joi, 13 octombrie 2011

[MUNTE] Jurnal M.O. 1985

Omul, 30 august 1977.

  
Am început să merg pe munte în 1977.
Peste un am am simţit nevoia să intru în abrupt. Am făcut-o. Întîi împiedicat rău, precum tot novicele. În 1979, mai cu un ghid alpin descoeprit între timp, mai cu nişte amici de ture am făcut progrese. În acel an, văi de gradul 1.

Deşi la vîrsta jună ne simţim doar în suiş, descoperim  ulterior că mai şi scădem, coborîm (ba coborîşul pare a fi mai lung decît ascensiunea...).

Cred că apogeul l-am atins în 1985.
Ceva similar fu şi în 1986, însă ceva diferi între cei doi ani...
În 1985 a fost ceva organic, al trupului dar o contribuţie la starea minunată trăită dar şi amintită pînă azi a decurs şi din altele...
De pildă din prezenţa alături în ture a unui tip mai de calitate decît precedenţii însoţitori. E vorba de Vlad Seabru (fără pretenţia însă că era perfect!). De asemenea, anul acela nu nu mi-a furnizat probleme în mariaj, care vor veni însă curînd, culminînd cu divorţul din 1988. Şi starea vremii a fost mai bună... Am putut trage mîţa de coadă mai uşor şi în fabrica unde lucram - chestie care îmi permitea la schimbul trei, în crucea nopţii, să plec spre trenurile de munte.



Vorbisem de foarte curînd de o tură pe Albişoara Gemenelor la 1983.
Chin destul de măricel, şi n-amd ecît să-mi atrag fulgere spunînd că oerecea doză de neplăcere de atunci s-a tras şi de la colegi. O să spuneţi că aveam ce meritam, că nu degeaba nu m-oi fi cuplat cu tipi mai destinşi. Pur şi simplu nu existau aşa ceva, la vremea aia, în zona pe unde mă învîrteam eu...

În 1985, mi se pare c-am dat un anunţ în revista "Săptămîna" că voiam să discut despre munte (sau aşa ceva). M-a contactat Vlad Seabru. Eu aveam spre 28 de ani atunci, el vreo 22. Nu ştiu pe unde era laborant, la un şantier parcă, iar în paralel făcea facultate.
Într-o primă fază era destul de nepriceput, vorbind de pildă de "Valea Galbenă", adică Gălbenelelor... Cert este că avea vreo cinci văi de abrupt la activ.
Am mers întîi în grupuri ce s-au nimerit mai numeroase. De pildă pe Valea Verde şi coborîş pe Mălin de sub Colţul omonim, respectiv Bujori-Brîul Acelor-peste Ace-Valea Adîncă, ambele în prima parte a lui aprilie.

Pe urmă am luat-o doar noi doi. Vlad, care locuia în blocurile de pe Dinicu Golescu, putea pleca şi el de la serviciu, cînd teoretic figura de noapte (el de fapt figura tură de 17 ore, de la 7 seara!).

Importantă fu putinţa de a ne apropia de munte... Pînă în acel an, barim din 79 exista un tren la 2, apoi altul la 4. Grupul Dan Georgescu-Ana Fotescu mergea cu ăl de 4, dar şi mulţi alţii. La el apucai să te odihneşti cît de cît acasă. Cît de cît.
Alţii aveau pasiune la trenul 2, între care Pizanti, dar şi cei care voiau să ajungă mai departe, spre Piatra Craiului.
(De mers, mergeau incredibil pentru recordurile de azi: primul făcea 2,15, al doilea 2,45 ore.)

Mers trenuri, 1979.
Dacă scrisul pare infantil pentru 22 de ani, asta e!


În 1985, nu-ş ce le-a venit mai marilor CFR de au mutat trenul de patru (nr. 4005 mai exact, Bucureşti-Baia Mare) la trei şi ceva, parcă 3.23 - a durat cam un an sau doi. Ca atare, dacă tot ne încurcam noaptea, am zis să optăm pentru trenul de ora 2 (Arad, nr. 2001). La acesta, în caz de ajuns tîrziu la gară, exista următorul. Cu Vlad am optat pentru cel  de 2.

Bineînţeles că vîrsta ne permitea odihna precară din aşa zile. Nu-mi aduc aminte să fi scos limba de un cot de la oboseală, atîta doar că simţeam nevoia să mă culc imediat juns în garnitură.


Aaaa, mă interesa un tren (şi) mai devreme pentru că încercam în vremea aia, ca doritor să dreg tensiunea din mariaj, să ajung mai devreme acasă şi să apuc de-o plimbare cu doamna. Ba din acelaşi ultim motiv mi-am tras turele de duminica în cursul săptămînii - dar tot prost s-a terminat...
De ce s-a terminat prost? Păi, divagînd însă necesar, specia ne joacă o festă, drogîndu-ne pînă apar copiii legăturii minunate în care ne-am angrenat. După aceea, nu mai ştiu la ce autor am citit-o, fiecare şi scoate pretenţiile ascunse pînă atunci... Doamna mea era, ca s-o cotez, doritoare să conducă, dar să fie şi condusă. Poate sună poetic, subtil filosofic, dar la vremea aia am găsit ideea o aiureală, cum o văd şi zi, prin prisma evoluţiei ulterioare a acelei femei.... Da, dulcea Mariană din Valea Albă, în octombrie 1978...


Cum se ajungea la gară?
Păi relatez despre o altă minunăţie pentru 2010, după trenuri de noapte şi personale pînă în celălalt capăt al ţării... E vorba de transportul de noapte din Bucureşti.
L-am apucat , de cînd am început să scot şi eu ochii minţii în urbe, sub forma tramvaiului 26. Ăsta mergea şi noaptea. Era o linie circulară, îm ambe sensuri, care pe la un 1968 avea capătul (unul singur!) la Abator, unde e azi complexul Asmita Garden, lîngă lacul Văcăreşti. L-au mutat apoi la Palatul Pionierilor (Cotroceni, ulterior preluat de Cel mai iubit fiu al poporului).
Să fie prin 1975-80 linia de noapte a căpătat cifră separată, şi anume 56.


Piaţa Iancului, anii 70.

În paralel, existau autobuze, într-o schemă radială, cu plecare de la Piaţa 1948, unde întorc şi azi tramvaiele, la biserica lui Brîncoveanu din centrul matematicistoric al Bucureştiului (în copilăria mea, maturii acolo plasau centrul Capitalei, iar a merge în centru echivala cu Mergem în oraş!). Mi se pare că erau mai multe staţii, cu cîte 4-5 linii arondate acolo.
Teoretic, veneam de la Piaţa-mi a Iancului cu linia F, iar de acolo nu mai ştiu ce luam, dar esenţial e că ajunge ala gară.
Nu mai ştiu cînd, cînd socialiştii noştri au început să strîngă cureaua, au înlocuit autobuzele iniţiale cu microbuze.
Nu mai ştiu cînd au dispărut aceste linii de autobuze, cert este că actualul primar, Oprescu, le-a reintrodus de cîteva luni.

Cum 26 cel nocturn circula onorabil iniţial, îl aşteptam pe ăsta. Noaptea însă se mai reparau linii, suduri, îndeobşte, nu cu orele dar suficient cît să întîrzie 10-30 minute tramvaiul.
Pînă apărea, dacă apărea, mă mai învîrteam pe la Iancului prin zonă, mă duceam de pildă să privesc biserica în liniştea nopţii. Eram mai credincios pe atunci, mă simţeam bine în acea zonă spirituală.... Dacă apăreau în depărare, spre Piaţa Muncii, luminiţele cunoscute ale Vagonului (se introduseseră de la un timp modelul cehoslovac Tatra, chestiile alea iuţi foc), însoţite de zgomotul inimitabil, o luam la goană către staţie, cam 150 metri.



Asta în situaţiile ok.
Cînd tramvaiul (cost: biletul diurn) nu venea în timp util, apelam la autobuz - prin 1984 exista -, dar şi la taxi, de dădeam la acesta mai mult decît mă costa trenul...
Totodată, după un răstimp, pentru trenul de 4 am observat că există o maşină care aduna vatmanii din tura de dimineaţă şi-i ducea la depou la Ilie Pintilie, actualul Victoria. De lipeam de acela, dînd vreo 5 lei - tot mai bine decît nu 50 la taxi (de verificat exactitatea)...  Cum ziceam ăsta emrgea pînă la depoul pomenit, apoi avea drum către gară sau nu. În cazul nefericit, lungeam pasul către locul cu şine feroviare, să fi fost de acolo cam 15 minute.
În 1988 m-am deşteptat, în sensul c-am avut coleg de cîteva ture pe un tip ce-avea o Mobra. Nu mai ştiu din ce cartier venea, dar mă lua din Iancului şi bîrîiam apoi pe străzile pustii (da!) pînă la gară. El avea rucsacul în faţă, eu în spate. Cu casca obligatorie o rezolvam punîndu-ni-le pe acea de la munte pe cap.
 
Dan Georgescu mai apela la maşina care stropea străzile,  asta cînd nu-l reţinea vreun gîndac mare descoperit prin casă. Dădea apoidulapul la o parte, cu intenţii criminale, căci nu se cădea să se înmulţească intrusul pe acolo. Apoi ne povestea nouă întîmplarea, în tren, pe cînd ciugulea tacticos după Comarnic din cutia lui cu sanvişuri.


Probleme mai puteau fi nu nesunatul ori neauzitul ceasului. De aceea aranjam să ne dăm şi telefoane. Rar scăpam însă vreun tren, de cele mai multe ori trăgea chiulul vreumn amic din simpla plăcere de a se întoarce pe partea cealaltă. Toni Luţaş era de pildă nu tip cu somnul greu. L-am aşteptat odată la Buşteni (veneam din circuit prin Ardeal...

Mircea, la Vişeu, 1986, notează impresii.
Tenişi ieftini în picioare... Dar precum papugiul. Ăla cu sufletul candriu...


 ), după somn inegalabil în cort la doi paşi de linii, dar degeaba mi-am întins capul la sosirea lui 4005. Sculat tîrziu, pierdut tramvai, aşa c-a sosit la 10 în Buşteni. Măcar de-ar fi fost singura belea în acel campament în Bucşoiul din iulie 1986...

Toni Luţaş şi Vali Peneş la refugiul Coştila, iulie 1984

 La gară?
Dar exista şi un pînă la gară.
De pildă parcă un Vali Peneş ne relata că a văzut undeva la intersecţie Înclinată-Titulescu doi hoţi pătrunşi într- magazin. Ce să facă? N-a avut chef să facă pe cetăţeanul model, maia les că nu era nici simplu în situaţia dată. A venit la gară şi ne-a relatat nouă.

Un Ordean, sosit cu 56 la staţia de lîngă parcul Ministerului Transporturilor, a avut într-o dimineaţă probleme de stomac. Aşa că s-a refugiat în pas alergător într-un tufiş de acolo, avantajat de lumina precară din acele timpuri. Cînd a ieşit satisfăcut - Svejk curat! -  de acolo, îl aştepta patrula. Miliţianul şi zoldatul cu Kalaşnikov. Că prea fugise iute, la adăpostul întunericului. Pesemne însă că tot mutra sinceră în relatări, asemenea personajului lui Hasek, l-a făcut iute credibil Organului.

Şamd.


http://caileferate.myforum.ro/din-nou-tim-n-buc-n-retur-vt26.html?highlight=


Păi era ora imediat următoare spălatului pavajului - chestia aia cu pătrate ce conţineau pătrăţele. Lume destul de puţină, fără a avea sentimentul de sfîrşitul lumii existent poate azi, în genul Cine naiba mai circulă azi cu trenul? O să se aleagă praful! Mama lor de...!
Cum consemnul fusese "Ne vedem la tablă", aşteptam la capătul liniei, acolo unde sînt cornele acelea întoarse, cu tampoane. Şi apăreauapoi ceilalţi, cu ochii mai mult sau mai puţin cîrpiţi, dar acordaţi la importanţa turei pe munte ce urma.
Prin 79, apăreau pe rînd aici Lucian Stavri, Gelu Argihiriade, Ana Fotescu, Dan Georgescu, Noni Roman. ...



 


 


....Este drept c-aceia posedînd mai mult timp liber plecau cu o zi înainte, cu acceleratele ori personalele de după-amiază. Eugen Popescu apela prin 1979 la un accelerat (am şi acum o poză cu el, la ultima uşă a garniturii), cu ai săi amici din epocă.


Grupul lui Georgescu schimba în bow-vagon ceva vorbe, apoi trecea la orizontală. Cînd apărea naşul, masivul Daniel, cu faţa ornată de o barbă ce-i întregea aspectul nu tocmai paşnic, ducea mîna conspirativ la gură şi-i şoptea omului cefereului; "Am cinci pînă la Buşteni..." Uneori completa, cu sprîncenele ridicate: "Cum, naşule,15? Păi matale vrei să strici tariful!"
Tariful era 10.
Biletul întreg: 33.
Aş minţi dacă n-aş preciza că existau şi rateuri în direcţia asta.La noi, cei nefioroşi. Erau însă rare. Unii ţineau la mişto socoteala cît au economisit pînă au căzut o dată pe bec, cu o amendă de 87 (personal) sau 207 (accelerat).




Dar nu voi fi nostalgic în exces al timpului cu pricina.
Căci aş pierde plăcerea de a savura prezentul, 2011 la nume.
Cum, nici acu nu m-am lăst dă filosofie ieftină?

(Va urma)

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu