joi, 13 octombrie 2011

[MUNTE] Prietenii pe munte (I)

 
 
Ăsta sînt, al neaşteptatelor întorsături, nu doar din condei...!
(Ce-i drept, niciodată nu-s de aruncat la gunoi aşa-zisele defecte, nu ştii pe de o parte ce susţin ele în tine, fără de ele ce s-ar prăbuşi, respectiv nu ştii ce pierzi dacă te-ai apuca să le şlefuieşti un pic...)

M-am lăudat că pun acuş-acuş încă o Albişoară, din miez de vară 1985, dar uite că mă sucesc.
Iar asta pentru că ar fi sunat sec. Făcut valea, aşa, aşa... Nici glumele a la M.O. nu ar fi salvat situaţia...
Cred că e mai interesant,dacă tot am pomenit de însoţitorul meu din acele două ture din miez de viaţă, să privesc în mare întregul organism, mai exact ce amic mi sa întîmplat să am pe munte...

Cum ziceam la un moment dat, am început să sui în 1977, iunie.
Cu trei prieteni de oraş, de la bloc. Legalişti pînă în măduva oaselor (nici nu auzisem de blat, eu luam bilet la tramvai şi la opt ani, fie şi singur!), am luat prin ONT un bilet colectiv, pentru toţi patru. Oferea parcă 25% reducere. Mers pe munte, descoperit minunea. Pe platou (care nu e deloc o cheste de colea pentru un debutant în natura mare!), apoi la Omul, pe Bucşoi, pe coastele acestuia. Descoperit şi oboseala. Şi naşul - despre care auzisem eu ceva pe la 16 ani, într-o deplasare cu trenul alături de nişte colegi de ucenicie.

Acei amici, păi acolo le fuse - pardon! - climaxul.
Eu am ţinut-o însă pînă în ziua de azi. Şi de mîine.

Legat de ce a urmat imediat apoi, după iunie 1977, fu un îndelung concert de greşeli, poticneli... Nu ştiu ce, vorba lui Ion Coman, m-a dus înainte (pe el l-a dus, cam ne-modest, voinţa - v. Am îndrăgit munţii ). Îmi plăcea pesemne ideea de munte, de acel Ceva greu tare de pus în vorbe.
Dar chiflele, nepricepismele veneau ca Urlătoarea.

Asta şi din lipsa unui îndrumător.
Nu aş spune că aveam ceva împotriva acestei instituţii, deşi nu eram nici pe atunci tare sociabil (bafta dvs., altfel nu defulam aici...!). fac acum un exerciţiu de memorie, căutînd ce ar fi fost util în jur...
Păi în primul rînd nu aveam de cerut sfaturi... A merge pe potecă era ceva simplu... mai exact, atunci cînd ar fi fost de apelat la un amic deja păpasem eroarea, necesitatea remedierii ei, iar una nouă nu se ivise la orizont.
Am nimerit eu odată un exemplar al revistei "România Pitorească", să fi fost decembrie 1977, ş-am reţinut că mai scrie acolo de munte... Cîndva, într-un exemplar al acestei publicaţii, luat de tonetă de colectat hîrtie, am citit - altă piatră de hotar - un articol despre suirea Văii Morarului, al lui Ioşca Gheţie.

Aşa că anul 1978 a continuat glorios... Un amic pe nume Vasile Sămărtean părea el îmbrăcat mai cu rost montan, parcă şi se mişcă onorabil, dar parcă nu îndeajuns să mă entuziasmeze încît să-l iau de guru.
Pînă una-alta am învăţatpe cont propriu şi cu baftă că iarna nu e ca vara, de pildă cu ghetuţele estivale pe la Ceardac, pe drumul de vară... Asta în ianuarie.
Altminteri recunosc că eram cîrpit rău, mi se pare că nu aveam nici o căciulă ca lumea - dar iar nu regret şi nici nu mă jenez forte azi, la o adică tipul ăsta mulţumit de el cît de cît şi care vă scrie aici, păi din cela se trase, erorile ăluia au tras pe Drumul Îndreptării. Cît este el parcurs, c-altminteri doar aura mea de mare sculă montană a făcut să nu mă jenez de jafu-mi de cască anti-pietre, în vara asta, alături de regimentul disciplinat al lui Mugur Ilie, toţi cu căşti alpine ştoc.

Careva să-şi exprime interesul pentru o amiciţie nu se nimeri prin jur. La primii mei paşi spre şi în abrupt, în august acel an, m-am trezit pipăit noaptea de un domn ce altminteri se căţăra frumos ziua în Herman Buhl. Bineînţeles că nu are legătură una cu alta....

Este că-i subiect al naibii? Şi că lumea se fereşte de el?
Hai să nu fugim însă...
Una la mînă, era din categoria celor care pipăie, mai dădusem de vreo 2-3 în viaţă (cinema, autobuz, ba şi nu tren de noapte - fără să mă panichez excesiv)...
Mă credeţi sau ba, nu ţin prin asemenea mărturisiri să fac precum tanti care ţipă în gura mare că e atentată, dar în sine se bucură, e încîntată de incident...
...Pasămite ajung întîmplător cu mîna pe acolo. Mi se pare neserios, dar la o adică fiecare cu stilul său. Cred că de-oi pica vreodată în treaba asta (orice se poate în viaţă, mai ales la o mutră niţel mai feminină ca a mea), mă duc drept la cutare şi-i zic că.
Ce-i zici?
Păi, că e un om care-mi place.
Iar dacă el zice 'Şi?'
Îi spun că-s al naibii de încîntat că am putut spune asta, restul nici nu mă mai interesează...
Aha, nu te mai interesează.. Cine vrei să te creadă?
Votre-affaire... Cînd eşti în stare, zic io, să afirmi aş ceva franc, deja te îndepărtezi de terenul minat... Se poate discuta în context, fi-mi-ar de rîs nişte cărţi franţuzeşti care mi-au deschis niţel mintea...


Mă reîntorc.
I-am şoptit tipului, în miez de noapte, să totuşi parcă nu-s genul căutat de el, omul s-a astîmpărat şi gata.

Nu am idee dacă m-a blestemat sau unu şi cu unu a făcut doi a doua zi, nu în sensul homo, ci că pregătirea mea alpină m-a dus exact unde nu trebuia... În loc de Gălbenele, în Vîlcelul Florilor de Colţi, căci băiatul (eu!) nu a coborît de pe muchia Coştila-Gălbenele în ultima, ci a luat-o la deal, probabil pe unde a făcut Dan Vasilescu o variantă de apropiere spre Cr C-G.

Învăţăminte?
Cam deloc.
Am nimerit eu în aceeaşi zi pe vale doi tipi, dar nu avurtă lipici de mentori, cel puţin ăla care părea mai destupat (vreo 45 de ani) şi care a condus prin ceaţa lăptoasă, pe Scoruşi şi pe lîngă Releu, la Babele. Mi-l amintesc destul de tăcut. Treaba lui.

Subsemnatul a contiuat să dea chifle.
M-am descurcat eu pe zi de vară, chiar rapid, pe Valea Albă, dar în Bucşoi peste cîteva săptămîni am avut o problemă pe zăpada tîrzie a văii omonime. Aşa că m-am întors, lovindu-mă ca Haplea, la doi paşi de reintrarea în Take Ionescu.

Mi-amintesc că prin noiembrie am dat de un tip, Cristi Drulea (ulterior priceput depanator de computere, l-am reîntîlnit, evident schimbat, cînd lucram la Publimedia), care avea o frînghie de la Industria Iutei, unde lucra el. Era însă la fel de priceput ca mine, adică deloc - chestie care se traducea prin tot felul de acrobaţii mimînd verticala pe...orizontala înzăpezită a gării Predeal. Căci ştiţi cum e la 21 de ani, cam fără sens privit cu ochii adultului...

În iarna respectivă avea să-mi surîdă însă şansa, sub forma unei cărţi descoperite la librăria amplasată într-un spaţiu bucureştean ce a fost retrocedat după 89 comunităţii armene. E vorba de "Trasee alpine în Carpaţi" a lui Walter Kargel. Acolo am început să pricep niţeluş cum devin lucrurile, ca să mă exprim precum Lemy Caution...
A fost primul profesor alpin, cînd am aflat de pildă despre structura elementară a abruptului, văi, brîuri, pereţi - chit că voi trece în anul următor peste unele brîuri fără să le depistez...

În martie 1979 l-am cunoscut pe Eugen Popescu -  da, amicul la fel de vocal ca mine în dispute, de pildă aceea din ultima vreme de la Clubul Alpin Român.
Eugen era montaniceşte vorbind la patru ace. Adică avea echipament - venea probabil dintr-o familie unde lucrurile se fac ca lumea, nu ca mine... -, iar în paralel ceea ce parcurgea pe munte o făcea aşezat... Avusese şansa unor îndrumători, între altele se lipise de un nene copt din Braşov (Doiniţă, parcă), iar acum - impertinent cum sînt - parcă văd în asta o dorinţă de a reînoda cu bunicul, respectiv de reliefa o legătură nu tocmai strălucită cu tata. Ceea ce nu mă miră, văzînd cele de la 2011...
Cu Eugen - cunoscut atunci la Piatra Arsă - am mers, alături de alţii (între care Mariana mea), de la Babele în sus, spre Omul, dar ceaţa ne-a aruncat orientativ spre Valea Ialomiţei.
Am rămas amici.
Nu ne-am apropiat însă prea tare, de pildă cu Pizanti am ieşit în vara acelui an la o bere, cu Eugen se întîmplă (oare?) să nu...

Ne-am mai nimerit însă în iunie în tren, după cum în iulie am dat curs invitaţiei lui Sandu Pizanti (cunoscut de mine pe Valea Morarului, la 15 iunie acel an) de a merge pe una din obsesiile de moment ale acestuia, Vîlcelul Portiţelor din Bucşoiul.
Zăpadă multă, dar ne-am descurcat.
Între altele, Eugen mi-a sancţionat verbal o îndrăzneală alpină altminteri nu cine ştie ce (urcuş pe o limbă de zăpadă onestă). Zic asta pentru a sublinia că soarta l-a îndemnat la scurtă vreme în ale alpinismului, motiv pentru care cînd l-am revăzut era deja vaccinat, suitor de pereţi şi ştiitor al glumei proaste cu novicele pus să facă rapel în tricou. Pe atunci, coborîrea cu sfoara nu se făcea cu optul...

Aşa că nu există o apropiere prea mare, chit că periodic mă reîntîlneam cu Eugen, am fost pe munte în 81, apoi în 83. Cu timpul, parcă devenea tot mai fudul (regret că tocma un altul o remarcă...), chestie care s-a accentuat la 2000, cînd, din calitate de secretar general CAR şi întreprinzător reuşit îmi freca ridichea din fleacuri...

Cum zisei, la vremea aceea am dat şi de Sandu Pizanti. Eu suiam prin canionul de jos al Văii Morarului, el cobora. Am schimbat ceva vorbe. Nu mi-a căzut fisa cu cine am de-a face (nu o spun cu răutate!), am remarcat doar priceperea în ale abruptului - comparativ cu a mea. Ne-am revăzut în Bucureşti,  parcă m-a şi vizitat, punînd la cale de amintitul Vîlcel al Portiţelor. Acolo, în Bucşoiul însă, chit că mai aveam tentaţia de a-i spune Domnule Sandu, diferenţa de pricepere s-a evaporat, suind eu, scăzînd el.
Am reţinut mai multe din ce spunea el, dar nimic nu fu atît de revoluţionar încît să reţin azi drept piatră de hotar.

Prin Sandu, căruia îi devenisem rapid din inferior - superior (fără ca asta să mă facă as ori s-o manifest vădit), am mers în 2-3 ture cu diferiţi tipi, suind de pildă Brîul Aerian şi Valea Seacă a Caraimanului. Eram aproximativ egal ca valoare cu colegii, se întîmpla doar ca ei să fie întrucătva plafonaţi.
În aste drumuri, am aflat despre faptul că tren de plecare în ture era cel de 4 dimineaţa, în Gara de Nord. Îl frecventasem eu, dar fără să ştiu că existau grupuri care îl frecventau curent.
Astfel s-a făcut că, la început de octombrie, pare-se aşteptîndu-l pe Sandu, am văzut şi eu aparent banalul spectacol al adunării montanarzilor la tabela trenului. Nu erau mulţi, dar cu ocazia asta am cunoscut sentimentul grupului, după etapa colegului de munte (altminteri imperfect, dar era ceva nou pentru mine).

Acolo, în acel 7 octombrie, am reţinut o fată mititică. Fată vorba vine, chit că nu era măritată. Avea pe atunci 36 de ani, fiind leat 1943, cît fratele meu (vitreg) mai mare. Era Ana Fotescu.
A părut acolo Sandu, dar şi un tip mare la trup, pe nume Daniel Georgescu. Îl cunoscusem la jumătatea lui iunie, la pod, la Buşteni, unde am aflat că se adună blatiştii, animaţi de scopul lor comun... Avea şarm, ori aşa mi s-a părut mie atunci şi cîţiva ani după aceea. Ştia de ale muntelui, dar şi de-ale vieţii, al căror impact asupra ascultătorului ştia să-l sporească prin ceea ce aş clasifica azi oarece grad de fanfaronadă. Cert este că lumea trăgea spre el ca albina la dulceţuri. Tipul, de meserie farmacist, se descurca excelent în tratativele cu naşii, ceea ce constitua un motiv în plus să-l frecventăm. Aproximativ ca-n cazul lui Sandu Pizanti, un imberb avea ce să înveţe de la el (era de vîrstă cu Ana). De fapt e o poveste întreagă cu el, şi deşi poate va strîmba din nas citind (ne-am certat încă din 1982), probabil voi aşterne prin tastatură ce şi cum, legat de un personaj montan mai mult decît interesant.

Va urma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu