vineri, 25 noiembrie 2011

[VIAŢĂ] Acuzele nedrepte

 
De unde pînă acum nu-mi lua nimeni în serios postările, m-am trezit cu o adevărată luptă la Comentariile postului precedent.
Un Anonim (sau anonimă...) mă acuză de destule acolo. De pildă:


Eu cred ca daca cineva are neintelegeri de orice fel, si ajunge la despartire, nu conteaza motivele, cu trei femei, diferite, persoana aceea are ea insasi niste grave probleme. Asta unu, pe urma sa vii si sa pui pe net, pe tava, tuturor, probleme tale personale, de orice fel ar fi ele, si din orice cauza s-ar intimpla, arata din nou ca ceva nu e in regula cu integritatea respectivei persoane. Daca mai ai si copii, si inteleg din articol ca exista, ii obligi si pe ei sa faca parte, fara voia lor din aceasta telenovela, in conditiile in care, poate, zic poate fiindca nu-i cunosc, dar nici n-am gasit pe net informatii negative despre ei, acesti copii nu si-au pus tatal in situatii publice neplacute.

...

Pe urma, sigur ca oricine poate scrie pe net orice despre el, pe pagini personale sau nu, dar niste limite de intimitate si de imagine cred ca trebuie sa existe.Copii, de exemplu, sau familia, nu este obligata sa suporte expuneri de genul asta, mai ales intr-o societate asa nebuna cum e la noi.



Am afirmat, finalmente în acele comentarii, că nu voi răspunde la acele zise Anonime.
Nu pentru că aş fugi de jena grozavă decurgînd - teoretic - din slăbiciunile, din mîrşăviile pe care eu mi le ţin ascunse cu orice preţ, iar acel opinent e gata-gata să le scoată la lumina publică.
Trec peste faptul că nu l-aş lămuri curînd pe respectivul de oarece dreptate ce aş avea în eventuală replică.

Aşa am simţit, că dacă suport acele acuzaţii fără să m-arunc iute în demontarea lor, păi asta mi-ar fi mai util. Noi avem tendinţa ca, în faţa durerii (nu contează acum de unde provine),  să încercăm să scăpăm de ea, să ne scuturăm de dumneaei. ASTA PENTRU CĂ, se pare, ÎN SPATELE DURERII SÎNT LUCRURI ŞI MAI NEPLĂCUTE.
Jacques Salome, dacă îmi permiteţi să mă dau deştept, trecea iritarea, chiar durerea în cazul sentimentelor-ecran, adică cele care ne feresc de unul mai mare...


În textul Anonimului, sînt punctat ca lipsit de integritate.
Nu aş intra aici la subtilităţi, de genul ce înţelege El prin aşa ceva... (cel mult aş medita la genul de familie din care provine domnia sa - şi care la o adică are drept perfect de a fiinţa sub soare, aşa trecea acea familie peste hopurile Vieţii). Presupun doar că e ceva neonorant.
Chiar şi în aceste condiţii, prima mea pornire la durerea ce m-a cuprins la acele acuze a fost să discut cu fiul meu cel mic (ăi mari au peste 30 de ani!), de 11 toamne taman azi 25 noiembrie, despre acuzele nedrepte în existenţa noastră.
Am sentimentul că se discută cam puţin, inclusiv de către părinţii integri (cu copiii lor!), pe acest subiect. Acuzele nedrepte...


Şi cred - lăsîndu-vă pe dvs. să mă contraziceţi de mă înşel flagrant - că genitorii nu fac aşa ceva din cel puţin trei motive.
Una, pentru că ei înşişi purced uneori la aşa ceva. E de ajuns să ne uităm în jur puţin mai atenţie, şi o vom vedea la multe familii.
Unii părinţi or considera natural să nu dea înapoi cînd greşesc faţă de copii (ăştia din urmă nefiind nici ei sfinţi, s-o spunem...). Asta pentru că aşa e rolul Părintelui în atare gen de familie. Să nu fie atins prin aşa  repliere.
Apoi, există şi un oarece sadism. Conştient sau ba. De genul: "Dacă am suferit io, asta e, să sufere şi prîslea - îi va prinde bine în viaţă!"

Iar încă un motiv este că părinţii aceia se feresc să-şi deschidă propria lor rană, de a fi suportat pe vremuri - din partea celui mai puternic, se înţelege -, că suportă azi acuze nedrepte - fără să fi deprins (dcă aşa cevae posibil pe lume) putinţa de a le suporta.
SE MAI FERESC ŞI SĂ DEA IDEI COPILULUI, că pe lumea asta se petrec lucruri atît de nedrepte.

Cu atît mai puţin, se înţelege, nu îl vor vaccina legat de situaţie, în genul: "Ce doare aşa crunt, băiete/Ionele, cînd cineva te taie cu nedreptăţi?"



Cu atît mai puţin nu va veni din partea părintelui întrebarea: "Au venit şi de la mine aşa acuze nejuste (să fiu iertat pentru vocabular ceva mai neviu, mai sec!)?"
Cu corolarul: "Eşti nemulţumit de mine?"
În ultimul caz, situaţia riscă să devină dramatică, deoarece ar putea afla că sufletul omenesc poate nutri ură aparent ilogic, pe motivul - de pildă - că părintele nu-l fereşte suficient de durităţile, de incomodul sinistru al vieţii.







Cele afirmate mai sus fac stringent un nou post.
I-aş spune Sindromul Jean-Jacques Rousseau. Băiatul ăsta, care altminteri - cu gîndirea sa (Contractul social) - a pus umărul puternic la picarea Bastiliei, a scris un minunat op pedagogic, Emile, însă şi-a dat în grija statului toţi cei cinci copii rezultaţi din concubinajul cu o doamnă altminteri de condiţie modestă.
Ce-i de făcut pentru ca vorbele frumoase - între care trec şi flaşnetele mele de mai sus - să nu rămînă doar atît (asta dacă nu încurcă...)?
Ce pare să împiedice aplicarea unor vorbe frumoase  - admiţînd că le acceptăm astfel - în educaţia unui copil, în pregătirea lui de viaţă?


2 comentarii:

  1. Vrabiamihaiviteazu28 noiembrie 2011, 23:27

    Mi-a placut istorioara despre calculele facute de copil si mama. Despicand firul in patru, ar reiesi ca bietul copil se simte exploatat, in timp o considera pe mama un despot nemilos(feminin, of course) :D. Nici vorba de egoismul fara minte al prichindelului, care vede perfect, dar numai imaginea de pe o singura fata a cubului.

    RăspundețiȘtergere