joi, 13 octombrie 2011

[MUNTE] Prietenii pe munte (II)

 
 
 Prietenii pe munte (II)



Rămăsesem la întîlnirea cu Dan Georgescu şi cu Ana Fotescu, în octombrie 1979.
Realmente fericirea întîlnirii cu grupul lor era dublată în aceavreme de anul de miere cu Mariana.
Partea proastă era doar că aveam de mers la armată. Că ulterior, ajuns kaki, lucrurile s-au dovedit mult mai comode decît bănuiam, asta e altă poveste.

Daniel mergea de ceva ani în abrupt dar mai avea multe pete albe în abrupt. Fusese încă din 1977, după cîte am văzut în caietul de impresii de acolo, pe Acele Morarului, dar nu făcuse (după opinia mea) mari progrese de cunoaştere alpină în răstimp. Nu o spun cu răutate. Aşa că eram aproximativ egali ca pricepere...
De fapt, în grupul său (ori întîmplătorii sateliţi - proveniţi se pare cu toţii de la Cercul "Floarea de Colţi" a lui Emilian Cristea) erau relativ ocazionalii, oamenii la locul lor a la Lucian Stavri, Gelu Arghiriade, şi chitiţi, care mîncau abrupt pe pîine. Daniel, Sandu, eu, chiar şi Ana. La noi coeficientul Muntelui în suflet era mai mare decît la ceilalţi pomeniţi - iar din asta nu fac o calitate (cu atît mai puţin poetică), pur şi simplu remarc gradul de dependenţă de acel drug, Coclaurul, abruptul. Căci ăsta era muntele, chit că un Dan mergea vara în concediu la popii de la Peştera Ialomiţei, unde-l uita sau ţinea Dumnezeu o lună, vreme în care bătea şi liniştelile din jur...

Prima tură, aceea din 7 octombrie 1979, a avut ruta aleasă de careva dintre noi amici, pe Valea Hornului, afluent al Mălinului din Coştila.
Dan, eu, Ana, Sandu şi încă vreo trei, între care un Lucian era militar (Ana: "Ăsta abia a ieşit locotenent inginer şi are salariu 3200, mai mult un inginer ca mine, cu 15 ani vechime!) şi mai apropiat grupului.
Pentru mine fuse ca sărbătoare, chit că nu am căzut şi nici nu cad în stilul altminteri unui autor pe care îl stimez mult, Nestor Urechia. Suiş pe Vîlcelul Poieniţei, apoi în Mălin, unde ajungeam prima oară. Depăşim Săritoarea zisă Mare, apoi pragurile ştiute, pînă în poiana de la cota 2000, numită (voi afla mai tîrziu) La Lespezi. Valea vizată conflueză în Mălin ceva mai jos, dar segmentul imediat urmpător se poate ocoli, din poiana lespezilor, pe un brîu la stînga. Am intrat în Valea Hornului...


Măi, eu mă cam lungesc!
Am zis că pomenesc de amici şi văd că relatez cu amănunt tura cu pricina...
Uf, fire, fire!...

... Depăşirea săritorii de pe aici a fost o lecţie, nu de corijare, cît de a vedea cum fac alţii mai destupaţi ca mine... Subsemnatul s-a aruncat pe directa săritorii, dar s-a dat jos învins... Ştiu că a pornit apoi Daniel, îmi amintesc că a reuşit. Pînă una-alta, nesiguri de reuşită, eu am luat-o pe o fisură din stînga, unde te angajezi un pic mai greu iniţial şi unde Sandu tot se oferea ca treaptă inferioară de piramidă... De fapt, e posibil să mă fi ajutat, chit că la treceri ulterioare, să fie două la număr, nu am avut nevoie de aşa ceva...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu