joi, 27 octombrie 2011

[PSIHOLOGIE] Distructiv

I

L-am trecut aici, acest post, căci este poate caz clinic şi, în consecinţă, ar interesa - vreodată... -  doar specialişti.

Deşi vorba nu e neapărat a mea:
"Cîtă luciditate, atîta suferinţă".

Căutînd pe Google cine zis-a vorba asta, mă trimite niţel în lături la Ştefan Ghorghidiu. Deci nu aş fi singurul. La o adică, şi Dostoiesvki fuse pe acolo. Parcă şi alţii.
Bineînţeles subsemnatul nu e nici pe departe la înălţimea lor,  dar ştiindu-se măcar alături de ei pe puntea elefantului şi  şoricelului - păi se simte mai bine...


Faimosul ziar Click. Sau Cancan, nu mai contează. De, veţi vedea, şi altele cîntă partitura.
Aşa publicaţii reprezintă uşor 70 la sută dintre semeni. Nu doar în România, ci şi în Britania lui "The Sun".

Madonna are pasămite un frate. Care a ajuns să trăiască sub poduri. Situaţie în care redactorul (poate merită vreodată încercat un portret al gazetarului care înghte şi oferă orice), şi odată cu el publicul se ofuscă: numai bodyul de scenă al faimoasei cîntăreţe, vîndut pare-se în zilele acesta la preţul de rigoare, ar putea scoate lesne din rahat pe pietul podarnic...


Nici gînd de vreo referire la opinia vedetei, cu atît mai puţin vreo grijă dacă ştirea este exactă. Oamenii - gazetar şi cititor - atît ştiu: trebuie să-i dea şi lui, căci Ea are, iar el nu şi îi e frate.

Asemănător a procedat cîndva şi ditai Adevărul (altminteri primul, trustul cît şi patronul, în a ţine lecţii de morală) care se plîngea de ticăloşia unui Bănel Nicoliţă, carele ar fi plin de bani însă nu-i dă un sfanţ genitorelui său. Argumentarea fu asemănătoare celei privind-o pe Madonna.
De curînd, Bănel a răspuns (v. PS) că starea de lucruri îşi are totuşi rostul ei...


Ascultam de asemenea, altminteri cu plăcere, piesa "În umbra marelui URSS" a lui Nicu Covaci (bineînţeles cu concursul grupului Phoenix, dar optica este indiscutabil a liderului acestuia)


Stau singur si ma-ntreb
De ce-am plecat de-acasa
Sa fie blestemul
De veacuri ce ne-apasa

Caci
n-am gresit cu nimic
Doar cat am patimit
Hulit am fost fara rost
De cei ce i-am iubit

/.../


Am asteptat infrigurat

Sa ma intorc 'napoi
M-ati judecat, condamnat,
Dar cine sunteti voi?

Caci timpul nostru s-a scurs

In umbra marelui urs
Dar ghearele v-au ramas
In orice-mbratisare
Astazi doare sarutul pe obraz

Dar dati-mi viata 'napoi

Ce-am risipit pentru voi
Uitand de tot si de doi ani de pribegie
Inc-o mie dulce-a mai ramas...


Etc.

Nu văd aici un dram de idee că ar fi greşit şi el, revoltatul. E ba blestemul, ba răutatea conaţionalilor, ba ursul de la Răsărit etc.


Bineînţeles că situaţia nu este plăcută, mai ales că omul are din proiect nu doar arta alb-negrului, dar şi a generalizării (ce-i drept, aş mai putea da exemple din aceeaşi categorie, a lui L'enfer c'est l'autre).
Îndeobşte ori refulăm chestia asta ori ne simţim suficient de pternici pentru a nu o lua în seamă, pentru a gîndi că putem face unei aşa situaţii, unei vederi cu un astfel de om, de oameni.


II

În dimineaţa asta am fost aproape panicat însă de idee. Că majoritatea celor din jur e astfel.
Va fi fost şi rana produsă ieri de nişte oameni pe care îi credeam la locul lor şi care m-au lezat (e o medie a lui lovit amestecat cu înţepat), exact cînd şi de la cine nu mă aşteptam.
Iar aici intervine problema: cînd te atacă infantil ori răutăcios un egal ori mai slab, e una şi simplu de rezolvat. Mai rău este cînd ţi-o coace unul superior în ale forţei, în ale ierarhiei unde s-a întîmplat să activezi. Să cîştigi o pîine. Inclusiv la vreme de criză.

Am dres pînă la urmă sentimentul, programîndu-mă inclusiv pentru ce e mai rău. Să zicem că mă vor săpa sau reclama (bineînţeles discret...) pînă mă voi trezi dat afară.
E suportabil.
Dar nu şi avînd asociată ideea că poate (iar semne-s destule) şi pe vremuri, în familia-mi de origine, membrii ei procedau asemănător. Nicidecum raţional. Şi totodată mişeleşte.
Vaaai, ce urît gîndeşti, domnule, despre familia ta...
Lucrurile-s totuşi simple. Dacă un om ajunge să mediteze, să califice într-un fel o stare de lucruri ori nişte oameni, păi o avea el un pic de motiv. Nici nu mai contează dacă ţinta e perfect justificată: ceva situaţie traumatică de acel gen o fi avut el cîndva...

O să spuneţi să fiu atent, să nu dau vina doar pe alţii, cum tot el propovăduiam mai sus că nu e salon a se proceda... Aici aş sta un pic liniştit, ca unul care-şi pune des problema unde a greşit. Iar cînd nu o face, să zicvem, are grijă tata Superego să-mi amintească, uneori de-a dreptul ucigaş...


III

Cum ziceam, m-am temut să trec astă situaţie aici.
Deoarece mi-era teamă a nu găsi rezonanţă la public, la eventualii cititori.
Şi asta nu pentru că aş fi eu neapărat aiurea (unul şi cu unul experienţelor anterioare pare să fie cu rezultat clar), cît că lumea nu e dispusă să ia contact cu aşa concluzii. Căci ele destabilizează. Cu greu îşi ţine fiecare chinga belelelor ascunse şi proprii. Nu trebuie umblat, iar ei de fapt nici nu acceptă vreo aşa influenţă...


Nu o spun aici moralist, ci tehnic. Cam totul funcţionează pe minciună...
Mult înaintea zorilor, azi, un teatru radiofonic, despre viaţa compozitorului  bănăţean Ion Vidu. Pastilele naţionaliste ale începutului de veac XX. Parcă nu aş discuta aici din ce motiv erau produse, cît cum va fi fost atunci, pentru un observator detaşat. Cît erau în firea omului acele idei mari (şi pe măsură de pompoase, s-o spunem), şi cît îşi lăsa el în lipsa reflectoarelor haina deoparte. Cît era vanitate sau, mai rău spus, cît era insportabil de trăit fără aşa pastile.
Cît avea nevoie de aşa gargară o pătură umană ce altminteri ar fi trebuit să suporte dominaţia culturală a ungurilor ori a austriceilor.

Cum am zis, falsul pare să fie o mare parte din mortarul ce face suportabilă viaţa.

Nu e de colea să scrii asemenea idei, măcar prin prisma opticii: Unde o să ajungi, bre, cu aşa tip de gîndire??!
Cred că tot e bine, că am avut curajul de trece prin tastatură aşa ceva - căci am evitat niţel, îndeosebi din teama că subiectul nu va interesa pe nimeni (inclusiv din motivele arătate mai sus)...
Ca la orice în psihologie, există o primă fază devastatoare, de nesuportat...
Cum, îmi amintiţi amical că există şi afecţiuni psihice care se dezvoltă, inclusiv în acest mod?
E foarte posibil.
Îmi asum şi acest risc.




PS
http://www.cancan.ro/sport/fotbal-intern/interviu-eveniment-banel-vorbeste-in-premiera-despre-viata-in-saracie-eram-6-frati-si-muream-de-foame-afla-daca-a-ajuns-la-furat-190027.html
"In primul rand, nu noi l-am dat afara pe tatal meu din casa, nu eu, nu mama, nu fratii mei, el a plecat, ne-a abandonat. Ne-a parasit de mici, fara sa-i pese daca avem ce pune pe masa, fara sa se gandeasca ce se va intampla cu noi. Daca eu nu ajungeam fotbalist, daca nu munceam din greu sa fiu cineva, ce se intampla cu mine si cu fratii mei? Unde ajungeam? La furat? Acum cativa ani, personal m-am dus dupa tatal meu si l-am adus acasa de sarbatori dar, dupa cateva zile, a disparut din nou. E tot vina noastra? De ce trebuie ca eu, la 26 de ani, sa ii tin locul in casa? Eu muncesc pentru toata familia mea, asta trebuia sa faca el. Sunt tanar, vreau sa-mi fac si eu o familie, un viitor, dar eu momentan muncesc pentru toti. Eu, Banel Nicolita, nu pot sa-mi las mama si fratii la greu, asa cum a facut-o tatal meu. La Faurei, am facut o casa mare, unde fiecare membru al familiei are camera lui. Va spun sincer, tatal meu e bine primit oricand sa vina sa-si vada copiii si familia, dar nu cu televiziunea dupa el, sa vina fara circ", a spus Banel Nicolita.

PS 2
Apropo de Stefan Gheorghidiu.
Scrie cineva, într-un referat:
Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze, se înalţă deasupra societăţii dominate de interese materiale, meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd..".
Nu ştiu dacă aşa avem şanse de apropiere către realitate.
Ce-i drept, nu poţi conduce turma (nu o spun cu răutate) cu idei ca ale subsemnatului - s-ar duce dracului giudeţul... Sînt preferabile pastilele de mai sus, care compensează realitatea. Între altele că umărul la războaie tragice îl punem şi noi. Inclusiv prin excesul de zel.
Însă dă bine să ieşi la răspîntie şi să ţipi că ţara e în pericol ori că să dezrobim fraţii din Ardeal. Ce altminteri trăiau mai bine decît cei din Amara rebreniană.
Dar aşa ceva nu se spune...

De ce m-ar fi deranjat, punînd răul înainte, să fi sfîrşit bunicul Ordean, de la Sebeş, asimilat de unguri? Aş fi făcut parte dintr-un neam mai civilizat - Budapesta de pildă o arată. Şi n-aş fi suportat 45 de ani tirania comunistă, ci doar vreo opt. Ba aş fi avut şi compania sexului feminin maghiar, despre care vorbeşte altminteri bne întreaga românime (ca focos şi gospodar).
Cum, afectez crunt, ucigaş interesele naţiei cu aşa tip de gîndire?
Poate. Dar la interesul meu, al unităţii (în sensul de unu), de ce nu m-aş gîndi?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu