini ale zonei, la:
https://plus.google.com/u/0/photos/105039784676866091971/albums/5510769437903390145/5510770599253102306?hl=ro


...Această vale se numeşte aşa, căci pe la începutul său este acoperită cu o verdeaţă abundentă; aşa că noi, care nu o cunoşteam credeam că acum suntem scăpaţi de orice nevoi, având a face un scoborîş aşa de frumos şi plăcut, dar în curând a urmat decepţiunea noastră.
Ea este o mică vale, aşezată în stânga văii Mălin, de care este despărţită printr-o mică coastă, cam la vre-o 2100 m. înălţime. De aci se văd în depărtare înaintea noastră munţii: Piatra Mare şi Postovarul din Transilvania; Predealul şi Azuga cu fabricele sale; toţi munţii din stânga Prahovei; iar în fund de tot muntele Tigăile din apropierea apei Teleajenului. Partea cea mai înaltă însă a acestei creste poate să aibă şi 2.200 m. înălţime.
Distanţa parcursă de noi din Poiana Coştilei până aci este, cred, de vre-o 9 km.


Imagine luată după toate aparenţele din acelaşi loc, însă căreia peste ani M. Haret (care se trece autor al cadrelor...) îi oferă o legendă aiuritoare.
 
...La orele 1 p. m., după un mic repaos, începurăm coborîşul Văiei Verde. La început printr'o văgăună, apoi mergem tot în jos pe vale, dăm de dreapta văiei de o pantă verde, luăm brâul acesta şi cu cât coborîm mai mult, cu atâta greutatea şi pericolele se înteţiau, căci încetând iarba, nu întâlnim decât pietre, bolovani şi panta era aşa de înclinată, încât mai în tot parcursul văiei nu ne mai servim de picioare, decât numai de formă, mâinele erau factorul cel mai important al coborâşului; pe când spatele, pe care îl târâm pe lespezile de piatră, era crunt atacat de ascuţişul lor. Din cele scrise se vede, că urcându-ne, cea mai mare parte din drum am făcut în 4 labe ca pisicile; acum, coborându-ne, facem tot pe 4 labe, însă pe spate şi s'a constatat, că un coborâş în modul acesta este mult mai practic ca în picioare, neavând teamă de a aluneca sau a cădea.
La o distanţă de 100 m brâul devine extrem de periculos şi de greu. În două locuri este aşa de groaznic, în cât chiar curajul cel mai mare, ce l'ar putea avea omul încercat, în faţa acestui pericol eminent, cred, că ar slăbi. Ce să vezi! Un perete drept de piatră, de câţiva metri de înălţime, iar jos o prăpastie adâncă poate de 60-70 metri. Pe aici trebuia să trecem, neavând ca sprijin pentru picior decât nişte mici conglomerate de piatră, care, eşite puţin afară din bloc, ne serveau a pune piciorul pe ele, iar mâinile cu unghiile sa le înfigi acolo unde ai vedea în perete o mică găurice sau o pietricică eşită afară şi să te ţii bine de ele. Era ceva teribil, îngrozitor! Îţi vedeai moartea cu ochii, căci o mică greşală, o punere de picior rău peste aceste petricele şi mormântul adânc de jos te-ar înghiţi pe dată.
Chiar acum, când scriu aceste rânduri, şi mă gândesc la această trecere periculoasă, mă cuprind fiori şi nu ştiu încă, de ce atunci, în acele momente, nu aveam nici o teamă; din contră: cântam, spuneam glume şi râdeam. Se vede că în faţa pericolului se uită orice frică şi înfrunţi orice nevoie.


Interesant punct de vedere, invers celor trăite de alţii pe munte: teamă (acută), urmată în timp de uitare a emoţiilor extreme....



...Scăpaţi de aci, întrebăm pe amicul Butmăloiu dacă mai avem de trecut prin nişte asemenea locuri grele, şi la încredinţarea dată de dânsul, că suntem salvaţi de orice nevoi, plini de curaj, o luarăm ceva mai repede spre valea tot aşa de grea şi înclinată, dar nu periculoasă.
Ajungem la Poiana Mălinului, pe unde am mai trecut şi în urcare. De aci am luat-o la vale, apoi printr'un fel de cheie, foarte înclinată, 60-80 gr., scoborîm mai mult pe spate pe bolovani colosali de mari şi cu multă băgare de seamă ne pomenim jos de tot în fundul văii Mălinului. Drumul se mai ameliorează, şi deşi panta este tot înclinată, totuşi avem urme de potecuţă, pe care le urmăm cu pas milităresc.
Aci din nou suntem închişi între stânci înalte, acoperite în parte cu jnepeni şi brazi; bolovanii însă continua a acoperi întreaga vale.
A urma drumul în jos, până acolo, unde se uneşte cu valea Cerbului, ne este imposibil, căci puţin mai jos, se află o stâncă pusă în cale, şi aşa de înaltă, încât este imposibil de a o descinde cu piciorul, ci poate numai cu frânghia.
Suntem dar nevoiţi a trece pe pantă la dreapta şi a o urca puţin cam greu, fiind şi aceasta destul de înclinată; aşa ca şi aci avem nevoie mai mult de ajutorul mâinilor decât de al picioarelor; dar aci avem de ce ne acăţa mâinile, fiindcă se găsesc bolovani bine fixaţi în pământ; apoi crăci şi trunchiuri puternice de jnepeni, de care ne putem sprijini în toată siguranţa.
Aproape 10 minute, cât a durat acest urcuş, destul de dificil, am mers în patru labe, până când am ajuns în vârful crestei, care desparte valea Mălin de valea Coştilei.
În alţi ani, când am făcut valea Mălin, am urcat această creastă printr'alte părţi.
Din creastă la vale se arată o potecuţă, formată de turmele de oi ce vin în păşune până aci. Povârnişul este destul de pronunţat, însă uşor de coborît, căci avem după ce ne orienta, dar nu mai prezintă nici un interes, fiindcă pădurea deasă de brazi ne opreşte orice vedere şi de abia jos se mai zăreşte puţin Poiana Văii Cerbului.
După un coborîş pietros şi acoperit cu pulbere şi frunze vechi şi uscate, peste un sfert de oră ne vedem ajunşi în Poiana Văii Cerbului, având drumul şi excursiunea noastră aproape terminată.


Mi-e greu să-mi dau seama pe unde a mers grupul!
Foarte posibil să fi trecut în vîlcelul care se scurge din Poiana Mălinului spre valea omonimă, iar acolo să existe vreo trecere spre ceea ce s-a numit ulterior Vîlcelul lui Teodoru.
E de verificat.




 ...O sete îngrozitoare ne chinuia în mod îngrozitor, când, din norocire, aci în poiană, întâlnim pe bunul şi drăguţul nostru prieten Costică Duport, care îşi stabilise aci cartierul de noapte, spre a porni din zori de zi la vânătoarea de capre sălbatice. D-sa, cu multă bunătate şi amabilitate, ne pune la dispoziţiune damigeana sa plină cu un vin excelent. Cu mult nesaţiu se repede scriitorul acestor rânduri asupră-i şi-şi potoleşte focul setei cu câteva păhărele de vin, care în acest loc şi în acest timp era un nectar divin.
Cu toate nevoile şi pericolele întâmpinate, atât la ducere, cât şi la reîntoarcere, şi cu toate peripeţiile prin care am trecut,— noi, în inima şi în sufletul nostru, am fost pe deplin mulţumiţi, căci am văzut nişte locuri splendide, minunate, încântătoare, pe cari nimeni înaintea noastră, ca turişti, nu le-a văzut, afară numai de vânători şi prea puţini dintre ciobani; aşa că noi, după spusa prietenului Butmăloiu, am fost primii turişti cari am escaladat stâncile, colţii şi colţişorii colosului Coştilei.
 Am spus atât de multe despre frumuseţea Coştilei, în cât ar fi de prisos a mai adaogă ceva, decât atât, că rar munţi se pot găsi în ţară cu aspecte şi vederi aşa de frumoase, fermecătoare şi variate pe ici şi colo cu o vegetaţiune bogată, formată din tot felul de plante rari şi străine. În drum am găsit Edelweiss (Floarea Reginei) de un diametru colosal de mare şi aşa de mult, încât adesea ori îl călcam în picioare, însă sezonul fiind cam înaintat, mai toate se veştejiseră.


Realmente, nu ştiu să mai fi descris atît de înflăcărat o zonă din abruptul Bucegilor. Realizez acum că cel considerat cel mai înzestrat condei, Nestor Urechia, este realmente fad în raport cu scrsele lui Nicola Bogdan!

...Ajunşi aci în Poiana Văii Cerbului, bucuria noastră fu şi mai mare, căci scăpaserăm teferi şi sănătoşi, fără nici un accident, numai cu oarecare mici sgârieturi pe mâini şi cu câteva ferestre pe la haine, făcute de ascuţişurile bolovanilor şi de crăcile jnepenilor.
Mulţumim amicului Duport pentru bunătatea sa şi luându-ne ziua bună dela dânsul, urându-i succes în vânătoare, (ceeace s'a şi întâmplat, căci peste două zile mi-a trimis o pulpă de capră sălbatecă) o luarăm în jos la vale pe cursul apei Văii Cerbului, urmând al treilea drum arătat la începutul acestei descrieri.


Despre acest ultim şi destins moment al excursiei am tratat într-un post anterior:
http://mirceaordean.blogspot.com/2011/09/munte-istoria-paralela.html




...Pădurea de brazi seculari, numită a lui Manuc-Bey...


http://ro.wikipedia.org/wiki/Manuc_Bei
N. Baticu îl considera "omul de paie al cămătarului Băltăreţu" - dar nu am verificat informaţia şi nici de ce NB insista asupra acestui amănunt.




...este dată în exploatare pentru fabrica de hârtie din Buşteni. Aci întâlnim multă lume ocupată: unii cu tăierea copacilor, iar alţii cu încărcarea lor în care, spre a fi transportate la Buşteni.
Cam pe la orele 5 iată-ne în fine reîntorşi la Buşteni, unde de-a dreptul alergarăm pe terasa lui Oancea, mare comerciant de aici, care în anul trecut a deschis lângă vechiul său local o băcănie cu totul modernă, aprovizionată cu toate cele trebuincioase, având alături o terasă, unde se servesc mâncări şi băuturi excelente.
Aci băurăm vreo două halbe de bere cu bunul şi nepreţuitul nostru conducător Nicolae Butmăloiu, la care se asociază şi vestitul şi simpaticul vânător Gelipeanu, care cerea să-i povestim drumul.

Avînd în vedere că, odată coborîtă Gîlma (prin "pădurea lui Manuk Bey"), existau numeroase surse de apă potabilă, nu putem traduce alergarea spre terasa lui Oancea decît ca avînd drept scop berea...




În imagine nu este terasa lui Oancea (la care vor trage de zor şi alpiniştii Clubului Alpin Român interbelic), ci Hotelul Caraiman - recent dărîmat, la 2011, după ce decenii multe a fost spitalul orăşenesc! Berea va fi fost însă de aceeaşi calitate în ambele localităţi, vorba lui Bogdan...
...Mulţumim din toată inima şi rămânem recunoscători lui Butmăloiu, de oarece fără ajutorul său nu am fi putut vedea nişte poziţiuni aşa de splendide, şi nişte locuri pe care piciorul turistului nu le călcase încă.
Alergăm la gară spre a luă trenul accelerat, ce tocmai acum şosea, şi la orele 6 şi un sfert p. m. eram reîntorşi în Sinaia, plini de bucurie şi cu o bucurie sufletească extraordinară.




Note finale.
Profil Nicolae Bogdan, din lucrarea "Pe crestele Carpaţilor", de Niculae Baticu şi Radu Ţiţeica, 1984




NICOLAE BOGDAN. S-a născut ia 27 martie 1855 la Alexandria, judeţul Teleorman. A fost profesor particular şi apoi secretar la Camera Deputaţilor. Fire veselă şi prietenoasă, a cutreierat munţii începînd de pe la 29 de ani[1], fiind mai totdeauna însoţit de cele mai bune călăuze, ca şi de tineri ori de vîrstnici, de ambele sexe. Putea fi întîlnit prin văile, potecile şi locurile umblate şi cunoscute numai de vînătorii de capre negre. Astfel, într-un articol de-al său, N. D. Popescu îl menţiona ca fiind dintre puţinii care la 1886 umblau pe Valea Cerbului. În registrul vizitatorilor Peşterii Ialomiţei din vara 1898, Nicolae Bogdan figurează alături de Mihai Vera, student în medicină, Barbu Vera, student în arte şi meserii, N. Mîndrescu şi Ştefan Bogdănescu. Pînă în ajunul morţii, întîmplate la 20 februarie 1922, a mers pe munte şi, în ciuda vîrstei, era sprinten şi nu cunoştea oboseala, „bătînd în majoritatea cazurilor pe cei mai tineri că dînsul, prin rezistenţa, iuţeala şi veselia sa"[2]. Iată ce scria despre el un alt vechi turist, avocatul Gheorghe Mortzun[3]. „Era prin vara anului 1907... Atunci am pornit pentru prima dată pe Bucegi, sub conducerea lui Nicolae Bogdan... Pe tot drumul el îşi da bineţe cu toţi ciobanii pe care îi întîlneam; era cunoscut pretutindeni şi am aflat că-l porecleau Năluca munţilor. Cum zărea un cioban pe un ţanc îl striga pe nume: «Mă, Ioane, tu eşti măă ?» şi îndată venea răspunsul: «Noi sîntem, domnule Bogdan». Nicolae Bogdan a fost un povestitor minunat şi cu mult haz; toată seara, la cabană, pînă cînd truda şi somnul ne-au doborît, a povestit din excursiile făcute prin toate văile şi piscurile Bucegilor. El ne-a desvăluit secretul prieteniei lui cu ciobanii, ce consta în a-i trata ca pe nişte tovarăşi, cu toată cuviinţa, vorbindu-le prieteneşte ca de la egal la egal — nu cu ton poruncitor, cum am auzit pe mulţi turişti vorbind — le asculta păsurile şi de multe ori le făcea cîte o plîngere pe care o lua cu el la Bucureşti, ca să o rezolve...". Nicolae Bogdan a devenit membru în comitetul Societăţii Turiştilor din România încă din anul 1909, cînd a şi început să scrie în anuarele S.T.R., sub titlul: Din carnetul unui turist, note din ascensiunile sale, pe care le găsim în volumele: VII-1909, VIII-1910, IX-1911 şi XIII-1915, toate despre masivul Bucegi. Pentru importanţa lor, dăm scurte rezumate: la 8 iulie 1909 au plecat din Sinaia, pe jos, Nicolae Bogdan, fraţii Mihai şi Petre Gold, Tita Eftimiu şi Fani Bogdănescu, sub conducerea călăuzei Gheorghe al Sandei, pe ruta: Vîrful cu Dor—Blana—Nucetul—Scropoasa—Lespezi—Leaota—Culmea Strunga—Peştera Ialomiţei—Valea Obîrşiei—Vîrful Omul—Valea Cerbului— Buşteni, excursie lungă, repetată, oarecum, invers, pe ruta: Sinaia—Piatra Arsă—Caraiman—Vîrful Omul— Strunga—Padina—Cheile Tătarului şi Zănoaga—Lespezi— Orzea—Brînduşele—Oboarele—Dichiu—Sinaia, în 1910-; 26 august 1909, Nicolae Bogdan, Ion Angelescu, Mihai Gold şi Tita Eftimiu au plecat din Buşteni pe vechiul drum al Caraimanului (amenajat pînă la Poiana Tîrlelor cu serpentine şi bănci pentru odihnă) prin Poiana Kalinderu—Poiana Tîrlelor—Stînca Berbecilor—Portiţa Caraimanului, înapoi la Stînca Berbecilor—Casa Caraiman şi coborîre pe Valea Jepilor3; iulie 1910, Nicolae Bogdan cu încă doi turişti şi Ştefan Cesianu au întreprins o ascensiune: Sinaia—Piatra Arsă—Caraiman—Babele—Vîrful Omul—Valea Cerbului—Buşteni[4]; 24 august 1910, Nicolae Bogdan, Stamate, şi Fani Bogdănescu, prin Piatra Arsă, au urcat la casa Caraiman; în drum au întîlnit familia locotenentului Paraschivescu şi pe d-ra Slăvescu ; pe cînd era la casă, a venit acolo Petrică Ştefănescu, prieten cu Bogdan, cu micul Barozzi şi cu o englezoaică, conduşi de Gheorghe al Sandei; de aici, Nicolae Bogdan cu prietenii lui, Stamate şi Bogdănescu, sub conducerea călăuzei Gheorghe al Sandei, au mers pe Brîul Caraimanului — o potecuţă de oi — pînă în şaua Caraimanului, şi de aici, către nord-est, pe Brîul de piatră al Caraimanului au intrat în Valea Albă, mai jos de obîrşie, pe care au coborît-o, şi prin pădure s-au dus la Buşteni; acest drum l-a mai repetat Nicolae Bogdan de două ori în 1911: la 13 iulie 1911, Nicolae Bogdan însoţit de Petre Gold, Emil Lezeanu, Otto Huch şi tînărul Marcel Solacolu, sub conducerea călăuzei Megelea şi la începutul lui august 1911, cu Taşca, profesor universitar, şi tînărul Costin Stoicescu; Nicolae Bogdan şi cu un prieten, sub conducerea lui Nicolae Butmăloi, au efectuat o ascensiune, în 1910, pe traseul: Buşteni—Plaiul Fînului—Poiana Coştilei—Vîlcelul Poieniţii—Valea Mălinului —Valea Verde—Valea Seacă a Coştilei pînă sub colţul Mălinului, cu întoarcere prin Valea Verde; la 16 iulie 1911, pe o altă rută, de la Sinaia la Azuga, pe muntele Cumpătul au suit Nicolae Bogdan, Petre Gold, Otto Huch, Alexandru Tărtăşescu, Ionel Ionescu, student, şi elevul Sandei N. Bogdan; la 16—17 august 1911 au întreprins o ascensiune în Bucegi: Elena Antofie, Lili Rosnoveanu, Nicolae Bogdan, Marini, Fani Bogdănescu, Ionel Manolescu-artist, Alexandru Tărtăşescu, Nicolof, Borneanu şi micul Sandei N. Bogdan, de ia Sinaia la Piatra Arsă—Caraiman—Vîrful Omul—Peştera Ialomiţei—Sinaia.
Nicolae Bogdan a descris şi alte excursii; unele au avut că obiectiv Peştera Ialomiţei şi au fost efectuate fie prin Vîrful cu Dor—Lăptici, fie prin Cocora; altele s-au îndreptat către Vîrful Omul, fie prin Piatra Arsă—Caraiman, fie prin Valea Obîrşiei. Coborîrile au fost făcute prin Valea Jepilor, Valea Cerbului, Valea Bucşoiului, Valea Ialomiţei—Moroeni sau prin Dichiu—Păduchiosul— Sinaia[5]. Nicolae Bogdan era nu numai un pasionat al frumuseţilor montane, ci şi un mare iubitor al semenilor săi, pe care i-a călăuzit şi i-a povăţuit pe calea cunoaşterii, a înfrăţirii cu munţii noştri, ale căror piscuri semeţe şi dumbrăvi minunate îşi îndreaptă de milenii chemarea către toţi cei care, înţelegînd natura, învaţă s-o îndrăgească[6].



[1] Vezi articolul Din carnetul unui turist, Anuarul S.T.R., 8, 1910, p. 123, unde autorul spune: „mărturisesc că de 20—25 de ani, de cînd merg pe munţi...".
[2] Cf. Primul anuar al Bucegilor, Buşteni 1926, p. 68.
[3] Cf. Enciclopedia turistică românească, Bucureşti, vol. XIII, 1946.
[4] Cf. Anuarul S.T.R., volumul VII—1909, pp. 60 şi 82. 2, 4 şi 5 op. cit., volumul VIII—1910, pp. 131, 139 şi 151.
[5] În descrieri s-au strecurat şi unele erori pe care le menţionăm, spre ştiinţa cercetătorului: una se referă la Claia şi Clăiţa (Anuarul XI—1911, p. 110). Am arătat în altă parte că este vorba de Claia Mare şi Claia Mică.
[6] Nicolae Bogdan nu a fost membru al Societăţii Carpatine „Sinaia".

Un comentariu: