miercuri, 2 noiembrie 2011

[MUNTE] Una-alta, cam din trecut (sau etern prezent?)

Voiam să încep cu o trimitere la o zisă/opinie Niculae Baticu şi mi.am zis că este poate cazul de lămurit ce-mi veni de tot fac apel la faptele,pusele acestui om. Altminteri dus dintre noi şi reprezentant al unei epoci duse...

Baticu mi se pare om om complex şi cu incontestabilă profunzime. Este pe trei dimensiuni.
Un Beldie este foarte simpatic, însă rămîne în două - chit că ceva va fi avut şi el cunoştinţă de cele reale ale vieţii... Dar nu le-a lăsat să se apropie de Poartă. Aud că avea momentele lui colerice (cît să joci teatrul mucalitului?), dar nu cred că în aşa furtuni aborda lucruri profunde.
Pe acolo erau şi alţii.

Un om la care simt că adevărul venea mai aproape de Uşă cred că era Radu Ţiţeica. Îşi refuza însă acea postură.

Oameni chiar într-o dimensiune mi s-au părut Barbu Nestorescu (altminteri om la locul lui) şi Dorin Grigorescu. Categoria dandy.

În afară de Baticu ceva asemănător în a privi viaţa (chit că stetoscopul  mi-i iniţial doar propria intuiţie) este - căci avem bafta să trăiască - Alexandru Floricioiu.
Nu este de acelaşi gen cu Baticu: ultimul vedea lucrurile şi în cheie morală, în vreme ce braşoveanul cred că poate fi introdus uşor între amorali. Asta nu e neapărat ceva de ruşine, pur şi simplu o duci o vreme prin viaţă şi realizezi că moralitatea este o treabă care te faci vulnerabil, te expune, te cheltuie - şi cam degeaba. F. îmi pare un om care nu face rău, dar nici nu se va înghesui la acţiuni de caritate.
Aşa barim mai s-a părut văzîndu-l anul trecut la Căminul Alpin. Mi s-a părut că înţelegea bine viaţa, dar nu.şi bătea capul cu ea mai mult decît era cazul.



Şi ajung, în nefastu-mi stil, de unde voiam să plec iniţial.
Cînd l-am descusut de una, de alta, în 1983-84, l-am întrebat inclusiv despre Floricioiu. Întrebarea avea parti-priul de a-l considera personaj valoros pe autorul Directei Albastre. Baticu a ţinut să precizeze: "Îl apreciez pe Floricioiu căţărătorul, nu pe Floricioiu-omul...". Vorbele de atunci îmi sînt clare şi acum în memorie, din simplul motiv că le-am înregistrat pe magnetofon - chit că ulterior am reuşit să rămîn fără multe înregistrări asemenea aceleia.
Nu mi-a dar detalii, dar am luat de bune zisele mentorului meu. Bănuiam - şi se vede că m-am înşelat -  că era vorba de ceva consum alcool, dar şi de vreun umăr la tipul de organizare al alpinismului.
Mi-a fost de ajuns doar să-l văd pe Floricioiu, în carne şi oase, ca să încep a mă îndoi de vorbele Maestrului Baticu.
L-am văzut pe F. şi în filmul despre Fisura Albastră al lui George Bivuac - nu părea tipul reclamat de Baticu, nu se bătea cu pumnul în piept, chit că fură destui montaniarzi de vîrsta a treia  ce practicară acest sport.

Aş putea cerceta (ah, lipsa de modestie...) să miros ce-l deranjase pe nea Nae, însă poate ajunge un ciocan la un car de oale, pe ziua de azi!



II
Am răsfoit de curînd cartea lui Ion Coman, "Am îndrăgi munţii" - na că face o jumătate de veac de la apariţie! Aici, pot exista nasuri strîmbate, că lucrarea ar fi o vechitură. Poate au dreptate asemenea cîrcotaşi, însă rămîne totuşi în picioare ideea cîte din lucrurile actualmente moderne vor fi citate şi purecate peste un sfert de veac...
O primă observaţie am făcut-o publică pe lista CAR:


...Autorul - în cursul turelor sale din 1944, in Piatra Craiului - din Creasta Sudica "am coborit jgheabul ierbos care face legatura cu Poiana Închisa peste o creasta stincoasa" (pag. 114).

Sentimentul meu este ca-i vorba de iesirea sudica.
Daca ar fi asa, nu cred ca acel drum mai poate fi atribuit lui Emilian Cristea. Paternitatea acestuia din urma este datorata lui Ion Ionescu Dunareanu, care în editia a doua a monografiei Piatra Craiului vorbeste despre "solutionarea /.../ gasita de cunoscutul alpinist Emilian Cristea, în vara anului 1945" (pag. 228). Pina în 1958 Dunareanu nu apucase s-o parcurga.

Dupa cum se vede, Coman e foarte posibil sa fi parcurs acele locuri înaintea lui Cristea - bineinteles nefiind obligatoriu ca el să fi fost si primul... Cert este ca denumirea Iesirea lui Cristea din Poiana Închisa îsi cam pierde rostul, portiunea in cauza meritind mai degraba numele lui Ion Coman.
 
 
Nu ştiu dacă I.C. descoperise "tainicul coborîş în Poiana Închisă" de unul singur, ori îl informaseră alţii. Cert este că Ion Coman este în epocă apropiat lui Carol Lehmann, pe ambii descoperindu-i într-o fotografie din carte, în preajma unui original refugiu, sub Pata galbenă a Călineţului:



Coman în dreapta, Lehmann (bătea la 55 de ani pe atunci) în centru, cu un toiag.
O a doua.
Asta mai filozofică şi dă viaţă.
Ion Coman a fost căsătorit o viaţă cu doamna Anca. Intrată în viaţa sa pe calea Muntelui.
Am vorbit o dată cu dînsa la telefon, şi mi s-a părut de o amabilitate necăutată.
Oarecum paradoxal, deşi pomeneşte de consoartă, de drumuri alpine alături de ea, autorul nu-şi poate reprima regretul că o altă femeie, cunoscută înaintea nevestei şi tot legat de munte, i-a ieşit din viaţă:

Vara anului următor (1945, n.M.O.) m-a prins în Bucureşti, cu gînd de ducă. Se apropia concediul şi mi-era dor de Piatra Craiului, unde plănuiam două drumuri noi şi frumoase încă nefăcute: peretele de la Ceardac şi Muchia Roşie. Am umblat din prieten în prieten, împărtăşind planurile, şi am alcătuit un grup, din care, pînă în ultima zi, o fată zdravănă şi curajoasă a rămas singurul tovarăş de cuvînt.
....
Era o zi caldă, însorită, iar norii cumulus, tumultuoşi, încadrau fotogenic peisajul alpin, îndemnîndu-ne la fotografii. În album a rămas amintire un colţ de stîncă surplombată şi silueta curajoasei alpiniste, înainte de creastă iarăşi s-a pornit ploaia de ficare zi, silindu-ne să ne adăpostim sub aceeaşi pelerină!
De atunci au trecut atîţia ani şi tovarăşul meu de echipă a fost prins în vîltoarea vieţii. A uitat oare acele preţioase momente cînd păşeam pe ascuţişul ştirb al Pietrei Craiului cu sentimentul învingătorilor ?

 
Se pot întîmpla asemenea menţiuni, în lucrările montaniarzilor însuraţi. Întrucîtva de mirare este doar că persoana feminină în cauză nu are să fi posedat firea deschisă, veselă a Ancăi.
Ci:
 
Cînd am ieşit, în sfîrşit, pe creastă, soarele strălucea din nou, luminînd buclucaş pe secundul echipei, care ieşise din calmul său, chiuind, dansînd şi bătînd din palme...

Deci o persoană oarecum rezervată, pe care companionul o acceptă, o remarcă aşa cum este în viaţa de zi cu zi, însă ţine să sublinieze cu mare încîntare neaşteptata manifestare de exuberanţă la ieşirea din traseul-premieră, în Peretele Marelui Grohotiş.

În astă situaţie iar fuge mintea...
Coman este un om cu un prieten apropiat şi nedespărţit în anii începutului montan - vreme de ani - cu caietul său de însemnări, în care puncteazăimpresii, trăiri ori de cîte ori are prilejul.
Traduc de aici sensibilitate cît şi faptul că nu pare să fi avut o rubedenie către care să-şi descarce prea plinul sufletului. (Bineînţeles că risc aici o proiecţie, dar nu pot să arunc şi copilul odată cu apa din covata de spălat!).


(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu