duminică, 13 noiembrie 2011

[MEMORII] Spălătura Văii Seci, 29 iulie 1984

I



Este una din turele care mi-au rămas teribil de la inimă. Nu e uşor să afirmi aşa ceva, căci doar un număr infim de persoane poate înţelege ce-ţi veni să faci pasiune astronomică (întru dimensiuni) pentru un gang umed şi în ziua turei ceţos - chit că în sine poţi pricepe cum e cu pasiunea botanistului pentru vreo petală ori a mineralogului etc.
Şi locul, acea buză suspendată şi apoi surpată de-a dreptul sub flancul estic al Crucii Caraiman - care pe deasupra se mai rupe o dată în aval -...
Hotărît lucru, nu-s în această seară de duminică noiembristică în cel mai bun condei...
Mai exact nu pot să pun pe hîrtie măcinarea plăcută pentru această zonă - din fericire nu singura cu acest statut în inimă...



E niţel incomod totodată să vii - şi implicit să susţii importanţa întreprinderii - cu un traseu pe unde nu puţini mai fură, ba chiar cu dezinvoltură. Aş aminti un Tavi Ceama, în 2008 parcă , ori un Mihai Cernat şi echipa, chiar iarna!
Cert este că locul are o rezonanţă puţin spus specială în inima mea...



Am ales să parcurg valea (grad Cristea: 2A) în coborîş. Revăzînd jurnalul turei, am realizat - după decenii de jenă că nu am luptat bărbăteşte, în urcuş, cu dificultăţile - că de fapt proiectasem acest drum ca parte a unuia mai complicat, voind a puncta apoi Hornurile şi chiar Hornul din preajma Portiţei. Dar ne-am muncit mai mult în Valea Spălăturii, la finalul zilei putînd remarca totuşi şi un alt drum noi, Diagonala de mai tîrziu - chit că pe moment a fost vorba de rateul unui alt drum...


 Ce mai scria pe acolo, dincolo de tăieri în paişpe (credeaţi că eram mai la locul lui, acum 30 de ani?) ale firului?

"Am plecat de la Sticlărie (locul de muncă, n.2011) pe la 2am, în prima mea zi de lucru de după concediu. Vremea caldă, doar eu cu o rană urmare a unui scărpinat iresponsabil în timpul somnului (alergie, îmi explică consoarta azi, la 2011...) E bine totuşi că m-au părăsit de la o vreme scrîntelile de gleznă - v. PS1 ! La intersecţia Muncii-Sălăjan, control miliţie: buletin ioc. Lipsă e şi vreun mijloc de transport, adică microbuzul de oapte, motiv pentru care vin pe jos pînă la Piaţa-mi a Iancului.
În tren, linişte. Şefu e ferm la 15. Nu dorm decît la zona-mi obişnuită, cam de la Buda la Comarnic. E sîmbătă şi doi inşi joacă tabinet. Vreme închisă, pe la Cîmpina o răpăie chiar bine.

În Buşteni e uscat, în ciuda plafonului, şi el cu pete senine. Sînt optimist. La telecabină, supriză plăcută: prima pleacă la 8, şi nu la 8,45 - e şi ăsta un căştig, pe o vreme cînd te aştepţi să te prindă ploaia pe la 12-13h.
Pe platou nu mai e ceaţă, dar spre Cruce ne întîmpină un melange. Colegul Marius Sevac are la el un mare binoclu.
Hai la vale...."

În lipsă de poze imediat sub Cruce, dar şi pentru a le completa pe cele prezente , adaug unele din alte ture, "trase" într-o patină care să le facă vizual mai vechi.

 
Mda, buza spre prăvăliş nesfîrşit, care întrerupe domolul Podului Bucegilor...

Partea superioară a Văii Spălăturii, văzută don Creasta Picăturii. Cum e cazul s-o tot punctez, tura mea din 1984 avu loc în mare parte pe ceaţă - cel puţin în zona de aici...

Cam aşa arată gangul Spălăturii, în partea-i superioară, unde era o mare problemă, din cauza sticlelor sparte (o vale foarte puţin circulată, dar foarte poluată - un aparent paradox!)...

Ce scriam în Jurnal:
"La început e o pantă de cap de vale. O murdărie însă extraordinară; cred că nici pe Mălin nu e aşa ceva! Sticle, zeci. Dăm în schimb de o şapcă şi de două ploşti de plastic. Sub Brîul de pe aici e o ramă metalică, de la Cruce picată, evident, şi ceva mai jos uşa aferentă. Fiare...
O săritoare..."

... o coborîm mai atent, fără rucsaci, apoi descoperim că la dreapta, spre vale privind, se face un brîu, care corespunde cu hăţaşul aerian din Creasta Picăturii...

(Nu am avut niciodată îndrăzneala să încerc parcurgerea acestui brîu - parte a celui de sub Streaşină. A mers pe el în 2011 Adi Costache, şi el deloc entuziasmat ulterior de riscurile întîlnite)

Iată şi poze făcute în focul turei...

"...Ceaţa omor se ridică brusc: privelişte os. Marius pozează /.../ În speranţa unei noi înseninări, o luăm spre Hornuri: bănuiesc că-i continuarea Hornului de sub Streaşină. Pe parcurs, o văioagă cu alte gunoaie, ba chiar şi un lanţ din cele de pe platforma Crucii. O zonă mai aeriană pe pune comeback. La Pinten...





"... lîngă firul Spălăturii, mai adunăm rododo."



Adică aici.


(Subsemnatul, peste ani, cînd se bucura de un cort pus de la prînz lîngă Cruce, pe faţa Albişoarelor...)


"Întrucît ceaţa oţine bine, reîncepem coborîrea. Nu găsesc săritorile anticipate. Coborîm în rapel doar două.. Dacă de curînd în Albişoara Strungii, în acelaşi tip de necunoscut, m-am grăbit catalogînd depăşirea obstacolelor-clou, acu fac invers: după coborîrea Săritorii Bolovanului - de care ştiam din ghiduri - mi-era că Aia Mare e încă în aval...
Încă un rest de la Cruce...
"Mai ales că-mi imaginasem altfel respectiva săritoare - nici acum nu ştiu dacă bolovanul ce-i dă numele este cel care gîtuie sus hornul de acolo, ori cel înfipt între pereţi, la vreo 4 metri de pomenitul uluc vertical....
Dacă pînă acum se putea circula mai mult sau mai puţin comod pe feţele nordice, iar talvegul se prezintă deschis....




.... în zona Săritorii Bolovanului firul se gîtuie la 3-4 lăţime numai, iar feţele devin neatrăgătoare -...




... mai jos, din Şaua Rătăcită, mă voi convinge de inaccesibilitatea lor."

(În poza de mai sus, observ o şină de cale ferată - nu realizez dacă normală sau îngustă, folosirea lor la Cruce netrebuind să mire, căci susţinător principal al proiectului au fost Căile Ferate Române. Scăpăul care apare acolo este al Săritorii Bolovanului, se şi vede bolovanul încastrat, la extrema stîngă a imaginii)

"Rapelul îl fac iute şi socoteala mi-a indicat că SB are cam 15 metri, chit că pare nesfîrşită cînd îi aluneci prin văgăună... Martor mi-a fost coarda, care la capu' rapelului, jos adică, mai avea vreo doi metri... Deci 2 ori doi, plus 2 ori cinci de sus la buza săritorii. 40 minus vreo 15 şi împărţit la doi (coarda punîndu-se în dublu, nu?), face vreo 12-13. Nicidecum peste 25, cum socoti în graba turei lui din 1932 Comănescu, iar apoi alţii au preluat (trecînd chiar 30!) în ghiduri fără să verifice..."

"Aici ne arde un pic (numai?) ghinionul: ceaţa este extrem de deasă şi, bănuind cam ce s-ar căsca sub noi, mă ia cu fiori.Trecînd de la întunericul săritorii la loc larg tot aştept să apară Spălătura Mare. Mă simt de-a dreptul paralizat de groaza acelui tobogan, care mi-ar apărea deodată sub ochi... Aşa ne trebuie, nouă, celor cu imaginaţie! 


 (Iată dedesubt şi traiectul Văii Spălăturii în amonte de această ruptură:)

 

Îmi combin, stînd pe loc, din cele citite, toate variantele posibile. Bineînţeles însă că nu-i şi momentul să fi reţinut exact ce am citit... Nu ştiu de unde reţinusem (Buletinul CAR?) că inclusiv intrarea indirectă în vale, venind dinspre Hornuri e problematică.
Prin urmare, o variantă spre creasta din dreapta ce ne iese în ochi pare să ne ofere ieşirea din psihoza Spălăturii. Morala: cît de mult contează o clipă de înseninare! Ce bine ne-ar fi prins!
Încep urcuşul..."


"... Nişte feţe cu un punct cîş, după care ajung, cu rucsac, la o platformă, Las aici desagul, un cui de asigurare, o traversare cu urcuş sub un horn de 2-3 metri - în care ba ciocanul, ba coarda, ba hanoracul se încurcă: dar nu e locul nervilor. Ajung pe muchie..."


Acel colţ, văzut din Brîul Streşinei - este drept că părînd să aibă un acces ceva mai fioros decît în realitate.

"...unde nu e însă nici un brîu! Iar în jos, vorba cuiva, cam bauhaus!

(Şaua este sus de tot.)
"În sus e ceva variantă, dar nu consider a fi cazul să forţez nota. Mă aflu într-o şa mititică, atît căt să stau călare. Şi, gîndind la posibilităţi de continuare, cam pesimiste şi spre Cruce, bat vreo două cuie - un centimetru de două ori), care nu prea-s sigure. Scot un piton de oţel, cînd o clipă de vizibilitate îmi descoperă sub strungă, la vreo 30 metri, un brîu larg - ce merge spre Hornuri!



(Aici e o strunguliţă foarte frumoasă, pe brîul identificat din Şaua rătăcită, parte a Brîului lui Rafail, căci la crucea acestuia iese spre sud, dincolo de firul Hornurilor. Spre ruşinea-mi, nu am păşit pe acest brîu uluitor din exact 1984, iar la 2010 am ajuns pînă la doi paşi, pe Hornul ierbos intermediar, dar nici gînd de curaj de a risca Dulcea Capcană - această cingătoare unde unuia ca mine -ăl de azi - îi e imposibil să suie pe talveg Spălătură, iar spre Hornuri a intervenit lipsă de curaj... Cum, alpinistu' valoros e ăl care se întoarce viu acasă?)

Revin la Jurnal:
"Se schimbă ploile! Îl anunţ pe Marius de schimbarea tacticii, mai exact de încercarea de a coborî la brîu în rapel. Nu aş spune că el e foarte prompt în a recepţiona şi executa mesajele mele, după cum stresul mă face şi pe mine - măcar de ar fi prim dată cu colegii! - sonor irascibil.
La vreo 5 metri sub strungă, pe partea opusă lui Marius, văd doi pomi, de care proiectez un rapel de 40 pînă în brîu. Cobor în pitonul de oţel, bătut pe partea dinspre amic, pînă la pom, un brad jigărit de doi metri şi ceva înălţime. Mai sui apoi de vreo trei ori la şeuţă: blocat coarda rapel eu, apoi Marius nu reacţionează la zisa mea să plece după 2 minute de la dispariţia mea din cîmpul lui vizual; soseşte el la pomişor, iar nu vine coarda, aşa că
Mirciul suie încă o dată.

Sîntem în pomi, la propriu (aproape). Sub imperiul neliniştii sînt însă extrem de calm, de calculat  - căci altfel nu ieşim din belea... Cu multă răbdare efectuez întinderea corzilor de 40 metri, lucru nu chiar uşor între jnepenii de sub brăduţ. Aboi cobor, timorat niţel dar nu încet, o treaptă verticală de stîncă. Urmează o platformă largă dar fără continuitate acceptabilă, coborîş uşor la o platformă mai gigea, cum nu credeam că ar exista pe aici (cînd te uiţi dinspre Şaua Gemenelor, ţi se face părul măciucă privind aceste locuri).
Cît vine Marius, cu doi rucsaci, descopăr stupefiat cît de comodă e trecerea pe brîul ăsta spre Spălătură! Nu-mi găsesc însă vreo vină. Vremea, a naibii!, se deschide acum - ce bine ne-ar fi prins asta cu o oră mai devreme!
Se uită şi Marius în Spălătură. Două poze..."


Vedere de acolo spre Şaua Gemenelor din Creasta Picăturii. Brîul atins e o minunăţie, în sensul că s-a ivit, frumos şi mîndru, primitor, într-un zid pe unde nu i-aş fi bănuit şi pace existenţa. Îmi vine aici vorba aia despre Ion Trandafir, în prima ascensiune a Furcilor, care se plimba încîntat pe Balconul existent acolo... (v. Amintirile unui alpinist, de N. Baticu)



 Uite-l pe urmaşul lui Trandafir (care nu va avea bafta să moară ca înaintaşul însă, căci de la anumită vîstă nu se mai ceartă cu Autoritatea...)

Colegul de emoţii şi asudări, însă şi de încîntări, Marius Sevac.



Mai jos, priveliştea Văii Seci, a Poienii Mari a acesteia - mai exact.

Subsemnatul, înainte de a începe traversarea spre Hornuri.
Bon, să revenim la Jurnal:


"Spre Hornuri, constat precum Nicu Comănescu - cel care alături de Ion Şincan va fi călcat întîi aceste locuri, în octombrie 1932: sîntem la nivelul Brîului lui Rafail..."
Afirmaţia-mi din 1984 poate stîrni zîmbete (mai ales că textul mi-a fost mai sus intercalat cu notaţii sigure pe ele, de mai tîrziu). Dar prin aşa paşi, nesiguri şi deseori pe alături de adevăr (nu e cazul cum, dar avui destule asemenea situaţii!), mi-am format actuala bună-rea ştiinţă despre abruptul prahovean al Bucegilor...
"Cu un pic de efort şi un cot mie în cap vin corzile. Mă leg, asigurare la pom, după care o iau înainte, temător de Surpătura dintre SVSC şi Hornuri. Pînă la ea, o primă ruptură, aeriană, la care mă ţin de jnepeni, aflaţi deasupra-mi (rucsacul în spate, aproape gol, nu-l simt). Prize la picioare sînt bunicele aici. O coborîre iar delicată, peste o streaşină de iarbă, prin o prispuliţă care se clatină, dar brăduţul ce străjuieşte dedesubt abisul mă linişteşte. Pe undeva fixez o pană de lemn, mai mult să-l liniştească pe Marius, cînd o veni şi el după mine.
Vine şi el, fără greţuri, îl ghidez la streaşina de iarbă. Asigurasem la două cuie, doar unul ţeapăn. Le scot şi pînă la o nouă platformă largă, cu brazi solizi, mergem fără probleme. D-aici se vede surpătura de care mă temeam - care de fapt e un amestec de iarbă şi stîncă. Mă duc pînă la ea, poze, mă întorc, iar plec.



"O traversez pe deasupra, mai mult pe iarbă. Un punct cîş, cînd observ un killer de piton nu mult deasupra (marca N. Comănescu...), ce mă csapă de emoţii: asigurare lu ies în jnepenii liniştii, la ultima muchie spre Hornuri. Marius vine mai pe jos, mă depăşeşte şi chiar urcă în muchie."




Din muchie, o poză spre promontoriul legendar al Crucii lui Gică Rafail.



Sînt deja aici în  bazinul Hornurilor, suind cîţiva paşi pînă la nivelul trecerii spre Crucea cea mică a Caraimanului....



"Marius, amabil, a adus rucsacii din fir, pentru proiectatul dejun. Nu stăm însă prea străluce: o cutie mare de pateu, slănină, castravete (eu, căci amicul are o jenă cu ficatul propriu). Altminteri stăm ca boşii aici. M-am uitat pe îdelete în jur cu minunea de binoclu a lui Marius (cam patru salarii lunare de atunci, cam cît făcea şi aparatul foto Olympus al respectivului - fils a maman, fie şi din căsuţele Militariului. n. 2011) şi tot aveam senzaţia că o iau la vale: Fisura Galbenă din Picătura se vedea la doi paşi!"

"Coborîre de voie prin Hornurile cu apă. În total trei rapeluri - ca în descrierile clasice..."




"Ca de obicei, ultima (înainte de liniştitorul brîu al Portiţei) ne-a consumat mai mult, asta pentru că unul dintre noi a ales să coborîm pe varianta stăngă de acolo - şi care întîmplător poseda pe parcurs un fir constant pe apă! Aici a avut de pierdut cel care nu posedă stilul Speedy Gonzales - care îţi permite să scapi în 3-4 secunde vertiginoase de beleaua lichidă. A doua variantă era pe peretele opus al săritorii, într-un loc unde se află şi confluenţa Hornuri-Spintecătură, confluenţa drumurilor de picior fiind mai sus - asta pentru cine sesizează totuşi că pe-acolo ar fi vreo vale..."


"După săritoare e o banchiză, ca sarea în bucate, pe care o ocolim uşurel. Sîntem în Brîu. Evident lui Marius i se face coafura măciucă la gîndul unei ture de aici spre Creasta Picăturii. E o glumă, şi mie îmi e de ajuns pe ziua de azi de traversări pretenţioase..."

Iată-ne - mai jos - sosiţi în Brîul Portiţei.

Spălătura (iar s.!) de deasupra talvegului Vîlcelului Mortului mi s-a părut mai simplă ca niciodată. Pe urmă, prin obişnuiţii jnepeni ai Brîului... De aici, am ales ca drum de coborîre unul nou, varianta de la Portiţă.



II

Pe munte, necazul ori măcar problemele apar de unde nu te aştepţi.

Cu vreo doi ani înainte, pe cînd mă aflam în preajma Portiţei, mai exact la intersecţia Brîului acesteia cu Valea lui Zangur, am văzut doi inşi care ieşeau dintr-o văioagă, undeva imediat sub famoasa trecere de pe un versant al caraimanului pe altul. Că mergeau pe unde eu nu ştiam eu a fi un drum e una; în plus, unul dintre acei oameni avea cel mult 14 ani. Iar ritmul, attudinea lor nu arăta a unor disperaţi nimeriţi întîmplător şi tragic pe acolo.
Aşa am reţinut că există ceva drum în zonă, cu ieşire sub Portiţă. Am făcut însă greşeala de a nu mă interesa la aceia ce şi cum, poate din orgoliu, poate cine ştie din ce motiv. Poate şi pentru că eram relativ departem în Creasta Zanguului, iar ei or fi dispărut spre Valea Jepilor pînă am ajuns şi eu pe Brîu (îmi amintesc altminteri c-am suit pe Pintenul de deasupra Portiţei, unde am consumat cam singurul aliment serios al zilei, un peşte afumat. Asta nu se uită! Nici că nu aveam cuţit... Teoretic nu e frumos să afirm asta. Dr aştept să treacă şi odonaţii, disciplinaţii asemenea descrieri pe hîrtie, chit că vor interesa doar 1 din 10.000 de netişti...)

Prea clar nu-mi era pe unde se desfăşoară acel drum. Am întins bineînţeles antenele, dar nici amicii nu mei nu erau la curent cu aşa ceva, mai exact se aflau şi i la stadiul Parcă am auzit şi eu de ceva pe acolo... Amicii fiind altminteri oameni de încredere, chiar cu această lacună.

Cînd am ajuns cu Marius, în iulie 1984, deasupra Zangurului, mi-a venit brusc să cercetăm acea zonă.
Acum îmi pare un pic aiurea, dar procedeul îmi adusese şi destule satisfacţii anterior. Vezi de pidlăintrarea în Secundarul Portiţelor din Bucşoiul, care din depărtare e o fisură nu doar înclinată, dar şi cu şanse reduse să conducă undeva).

Paginile de Jurnal nu ndică încîntare mare în urma explorării, chit că nici disperare nu transpare de acolo...

"...Am ales ca drum de coborîre unul noi pentru noi, varianta de la Portiţă. N-am cam nimerit-o nici la propriu, nici la figurat. Am cam zărit o zonă nouă, dar paradoxal ruta astami s-a părut, vorba unei cunoştinţe alpine, "drumul de făcut o dată în viaţă". Sau poate, cine ltie, drumul BUN o fi mai lejer, căci în mod sigur l-am pierdut, iar ceea ce am dâgpsit noi este doar la vreo prezentare brută a zonei - una de pădure în abrupt, puţin plăcută. După. o coborîre pe jgheabul larg înierbat şi avînd o vreme un oarece hăţaş, am cam început s-o luăm de-a coasta în stînga, căci drept în jos se făcuse hău. Oricît am vrut să revin în dreapta spre Poiana Tîrlelor (ce altminteri se vedea foarte tentant!), nu a fost posibil, dunga cu pricina ducînd tot spre stînga/nord! Pînă la urmă mam hotărît s-o luăm mai pieptiş spre jos, c-altminteri poteca părea s-o ţină aşa pînă în Seacă..."


Apropo de ideea că ruta în chestiune ar duce în Seacă (lasp impresia asta, altminteri). Peste doi ani, am revenit în zonă, dar ţinînd să repet ceea ce ştiam nu m-am dus spre Seacă. O voi face cu Mugur Ilie, numai că la un moment dat ajungi în preajma unei creste unde, suind niţel, descoperi că eşti cam deasupra Canionului. Deci nema posibilitate onestă de coborîş. Ştiu sigur că la un moment dat, prin 1999, cu neveste cu tot am coborît un horn destul de neplăcut pe acolo, cu două rapeluri de 40 metri, şi o regrupare de unde cădeau chile de nisip în capul primilor...
Barim am aflat ce nu... / ce este de evitat.


"...În general am mers de mi s-a urît. Am cam făcut acrobaţie pînă ne-am băgat într-un vîlcel, că pe coaste nu era de trăit. Pe fir, vreo două săritori urîte (pe lîngă lunecuşul crengilor ascunse). La a doua am ieşit în dreapta şi ca prin minune coastele s-au deschis acolo, cam ca de la Izvorul Coştilei în jos. Şi pe aici am mers cu băgare de seamă, spre oftica mea, ce nuştiam că zona asta e aşa de mare! Am dat finalemnte în poteca Fîntînii şi după 10 minute în Kalinderu, unde doi inşi fasonau lemne. Salut, salut! Spălături (iar!) la intrarea în oraş. Ora 19.20. Ia-o la alergat! Trenul întîrzie însă vreo 20 minute. În gară, Teo de la Floare de colţi plus una. Naş de neînţeles, aşa c-o roim la clasa I, spre surpinderea ăluia!

[Adăugat ulterior în jurnal:]
5 august. Discuţie cu baticu: se pare că drumul cel bun este ăla prin dreapta/sudul şeii pe care am întîlnit-o la un moment dat, pe aşa-numitul Vîlcel Înflorit.

Ulterior am privit mai bine harta Ţiţeica 1927 (denumirea este însă a lui M. Haret) şi am renunţat la toponim, în favoarea unuia întîlnit, fie şi niţel vag, în notele Radu Ţ.: Vîlcelul Izvorului.

Ce mi-a mai spus Baticu este c-a încurcat şi el, precum mine, acel drum, motiv pentru care a dormit o dată pe undeva pe acolo... Era cu nevasta, bănuiesc că a doua, iar întîmplarea fu în consecinţă după 1964.

Dator cu o descriere ceva (şi) mai clară, menţionez că sub Brîu se pleacă acolo pe un vîlcel, înjnepenit iniţial, iar apoi o plăcere... Vegetaţie plăcută, maluri largi. La un moment dat pe malul lui dins tînga se face o şa, iar din ea coboară un fir altminteri mai neînsemnat la orbîrşie decît vecinul. Acesta din urmă mai petrece o vreme, după care cam brusc lasă locul unei rupturi, vizibilă altminteri din Poiana Tîrlelor, dacă te duci niţel mai la nordul ei.
Aş spune totuşi, azi, că este totuşi o baftă faptul că taman acolo poţi s-o ii la stînga, în ocol, după cum terenul îţi dă voie apoi să pierzi omeneşte multe zeci de metri  - vreo 200-300 probabil. Pe parcurs, un vîlcel vine dinspre Creasta Zangurului (şaua de obîrşie a acestuia e legată cumva de a doua mea venire în zonă, la 1986), dar nu stă mult la taclale paralel cu noi, ci o octeşte şi se aruncă sinucigaş peste peretele care ne paşte tot timpul pe dreapta.
Intrăm la un moment dat într-o copaie, şi ea niţel a la Canionul Anghelideului, megînd la 90 de grade faţă de flancul peretelui, adăpostit oarecum de acesta. Deja acea primă copaie se duce într-un vîlcel, care se poate spune că-i primul căt de cît mai rezonabil la coborîş alpin, adică nu ia decăt două rapeluri - zice eu că la locul lor, după un pom solid de pildă.
Mergînd pe Diagonală în jos, tot d-a coasta peretelui, vine un al doilea vîlcel, şi ăsta fezabil - nu mai ţin minte dacă un ori două rapeluri. La nord de acesta, te apropii de muchia spre Seacă de care amintii, loc de unde te poţi retrage cînd nu ai treabă prin Hornul nevestelor (prost îndrumate de soţi...).
De pe acolo, din apropierea crestei, am ochit cu Mugurel c-ar fi posibil să sui către creasta Zangurului, într-o parte inferioară a acesteia şi unde nu e bine conturată. Dar pare să aibă jnepeni, iar asta nu e cel mai mare rău alpin din lume.




 Dintr-o tură ulterioară, dar pentru a oferi ceva ilustraţie acestui post.

 Pornit pe Vîlcelul de sub Portiţă, nu departe sub Brîu.

 Din Strumga Izvorului, vedere în avalul Vîlcelului omonim, mai exact spre Strunga Vîrfului Înflorit.
 Tot de acolo, spre Jepii Mici.

 O vreme, se merge tare frumos pe Vîlcel...

 Uite şi tăietura amintită de mine, să juri că-i făcută de om!






 Joaca încă ţine...

 Apoi deja simţi ruptura... (se vede aici şi trecerea -totuşi providenţială - spre stînga)


 Angajat deja pe Diagonală. Se vede, printre crăci, Poiana Tîrlelor, dar ne este de neatins.

 Ruptura V s Portiţă. Are zeci de metri.


 Din acelaşi punct, spre amontele V s Portiţă.


Acel vîlcel sucit, prieten doar o vreme cu Diagonala...

... ce apoi se aruncă însă în hău. Aşa vor muşchii lui.

Se nimereşte ca dispoziţia onorabilă să nu părăsească un parcurgător al locurilor de la 2009...


Poza e dintre săritorile Vîlcelului sudic, iar crăcile nu-i sînt ascunse, însă voiam să reliefem pericolul crengilor alunecoase din talveg, de care pomenesc în textul meu.
.

Săritoarea de-mai-sus, ca altitudine.

                                                             Sora de mai jos.

În zona de pădure, deja onorabilă iar mai jos amicală. Îndeosebi cînd nu pierzi trenul.



...Ideea că Acolo e, se pare, un drum m-a pălit peste doi ani de la tura cu Marius, cînd din Brîul Portiţei am zărit eu un hăţaş imediat în stînga Crestei Zangurului. M-am dus la el, mi se pare c-am ajuns ăn strunga de obîrşie a Firului Sucit de care aminteam la parcursul Diagonalei, dar parcursul ăstuia nu era atractiv, cel puţin la momentul acela. Ulterior am văzut, suind un pic din Diagonală, că e o variantă. fie şi cu vreun rapel accidental.
Blocat, am ales - fiind deja destul de jos - să traversez în Vîlcelul de sub Portiţă.

Între timp, fusesem pe Drumul bun, care din Şaua Izvorului o ia spre sud. Plimbare într-un însorit 25 august, ce curînd întîlneşte poteca Spumoasă-Grohotişul Înflorit-Poiana Tîrlelor. Aşa c-am zis să mai merg o dată în Diagonală (numele mi-a venit mult mai tîrziu, să fie 1998, cînd lucram la o hartă a abruptului Caraimanului, apărută în Alpin Info). Şi acum am tras un rapel parcă, avînd tot timpul teama că pierd timp în exces şi că amicii de care mă despărţisem în Brîul Portiţei vor ajunge la accelerat înaintea mea. N-am întîrziat la gară, atîta doar că amicul Gherman a ţinut să meargă pe necunoscuta-i Spumoasă şi a dormit pe unde puteţi bănui (iar de atunci mi-a purtat o ură straşnică, că nu mi-am ţinut promisiunea iniţială, de a-i conduce pe acolo).

Am mai scris-o pe Carpati.org parcă, dar tot reamintesc c-am trăit cu Mugur Ilie un coşmar, în preajma anului 2000, cînd locurile parcă nu mai erau cele pe care le cunoscusem ambii naterior pe acolo. Ca un făcut, pe o ploaie şi coborîrea celui mai nordic dintre cele două vîlcele, am dat taman la ultimul prag al firului o tumbă, cu mare baftă aterîzînd şezînd şi fără dureri (doar sperietura majoră).
Finalmente, ca să-l citez pe Mugur (fie şi privind alt tesaeu din Caraiman), s-a făcut dreptate şi avem barim o idee ce şi cum e pe acolo, am depăşit stadiul echivalentului lui Şi nimica mişcă...

Dacă tot am recăzut în logoree, aş spune două vorbe şi despre alte drumuri din Poiana Tîrlelor. Mai citisem în Memorii Radu Ţiţeica, mai îmi vorbise Vlad Petruşca, parcă şi Cristian Antemir scrie pe undeva...  Cert este că iniţial m-am luat după Vlad şi suind niţel pe poteca spre Spumoasă am făcut apoi brusc la dreapta, pe ceva gen rampă. Cam prea înclinată pentru preţ.
(Hai să rîdem, apropo de  prea)

Nu mai ştiu cînd, cam tot pe atunci, am găsit o variantă paralelă cu Vîlcelul Izvorului, la est de acesta şi înrudită bine întru caracteristici cu el. Pe acolo veneam primăvara, adică în mai, la prima vizită de curtoazie făcută Portiţei (nu se cădea, pentru ca să lipsim la Doamna...). Iese într-o şa ceva mai la est de aceea a Izvorului, după care ocoleşti ţancul ăla rotund din zonă.
Nu-ş ce ne-a venit apoi, intrat în zodia Mugur, să suim direct din Poiana Tîrlelor, probabil şi un culoar ca tăiat de om descoperit anterior pe dreapta geografică a V. s.Portiţă. Un pic de efort, să fie vreo trei LC (nu mai ţin minte dacă ne-am asigurat), de unde am putut traversa la un moment dat la dreapta, deasupra rupturii vîlcelului. Eram sub Trecerea printre Jnepeni.
Pe unde nu am fost: în şaua Vîrfului Înflorit, acesta fiind ţancul care domină pe aceeaşi creasta locul de trecere din Spumoasă în Vîlcelul Izvorului. Nu e departe de varianta urmată spre Portiţă, dar uite că n-am găsit şi cheful acestei abateri.

În schimb, după ce s-a întîmplat să văd odată de vizavi (veneam de la săritoare Magheriu-faţă spre Jepi-Vîlcel cu coarne la obîrşie-Creastă spre Spumoasă-coborîş în Spum.) jumătatea aparent vertigioasă a Vîlcelului Izvorului, afluent altminteri al aceleiaşi V Sp, şi mi-am zis la un moment dat să arunc un ochi mai de aproaper. Eram (peste 5 ani) cu Dan Nichita şi am avut supriza să mergem şnur pe acolo, cel puţin comparativ cu previziunile. O să vie întîmplător curînd şi poze din astă tură, unde timpul neprevăzut cîştigat ne-a îndemnat în Hornurile Seci.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu