sâmbătă, 29 octombrie 2011

[UMAN] De suflet

 
I


Îndeobşte  expresia asta -  de suflet - are conotaţii roz. Sper să nu pară deplasat cuvîntul: de poezea.

Sufletul fiind totuşi, după opinia mea, ceva mai cenuşiu, mai tensionat - şi nu neapărat precum cel din vise. Din ce am vrea.




Am avut parte în ultimele puţine zile de campanii de manipulare, venite din partea a trei apropiaţi: o fostă, apoi o actuală nevastă (nici aici, lucrurile nu-s... ca-n poezele), finalmente un amic dintru munte.
Sportul ăsta, pe care l-am descoperit, identificat de puţină vreme, mi se află încă la stadiul de greu puibil în cuvinte - dar simt că înăuntru fabrica lucrează la greu, aşa că voi putea curînd trece şi pe hîrtie. Evident, pe stilul subsemntului... I promise.

Bineînţeles contează mult pe cine ai în faţă cînd comiţi un asemernea exerciţiu de prostit. Poate subsemnatul are faţă ori chiar e un tip vulnerabil  la aşa sport. Instinctul îţi spune la cine poţi avea succes, iar nenea interuir cu pricina ghiceşte destul de bine.
Motive pentru care te poţi lăsa prostit fiind destule, de la a-ţi dori iubirea aceluia la teamă.
Asta ca destinatar.

Emitentul merită un pasaj/capitol aparte. Simt că-i interesant de identificat cine se pretează la aşa ceva, deşi poate   e de înţeles sub soare, unde fiecare încearcă să supravieţuiască, să-i fie bine, după cum poate şi el...

Precizez că mişc aici doar nişte schele, ale unei construcţii în lucru. Mircea şi priceperea lui în a depista şi descrie manipularea.

Eee, un lucru fu însă sigur şi prezentabil dumneavosatră aici: TOŢI CEI TREI AVEAU MARI PROBLEME ÎN A RECUNOAŞTE CĂ AU GREŞIT. Pînă aici, totul era neclar, necopt, dar această constatare mi-i clară.

Bineînţeles, tot întru construcţie viitoare, e de văzut cum funcţionează nu tip de simte nevoia să nu accepte că a greşit, ce angoasă, ce nu-ş ce îl ia aşa dureros dacă l-ar trage cineva de mînecă asupra acelei posibilităţi, proprii oricărui muritor/fugit din Edenul adamic.




II




Aveti o durere in ceafa? Stati aplecat de umeri? Aveti o tensiune in stomac? Sunteti incruntat? Nu e o reclama la chirurgie plastica sau la kinetoterapie. Vroiam sa va atrag atentia pentru ca, cel mai probabil, daca ati tresarit la intrebari, sunteti vizat. Copilul, cand se naste, nu are o informatie genetica de-a-si baga capul intre umeri. Nici sa stea incruntat toata viata lui sau sa-l doara stomacul. Dar, desi pare imposibil, mediul il deformeaza fizic. Ne e greu sa credem, pentru ca intamplari din viata noastra adulta, sa spunem injuraturi fioroase primite pe strada, ne duc corpul intr-o pozitie de aparare si pregatire de lupta. Genetic suntem practic la fel ca acum zeci de mii de ani cand orice zgomot mai puternic putea fi un atac. Cand pericolul dispare, organismul nostru revine la pozitia de dinainte. Imaginati-va acum un copil cu un parinte sa spunem alcoolic, care il abuzeaza verbal sau, mai rau, din cand in cand fizic.
Aproape tot timpul copilul va sta intr-o stare de alerta, cu capul bagat intre umeri, aplecat un pic pentru a-si proteja organele vitale. Ani de zile copilul adopta fara a fi constient pozitia asta. Precum picioarele micsorate ale gheiselor, tinute in saboti cu cateva numere mai mici, corpul tanarului ia forma nenaturala, baza pentru o dezvoltare deviata. De aceea oamenii sunt cocosati, incruntati sau au dureri in stomac. Acum vestea buna. Corpul e inteligent. Daca il asculti cu atentie, iti spune unde e tensiunea. Relaxeaza-te si simte. Simte. Acolo e. Atunci iti trebuia, acum nu. Invata asta. Mai multe, mai tarziu.



Două lucruri interesante (nu că ar fi puţine în material!).
Chestia cu capul între umeri.
Cum lucrez de la un timp măcar fizic aflat între oameni (adică nu am ajuns la stadiul suprem al deranjului niterior, ca alţii să-şi dea cu părerea - negativă, desigur - asupra faptelor, lucrărilor subsemnatului), am observat că mă simt bine preluînd această poziţie... Fie şi profilactic, fie şi cu ştiinţă de gest.
La cîte v-aţi tăbăcit a suporta întru idei de la subsemnatul, fără îndoială nu vă vor ucide nici următoarele.
Şi am realizat că luat, pe vremuri, această poziţie în urma unei lovituri care venea după frecat ridichea, cînd treceam pe lîngă Adult.
Bineînţeles că aici pot părea eu o excepţie, un accident, provenind din acele familii pe cale de dispariţie carele...
Dacă meditez - şi observ, că e mai important - atent, descopăr că tare mulţi din preajmă au sechele asemănătoare, chiar dacă nu sub forma capului între umeri...

Şi poate e normal: aducerea animalului din noi (Dobro vede bine că sîntem genetic tot ăia din vremea junglei/codrului), via educaţie, la persoana care se deplasează relativ paşnică prin soţietate se face prin vioenţă. Prin cui pe cui. Altfel probabil nu s-ar putea.
Violenţa fiind făţişă sau ba. În ultimul caz, purtînd marca a ceea ce prihologii numesc ameninţare cu pierdere a iubirii, chestie la fel de ucigaşă la o adică precum toroipanul.

Mă uitam la un domn, altminteri profesionst apreciat, care invariabil coboară din birou să fumeze, trage puţine fumuri şi fuge înapoi, niciodată destins măcar în parte de acea ţigară (care probabil îl fereşte să pice în mai rău). Cum va fi arătat casa indiscutabil foarte civilizată, cum va fi iritat părintele care l-a făcut să fie azi un animal indiscutabil în mare disconfort - ca să nu spun înfricoşat?
E un exemplu dintre multe ce-mi pot veni în minte...

Revenind la text Doibrovolchi, interesantă chestia de la final cu simţitul... Poate nu izbutim să simţim ce spune el, dar deja e un interesant pas înainte... Să te asculţi.. Sau barim să o încerci, deşi deja asta e foarte mult...
Vorba unui cîntec: "Să te gîndeşti din cînd în cînd (cu adevărat) la tine..., cu precizarea că acolo era mine. Oare o Angela Simlea cum va fi fost educată, de a ajuns o păpuşă, cerînd celuilalt să se gîndească la ea, respectiv luîndu-şi la bătrîneţe ca soţ un rural cam departe de firea ei.... (asta dacă o exista realmente o pereche pentru ea - eu o simţ în acea categorie care de fapt nu-şi are pereche, din proiect - există şi aşa ceva, văd destul de des exemplare...)
Altminteri, o voce - Angela - pe care eu o apreciez şi azi...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu