miercuri, 12 octombrie 2011

[TURE PERSONALE, hăt demult ] Albişoara Gemenelor, Iunie 1983


Eternul săritor de la una la alta...
Corespondînd cu Adriana I., pentru a exemplifica o amplă discuţie asupra părerii (proaste) de sine, mi s-a dus vorba la modul suspect şi dezaprobator cu care mi-am privit nişte poze de la 1983. Iniţial, căci pe urmă nu s-a mai prăbuşit lumea (psihică).
Eee, şi căutînd acum una-două atari imagini, am dat peste unele din 26 iunie parcă, acel an 1983. Albişoara Gemenelor şi apoi (a doua zi...) un pic de Acele Morarului.

Spuneam Adrianei că eram, vorba maică-mii, cules de pe gîrlă.
Da, însă într-o tură ce mi-i foarte la inimă, fie şi în bună parte datorită trecerii anilor. Başca faptului că în vremurile acelea de maximă zăpăceală dansam totuşi pe săritorile numitei (frumoase) văi... Acum, mai puţin...
Dar tot mi-i taaaare dragă, astă Albişoară...
Şi ea, şi suratele.
(– Şi muntele?
– Şi el!! )


În vara acelui an. Herăstrău.
În spate se vede nasul lui Dan, vreo trei anişori pe atunci.


La ieşire din pădure, la prima belvedere spre flancul Albişoarelor. În spate pufăie unul dintre cei doi colegi din acea zi, Sandu Pizanti. Ca întotdeauna, cu un rucsac cît toate zilele (stau şi mă întreb acum dacă nu era o formă de autopuniţie, că, săracul de Sandu, avea şi fizionomie în direcţia asta...)

Eu, cu aroganţa dintotdeauna (îmi pitesc şi io cum pot complexele...). Dar şi cu dorul nemaipomenit de abrupt, chit că la vremea aceea teoretizam mai puţin. Însă notam cît de cît atent desfăşurarea turei.

 

Cam centrată pe propria persoană relatarea asta, dar zău că există şi alte filoane în postul ăsta!

Că veni vorba, mamă ce aş fi savurat şi eu nişte egocentrice pe undeva de-ale şi despre Nicu Comănescu, să zicem... Or, dacă fuseră vreodată, le-a aruncat ori el, ajuns inginer, ori ai lui, imediat după ce se întoarseră de la înmormîntarea din 1936...

Creasta Picătura, neschimbată.
Am pe undeva o glumă de eseu, pe blog pe aici, cu meditaţii fără strop de alcool cam cum o fi arătat caraimanul acum nşpeii mii de ani. Cu cît s-a adîncit de atunci ulucul Hornurilor Văii Seci, de pildă... Şi cum cu cît va coborî Marele V în ceva mulţi ani - asta dacă bineînţeles va exista în acel moment vecina Picătura...


Valea Albă, la 1983. Ce fu prin anul acela, în lume? Un avion sudcoreean de pasageri doborît parcă de ruşi... Pe la noi? Preţuri mai mari, dar încă o televiziune decentă, pentru Româna comunistă. Peste un an o vor face două ore.

Bineînţeles, se pune problema pe cine ar interesa aşa poze - eu nu scap din vedere asta. Trei inşi făceau o vale de abrupt. Cînd de trei decenii fusese urcată, vizavi, Fisura Albastră pe directă.
Păi, există totuşi on vanitate, un orgoliu, o speranţă că lumea peste ani şi ani va căsca gura la ele... Apoii, după cum am mai precizat, eu însumi ştiu cu ce plăcere am descoperit descrierile, pozele altora - iar acum îmi vin în minte cele ale lui Cristache Dedula... Dincolo de astea, vor interesa şi unu-doi istorici (non multa...), care vor fi încîntaţi că au de unde alege, nu vor sta să dea cu supoziţia, cum se mai întîmplă...

Bun, la treabă, la descriere adică.
Ca un făcut, văd că lipseşte prima filă...
Bibliografie ne-au fost Dimitriu-Cristea, respectiv Kargel 1976, însă e de recunoscut că ambele nu ne-au foat tare de folos...
(Acum văd că Albişoarele nu apar în prima ediţie, ci în a doua, unde au indice 22...)
Pomeneam undeva ce-o fi fost în sufletul, în capul cutărui montaniard cînd făcea, scria ceva. Sistema se aplică şi celor care au scris despre Alibişoara Gemenelor în pomenita ediţie secundă  a monografiei "Bucegii", 1964 parcă. După ce îi descrie confluenţa cu vecina a Crucii, urmează:
"Din acest punct, primul obstacol surplombant al Albişoarei Gemenelor se escaladează direct, după care ascensiunea continuă peste o serie de hornuri înalte şi de o accentuată dificultate, însă cu prize solide. Pe aceste porţiuni asigurarea în coardă este absolut necesară. / În treimea superioară, firul văii intersectează brîul Hornurilor..."

În Kargel, poate şi pentru că formatul era altul, detalii nici pe atît (nici în cărţile următoare nu a rupt gura tîrgului în zonă, find însă foarte susceptibil l observaţii în acest sens).
Aşa că am mers după ochi.

Din fotografia de mai sus, în lipsa relatării scrise privind acea porţiune, văd o săgeată cum c-am venit pe malul stîng (teoretic, de înţeles, căci pe dreapta însemna să optăm de fapt pentru a Crucii, vestită de pe atunci nouă pentru spălăturii din pareta inferioară), apoi am urcat un pic pe zăpadă, trecînd iar pe stînga.
Amintirile nu mă ajută, dar în mare am idee că, evitînd săritorile nu prea prietenoase din tlveg, am urcat malul. El are ceva vegetaţie. De curînd, să fie un an, am mers pe acolo şi mi s-a părut cam greu, dar probabil la 26 de ani m-am mişcat mai bine. 
Unde am putut am intrat în talveg, care depăşise porţiunea înclinată şi neagră de deasupra confluenţei cu A. Crucii. Puşi niţel şi pe luptă (pînă la 1...) ne-am apucat de săritorile întîlnite - mai ales la juneţe ai nevoie de efort şi de rezultate, chestie care ar ţine şi mai încolo dacă n-ar fugi încet-încet putirinţa...
Ştiu că am tras binişor la o săritoare cel puţin...
Poze am făcut şi eu, şi Toni.



Nu mai ştiu dcă exact pe aici am ţinut să cobor în rapel, ca să mai urc o dată frumuseţea de săritoare - obicei menţinut în toamna aceluiaşi an la prima săritoare a Rîpei Zăpezii.





Indiscutabil, nici marii aşi nu-s pozaţi din atîtea unghiuri!


Teoretic, din iamginea de mai sus nu se înţelege mare lucru, dar nu o dată neclaritatea tarduce mai bine sentimentele pe măsură... Aici, ultimele ţinînd de indescriptibila senzaţii, mai exact senzaţii ale mersului prin abrupt, de la fascinaţie şi încîntare la frică difuză ori deseori acută. Asta ce se poate conştientiza, căci restul sacului se bănuie, între altele pentru nîcîntarea cu carerevenim seara spre casă, respectiv visăm restul săptămînii, pînă la urumătoarea ieşire...





"... 3 + 1 săritori, plus una cudoi bolovănei în buza de sus. Valea se crapă niţel, crestele se lasă privite iareu - sătul de tras rucsaci - o iau prin dreapta..." (descriere 1983)


 Zona arată cam aşa precum mai jos (încerc să mă transpun în cel venit întîia oară pe acolo).

"Sandu, văzînd că-i un os de ros, se bagă într-o săritoare de pe acolo, cu Toni la piramidă. Dstracţia ne costă 1,5-2 ore /.../ M-am crăcit la soare, admirînd un ciopor de capre negre cu pui neastîmpăraţi. Toni ar cam vrea să-l ajut, la care răspund că nu i-am pus eu să intre în săritoare, cînd eu ecrcetam un altul pe feţe - aşa că să facă bine să se descurce singuri..."
(Recunoaşteţi stilul Ordean - de pe la 25-30 de ani -, nu? Mi s-a dus vestea. Cred însă că judec fain. Te crezi destul de tare pentru  nu avea nevoie de îndrumările, de sugestiile mele? Ok, dar nu.mi veni apoi să te scot din rahatul în care te-ai băgat singur...
Omenirea continuă să ia la şuturi tipi precum mine, teoretic pe motiv de a supravieţui întreaga obşte. Oarecum paradoxal, cu şuturi se alege ăl de se întîmplă să fie mai răsărit într-un domeniu, nu indisciplinatul. Mai cred că Societatea dă respetivului la oare şi pentru că nu agreează tipii purtenici şi orgolioşi (or fi sinonime?),deoarece ăştia-s tentaţi să umble singuri, fără să mai tragă la căruţa obştii...



"Toni nu face nimic. Se uită şi se plînge că-i lunecă ghetele. Sandu urlă în vale [nici eu nu îi eram mai prejos la sonor, nu am mai reprodus pasajele..., era o constantă a turelor mele cu Sandu, în sine om la locul lui, n. 2011] cu privire la activitatea noastră... /.../ După două ore sînt iar la rucsacul meu meu, sus. Eu halesc, iar Sandu apare după 15 minute, trăgînd coarda mea ca pe un cîine..."

Nu aş vrea să se înţeleagă că reproduc aceste pasaje pentru a arăta ce dezinvolt eram io şi cum dădeam cu tifla unor colegi diferiţi la fire... Pur şi simplu am vrut şi vreau să reproduc atmosfera momentelor. Am ezitat o vreme să pun pe hîrtie lucrurile cum fură (oricum există croşete, fie şi pentru că s-ar înţelege mai greu unele tribulaţii în teren), dar cred că mai nefast ar fi să mă dau jenat de cum mi-era firea cum trei decenii. Oricum, nici amici nu erau uşă de biserică, întrucît cine se aseamănă se adună...
Făcînd aici o rememorare a celor cu care m mers pe munte (a se citi abrupt), realizez că ăi 2-3 de fură mai la locul lor au făcut iute burtă, respectiv s-au lăsat de acel sport. Nu o dată, zbangheala e semn de vitalitate, iar  asta prnde bine la casa omului.
Trec peste faptul că nu ţi-o prea alegi la naşterem, ai doarde defilat pe sub soare cu decizia Ursitoarei care se nimeri de serviciu în momentul venirii pe lume.
Aaa, am uitat să vă spui că ăi la locul lor nici nu scriu mult şi spumos, care în sine nu e o garanţie a calităţii totale, dar ceva tot va rămîne folositor confraţilor istorici amatori de peste decenii.

Mamă, dar ieşi ceva scris!...
Vedeţi de ce aveam nevoie de laptop? Ca să nu-mi mănînc întreaga zi acasă.
Dar e lumea rea!...

(Încercam eu să mă traspun la profanul din 1983, dar la vederea brîurilor din creasta din dreapta, tresar cu plăcerea celui care le-a mîngîiat sub soare, în ultimii ani de pildă...)

Vizavi...:
(poza e amărîtă, dar e de atunci!...)








În dreapta, nevastă-sa şi fetiţa comună - cu un an mai mare ca Radu al meu. Întotdeauna mă amuză poza asta, gîndind cît de departe de vîrsta aceea e astăzi fosta copilă.



Porţiunea cît de cît domoală a văii lasă loc curînd unui canion...
 
 ...Şi de ici cam lipseşte descrierea, la moment. Chiar şi la acea vreme, eram de obicei ordonat în notaţii (cu unele, precum din Hornul Ascuns, Creasta Mălinului şi Brîul Spălăturii mă mîndresc şi azi!)

Ştiu că am pornit la asaltul unei săritori ce părea mai tare cu o scăriţă, dar folosirea ei nu s-a prea justificat... mereu cînd revin pe acolo îmi amintesc momentul din 1983.



 
 E posibil să mai încurc pozele, rog ştiutorii în ale zonei să nu mă repeadă pentru eroare... Aici eu şi Sandu Pizanti, desfăcînd harnaşamentul pentru următoarea săritoare (pesemne vreuna din alea două mari din canion - v. foto dedesubt - , chit că una am ocolit-o, mă trag de mînecă în acest sens unele poze cu Toni pe varianta Ţiţeica, pe ierburile din stînga cum sui)
 Săritoarea de mai sus nu o s-o uit curînd, nu neapărat pentru emoţiile şi frumuseţea căţărăturii (să nu uit să scriu ceva în context, mai jos!), cît pentru unrapel cu mama lui Radu, să fi fost la 10 ani după tura asta. Care coborîre în sfoară ducea la fix, prin 20 iunie, în rimaya unei banchize. Senzaţia, şi neaşteptată, nu a încîntat foarte - însă din efricire de acolo, de la vreo 2 metri sub planul superior de zăpadă, se putea ieşi frumos.
În context, şi tot neaşteptat intervenit, mai neplăcută fu săritoarea din canionul inferior al Secii Caraimanului, în vara asta, din a cărei rimaye nu părea să se mai poată ieşi... Cîh!

Tot pe acolo:



Nu aş vrea să scap din vedere, din pomenire plăcerea căţărăturii în săritori, a mişcării, a apăsării pedalei pînă la blană - la o adică ăsta e unul din motivele pentru care vine unul ca mine la munte, să se descarce total, fără frînele de oraş: "Nu e frumos...Unde te trezeşti... Te vede lumea!"

Cred că în imaginea de mai jos ne apropiam, dacă nu am depăşit deja Brîul Hornurilor - care marchează limita superioară a Canionului, mai exact a Sfertului Trei al văii, cum veam să-i spun peste ani...


 Reluăm lectura:
"La un moment dat apar (întîi contact auditiv) doi tipi pe Brîul Hornurilor /.../ N-au ciocan să urce săritoarea de deasupra Brîului [de care ştiam din monografia Dimitriu/Cristea]. O iau tare pe feţe dreapta (sînt niţl aeriene), după ei. Se merge totuşi şnur şi îi ajung din urmă. Sînt novici în ale zonei [eu mai fusesem cu un an în urmă, venind prin Brîu H. din Valea Albă şi ieşind finalmente prin Tunelul din Faţa Hornurilor -după o idee a Anei Fotescu, aflată în zonă]. În urmă, ai mei merg greu, mai ales Sandu, care geme la gros, spre groaza lui Toni...

[Tîrziu am înţeles că bietul Sandu - deja oale şi ulcele - se defula, săracul, de gemete mai urîte din existenţa lui trecută]

"... Lucrăm la Săritoare. Montez un morcov de-al lui Sandu (l-am plantat ok, de n-a mai putut să-l recupereze. M-a ajuns blestemul lui de om strîngător a doua zi, pe Deşt, unde nici eu nu am mai putut recupera unul [cred că e şi azi acolo!] Săltat la scăriţa lui Sandu, Adrian [unul dintre cei doi tineri întîlniţi, ziceau că sînt de la "Universitatea"] - filat de Cătălin şi asigurat într-un al doilea piton pe stînga - se împinge în micul diedru şi încalecă ceva. Sîntem tare curoşi să vedem şi noi de sus cum e putoarea asta de săritoare, pe care Adrian o descrie ca linsă şi fără loc de piton. În fine, lipit de piatră şi ridicat în coate, capul nostru urcă. Vin după el Toni, Cătălin, în vreme ce eu plec bagabont peste Sandu, spre Hornuri, să le zis săru-mîna..."

Faţa Hornurilor e chestia aia pendinte oarecum şi de creasta Picăturii, care închide învecinată Albişoară a Hornurilor. Mi-era şi mi-e tare drag acel loc, noroc a poseda o inimă mare cu aşa locuri...
Îmi turna cineva pe unii care se miră de ce al lui Ordean nu iese din Bucegi. Nu o fac pentru că aici mă simt superb, teribil, nemaipomenit. Nu m nevoie. E ca tipul care (bizar, nu?) se simte bine şi nemaipomenit cu consoarta, iar asta ani, decenii - ba încă alde coclaurii nu capătă riduri, nu se acresc... Că o scrie prin nu ştiu ce Cod  că e bine să variezi (nu în sensu erotic interbelic, de ejaculare!), că să cunoşti munţii Patriei, că o să rămîi limitat la minte - e treaba lui.
 

 Poza de mai jos simt că e la un prag aflat sub Parşivă (dacă numele e prea urît, în retrag!).

Mai jos, o imagine cînd probabil revin sub Săritoare, lăsasem o coardă întinsă pentru o întoarcere mai iute.

 Stai, c-am găsit şi o schiţă a zonei, cu modificări minore (în privinţa Brîului Hornurilor, la dreapta AG).
Nu arată prea străluce, dar s-a nimerit ca autorul să fie dotat cu perseverenţă. Şi aşa o schiţă azi, una mîine, o notaţie pe genunchi colo-şa. o alta dincolo îşi făcu o părere de luat în seamă asupra zonei...)

  Deasupra Săritorii (nu prea ataşat vreun nume, cel mult de peste Brîu).
Ce mai manent, adică  scris la vremea aceea:
"După ce pozez Faţa Hornurilor, îl întrec iar pe Sandu şi urc fruntea săritorii [...] Cam zboară pietrele. O întindem în sus, unde se zăreşte jgheabul final..."

 Ce mai scria în Dimitriu?
"Deasupra Brîului Hornurilor, o săritoare de aspectul unei trepte înalte, complet lipsită de prize, poate fi escaladată cu ajutorul a 1-2 pitoane. Pe ultima porţiune a văii urcăm un horn lung, după care ieşim în Creasta Picăturii."
Hornul cu pricina se vede în iaginea de mai sus - sper s-o pot scana cîndva de pe film cu un scaner mai bun, şi să înlocuiesc exemplarul de aici.

Sandu Pizanti, la obîrşia Albişoarei Gemenelor. Atîta ne-am boscorodit, mai ales eu spre el, că mi-a jurat că "Nu mai merg cu tine cîte zile oi avea!". Eu, la fel: "Cine d... m-a pus să...?"
Altminteri ne salutam la tren etc.
Ca un făcut, peste un an ne-a chemat un amic comun să-l secondăm în Oblicul Stîncosului. Era miza prea mare ca să facem însă mofturi unul faţă de altul...
Săracul, avea o faţă de nu te poţi supăra pe el, dar nu ne potriveam şi pace în ture! Mergea bietul încet şi avea probleme în a recepta comunicarea celuilalt - dacă nu traduc prea savant...
Indiscutabil, şi mai nevrotic decît mine.

 
Poza asta e "publicitară", cum i-am zis pe moment, adică deja ieşit am coborît un pic ca să dau bine în cadrul fotografic...
Pînă colo, pe horn - dincolo de pericolul pietrelor - am avut probleme spre capăt. M-a ajutat un "universitar". O vreme am crezut că mă băgasem eu prost, fiind două variante apropiate acolo, dar finalmente mi-am dat seama că locul este realmente incomod.

În Jurnal:
"... Jgheabul final (zis horn în carte). După asta, o poerţiune pămîntoasă delicată, toţi dinainte urlă că e greu pe dreapta, o iau pe stînga de unde nu ies decît cu ajutorul unui [piton de] oţel sacrificat.




Sus, admirăm întîi ceasul: 18!! [am făcut NOUĂ ore!], apoi Spălătura. Toni mi-o descrie. Nu prea-s atras de traseul direct. Brîiele de acces nu par deloc orizontale văzute de unde ne aflăm, dar ştiu că e iluzie optică. ricum, brîul de peste Spălătură are două plăci netede şi discontinuitate nu prea încurajatoare..."

 
 Mai fusesem de două ori în Şaua Gemenelor, în anul anterior.
Mi-e tare drag acest loc! Şi toate-toate cele din jur.. .
 


Cu soare apunînd, ca la solstiţiu - la 21, să tot nu regreţi că ai ieşit tîrziu. Pornim spre platou, unde vom dormi la Caraiman, parcă.
Aici e brîul şi şeuţa din capul Superiorului Albişoarei Gemenelor (fineţe toponimică a anilor următori...), echivalent parcă Brîului de sub Streaşină,pe partea Secii - cu pasaj delicat intermediar pînă în Spălătură.
Aici există o ferestruică în stîncă, în preajma tipului din poză, căreia i-am zis după ani "Clepsidra". Văd că denumirea a "prins".

A doua zi, Sandu a tot cîcîit-o în cabană (cred că avea o problemă cu Autoritatea mai mare decît a mea...), de am plecat doar eu cu Toni. Întrucît locurile părea interesante, am ieşit la vîrful Caraimanului prin braţul estic al văii care intersectează Brîul Mare. Unii îi ziceau Vîlcelul Dracilor, eu i-am dat după ani numele lui Beldie, c-a bătut cu pasul şi sufletul locuri din aval..

 

 Nu am ajuns amîndoi pe Degetul Roşu, cum ne programasem. Motiv poate hazos, dar oricum ca-n viaţă. Parcă niţel mai sus de Şaua Adîncii, Toni avu o problemă fiziologică. Subsemnatul, dor mare de a vedea Acele, l-am zorit, că şi stătea pe vine, nu glumă! Mi-a spus "Io mă c... mult...". Am interpretat  vorba drept je m'en fiche pentru rugămintea mea, aşa că am pornit singur, prin Tunelul din dreptul Acului de Sus şi către vizatul Deget Roşu.

 Amicul Luţaş, imediat sub Tunel, s-a lovit într-o stîncă şi de aceea a considerat că s-ar menaja dacă nu ar mai veni pe Deget. Aşa că l-am vizitat pe acesta din urmă singur.

Bineînţeles că am coborît împreună spre Buşteni. Nu mai ştiu dacă şi cu Sandu, care ne rămăsese în preajmă: a suit - dinspre Deget -  Acul Mare, apoi a călărit coama acestuia spre est. 

Na, că s-a şerts ce scrisesem despre Caiet!
Link:
https://plus.google.com/u/0/photos/105039784676866091971/albums/5507373686064112609?hl=ro
Vezi acolo şi un alt folder, al "fratelui".


PS 
Eternele-mi postscripturi...
Din acelaşi jurnal:
"Prin octombrie (1983), ştire de necrezut: Sandu arestat! Peste o lună Gogu îmi confirmă. Înseamnă că la anul nu voi mai face schimb de "amabilităţi" cu el pe vreo Albişoară..."
Nu ştiu nici pînă azi ce fu, cert este că a reapărut peste cîteva luni. N-am idee în cese va fi băgat, fiind un tip paşnic la viaţa lui. E posibil vreo aventură homo, intuiţia mi-l plasa pe Sandu în categoria asta, încă de cînd l-am cunoscut, în iunie 1979. Şi nu e percepţia vulgară, ci l-am simţit ca pe un om incapabil de vreo apropiere faţă de femeie, iar asta din construcţie.
În schimb, mi-amintesc că Ana Fotescu, în inimitabilu-i stil în aşa (rare) destăinuiri, cu ochii mari şi rotunjind gura - honni soit qui mal y pense! - îmi spunea ci i-a văzut odată, întîmplător, scula lui Sandu: "Era mare, bă Mirceo!..."

Şi nu reuşesc şi pace să purced la alcătuirea unui profil întreg al tipului!
În context, meditam în dimineaţa asta că n-aş avea pretenţia că cine ştie ce om era Sandu, ce personalitate... Pur şi simplu era aparte, era întrucîtva de roman. Pe de altă parte, poate avea bafta unuia ca mine să scrie despre el... Unul ca mine fiind ăla care scrie, oarecum accesibil, neprăfuit pentru cei de peste 50 de ani. Asta face diferenţa între bietul sandu şi cine ştie ce sculă alpină care nu a scris, nici nu va scrie careva, pentru că aşa e viaţa - se mai şi uită de unii...
În acestă categorie nu ştiu de ce îmi vine în minte Daniel Georgescu, abruptist din generaţia mea. Ba chiar mare figură, faimos. E foarte posibil să rămînă foarte puţine ori deloc despre el (asta dacă prin absurd ar dori), deşi fu/este un iubitor teribil al abruptului Bucegilor.



2 comentarii:

  1. Am citit pe nerasuflate. Original, savuros scris, captivant prin imagini. Deosebita gasesc si intercalarea impresiilor de azi cu relatarile de atunci ale turei. Astept cu interes si alte asemenea materiale, cu precizarea ca, in acelasi timp, cred ca si siteuri de gen Carpati ar fi un loc potrivit pentru ele.

    Al dvs,
    Marius Lazar

    RăspundețiȘtergere
  2. Ar fi destule de scris, din orgoliu sau ba.
    Iar în acelaşi timp un anumit ritm în care le tastezi, ca dor desrios de a te aşterne în faţa computerului...
    Mă gîndeam ieri, niţel mai concret, la nişte extrase din Jurnalul meu 1985, în principal despre munte, dar şi altele. Am revăzut de pildă cu plăcere caracterizările politice, chit că nu toate s-au dovedit corect anticipatorii.
    Dar îmi prind bine semnalele pozitive - din motive psiho asupra cărora insist deseori...

    RăspundețiȘtergere