luni, 28 noiembrie 2011

Credinţa religioasă, totuşi extrem de fragilă...



Emisiune la România Actualităţi. Cum poate fi privită, din perspectiva Bisericii ortodoxe, controversa privind eutanasierea cîinilor vagabonzi.
Invitat, părintele de la biserica Spitalului Foişor, din Bucureşti.


Una la mînă, omul lui Dumnezeu (cît şi redactorul) încearcă să tragă lucrurile - altminteri complexe - în cadrul strict al învăţăturilor sfinte.  Că să dai de mîncare unui cîine (dar să nu ai totuşi şase în grijă, cum aduce cineva vorba), dar să nu-l iubeşti. Că ultimul  sentiment (asupra căruia altminteri se glosează ce şi cum, Isus, mielul şamd) poate privi doar oameni.
Un ascultător al emisiunii spune în acest punct că mai degrabă iubeşte un cîine de companie, decît un aurolac beţiv. Şi ăsta e pus, fie şi delicat (însă ferm, inclusiv prin pomenirea Judecăţii de Apoi) la punct, fără să se pună problema că totuşi omul acela o avea socoteala lui de priveşte astfel lucrurile.


Mă uit că oamenii bisericii au nevoie de un mediu extrem de septic pentru a se desfăşura, altfel se poate alege foarte iute praful de al lor demers.
Pe de o parte, ei profită de faptul că lumea este de obicei prea conformistă, nu caută prea tare - în ce priveşte dogma religioasă - întru logica şi potrivirea cu viaţa.
(Interesantă chestie; ei vor ca Viaţa să se supună Dogmei... Mie cel puţin mi se pare total aiurea pretenţia.)
Deşi Biserica pare foarte stăpînitoare în medii largi, zona în care se produce Ea este curăţată bine de tot ce ar putea-o incomoda, perturba, mai exact nu permite manifestarea în preajmă a altor puncte de vedere.
Aici, în emisiune de pildă, redactorul este 100% cucerit de Idee, ba mai ascultă şi reverenţios zisele preotului invitat. Cel mult îi ridică mingi la fileu, nici gînd să-l tragă vreodată de mînecă de faptul că - între doi oameni - adevărul e la mijloc, şi nu buluc doar de partea unuia, fie el în sutană...



Mai greu să ajungă un aşa slujtor divin într-un mediu media cu vreun opinent ori tip care îi ia la îndoială zisele.
Ca să nu mai spun că potrivnicii sînt îndeobşte tipi destul de porniţi şi cam la fel de subiectivi, în faţa cărora faţa bisericească (am senzaţia) se retrage iute pînă şi fizic, scîrbit şi anatemizînd mai mult sau mai puţin vehement.


Îndrăznesc să cred că acemenea om are o mare problemă în faţa cuiva care îşi poartă necredinţa ceva mai aşezat.

Pe mine mă miră grozav chestia asta cu a căsca gura la un tip care deţine el tot adevărul, iar pe al meu cam nu dă doi bani. Al meu fiind, de pildă, că Dumnezeu nu există, cel puţin în forma încare şi-l poate închipui mintea omenească.


Această situţie a Bisericii (alminteri apreciez că, în ciuda fragilităţii de care pomenesc, ea supravieţuieşte de nişte mii de ani...) îmi duce mintea la o zisă despre Sinele fals a lui Karen Horney.
Scrisele ei privesc nevroza, dar zău că legătura cu situaţia bisericii mi-i evidentă:
"Imaginea idealizată are URIAŞE NEAJUNSURI. Întregul edificiu este extrem de şubred, lucru normal dacă avem în vedere elementele fictive implicate.

Tezaur plin de dinamită, ea îl face pe individ extrem de vulnerabil. Orice critică venită din afară, orice conştientizare a unui insucces văzut prin prisma imaginii idealizate, orice intuiţie reală privind forţele care operează în interiorul său o poate face să explodeze, să se prefacă în praf şi pulbere. El trebuie să-şi restrîngă viaţa, de teama de a nu fi expusă unor asemenea pericole".



Marea forţă a bisericii decurge din comoditatea noastră de a accepta disconfortul acut al existenţei. Nesiguranţa ei.
Forţa mai vine şi din interesul Statului ca forţele telurice decurgînd din animalitatea (inevitabilă, a) cetăţenilor să fie domolite cît mai mult prin intermediul unor priveşti frumoase, cu roz dar şi pedepse.


Încheind, mă mir încă o dată de pretenţia unui prelat ca, aşezîndu-ne la o masă de discuţii, să urmăm Adevărul lui. Din motive de, la o adică, aşa vrea el, aşa îi e (foaaarte) comod lui. Mi se pare total aiurea situaţia. Şi nu e vorba doar de orgoliul meu, cît de pretenţia lui de a poseda cheia universului.
Trec peste faptul că-i totuşi atitudine de leneş să te raliezi unui punct de vedere care îţi rezolvă mai toate problemele existenţiale.


PS
Aş minţi să nu pomenesc că avem în viaţă situaţii în care fugim mintenaş - zgîlţîiţi de pildă de vreun cutremur - la sînul lui Dumnezeu. Ce-i drept, se scrie mai rar cum e cînd omul nu primeşte sprijin de acolo. Nu mai ţin minte exact, dacă în Steinhardt sau în Max Bănuş e pomenită agonia unui deţinut (nu mai contează naţionalitatea), care l-a înjurat la gros pe Creator, în acele grozave din urmă ceasuri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu