marți, 6 decembrie 2011

[EVALUĂRI] Iar e nasol...

I

Viaţa de zi cu zi, inclusiv aia cu pretenţii de intelect, de duce de la una la alta...
Am găsit într-un sertar la serviciu primul volum din "Agonie şi extaz". Văzusem filmul (Charlton Heston şi Rex Harrison), dar abia acum am aflat de autorul cărţii - Irving Stone.

În acel sertar exista doar volumul I. Cum cartea mi s-a părut plăcută, am purces să caut pe net al doilea volum. N-am dat de el ci de un op despre Freud (interesant, poate îmi veţi permite o părere, eventual nişte extrase zic eu utile...), dar şi de un mare folder.

Cuprinzînd, acel director de computer (de pe Strong ++) şi o carte a lui Horia Roman Patapievici. Un pic mai veche, lucrarea ultimului, şi cu titlul "Omul recent".
Vag o mai răsfoisem cîndva, dar abia acum i-am dat ceva mai multă atenţie, inclusiv pentru că miam dorit o ceva educare a putinţei de concentrare (da, marele 'telectual de mahala stă prost la capitolul ăsta!).

Cred c-am călcat în grămăjoară moaaaale... a copilului din Hainele împăratului.
Nu că H.-R. Patapievici nu ar poseda merite mari în munca domniei sale, dar vreo cîteva chestii tot aş îndrăzni să ridic...

Aici din start realizez că mersul prin lumea asta, ca să nu mai spun afirmarea ori umbletul pe la sfere mai înalte este imperios necesar de o siguranţă de sine poate cam mare după standardele mele.

Carele standarde?
Păi pe Descartes (cel cu cugetul şi îndoiala) nu l-am prea frunzărit, dar tropăi şoriceşte alături de elefantul Andrei Pleşu. Cre, în termenii mei cel puţin, sfătuieşte cald să nu ne închipuim a se fi răsturnat complet căruţa certitudinilor şi a Adevărului taman în ograda noastră.
Eu, un gînditor din şapte miliarde, cel puţn aşa cred că e sănătos să văd lucrurile.

Cum am spus, pricep şi de ce indivizi mai adînc înşurubaţi în societate ori vizînd spre acolo au neapărată nevoie să afirme minunăţii sau ba obligatoriu cu o deplină încredere, dacă se poate ca venind din partea vreunui uns al lui Dumnezeu (în sensul intelectual, nu religios).


II

Şi ajung iar la obsesiile mele...
Ce naiba (zic retoric) nu ne permite să ne îndoim de observaţiunile noastre asupra lumii. De pildă că Evu' Mediu fu mai breaz decît moderntatea secolului 21, cel lipsit de sevă şi spiritualitate? Ori că ce afirma vreun Platon e chestie bătută în cuie, etern pus la temelia universului?
Plus ideea aia cu adusul (mai mult sau mai puţin făţiş) al lui Dumnezeu în sprijnul afirmaţiilor noastre.
Io zău că nu înţeleg - dar probabil o voi reuşi curînd şi, implicit, tonul îmi va scădea... -  cum poţi să te crezi pricepător al lucrurilor şi să uiţi că la fel de extaziaţi şi siguri de sprijinul Zeului e şi papuaşul?
Pînă la urmă, trăgînd iar la stîna şi oile mele, cred că a te crede doar matale (şi eventual aderenţii bisericii din care faci parte) blagoslovitul Cuiva de sus este,pe de o parte, un mod de a-ţi drege o nesiguranţă măricică (a se citi astronomică), iar pe de alta un mod de a-ţi pune în practică omenească agresivitate, trecînd prin ideea că matale eşti între aleşi, iar ceilalţi rătăciţi.

Zic şi io...
În context, încerc să mă feresc ca dracul de tămîie ca asemenea observaţii - îndrăznesc a le bănui de bun simţ... - să mă ducă la ideea că vai ce breaz sînt.
Zău că asta vreau!
Şi nu din vreo modestie ieftină, ci pentru că aş pica tare uşor din un Olimp de moment.
Da, nu e o muncă uşoară... Ba chiar poci spune că de Sisif. Să cercetezi cu multă delicateţe (crezut fiind sau ba...), iar apoi să nu ţi-o iei în cap, ori barim să-ncerci asta - căci deseori şi inconştientul meu plăteşte independent preţul: sentimentul că eşti mai breaz îi reduce din angoasă...


PS
Am să revin cu citate din lucrarea dlui Patapievici, eventual şi a altora, de pildă Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt.
Pînă la acele opinii, am sentimentul că lumea cărţilor se împarte între cei care nu ating cu o floare şi ăia care dau de pămînt, asemenea unei categorii de forumişti - deşi am sentimentul că aceştia din urmă iau în serios din scoarţă în scoarţă lucrări precum Jurnalul fericirii...
Să acţioneze şi aici acea însuşire a inconştientului, ca nealbul să fie decretat urgent negru? Iar cine sesizează una, două, nouă să fie tratat drept demolator al confortului nostru (în acelaşi inconştient un singur ciocan fiind suficient la o caravană nesfîrşită cu oale).

PS2
Aici poate e de ilustrat postul cu o poză două dintre cele aduse cîndva de fosta nevastă, lucrătoare prin 1992-94 la revista "22".
Că veni vorba.
Şi calc iar inconştientul (altora) pe coadă - care se înfurie, căci un singur argument diferit le tulbură grozav construcţia legată de vreo carte, de vreun autor.
Un episod în redacţia amintitei reviste, pe Calea Victoriei.
Horia P. nu avusese parte de faimosul episod cu căpitanul Soare. Om timid, mai aducea un material-două. Şi-a adus şi fiul, pomeneşte de el alminteri în prefaţa "Omului recent", care tînăr mai umbla prin încăperi. La un moment, copilul simte nevoia tatălui, motiv pentru care bagă capul într-o cameră şi întreabă, altminteri politicos: "Patapievici e aici?".
Nu are cum să nu-ţi fugă mintea aici la genul de neveste care folosesc numele de familie în ce-l priveşte pe soţ. Şi iar mi-a fugit mintea la genul de atmosferă de bănuit în aşa casă.

Nu ştiu dacă era cazul şi în vechea Atena, dar conexiunea următoare a fost la Xantipa, sau barim la ceva apropiat.
Aşa, repet, a ţinut mintea-mi să fugă...


2 comentarii:

  1. Vrabiamihaiviteazu6 decembrie 2011, 23:46

    Apropo de PS2, mie nu mi-a fugit mintea la cele neveste, ci am gandit doar ca acel copil era destul de inteligent sa inteleaga ca se afla intr-un alt mediu decat acasa. Si ca in acel loc parintele sau era "Patapievici", nu "tati".
    Dar fiecare poate vedea lucrurile in felul sau: daca vad un avion pe cer cat o gamalie, asta nu inseamna ca vad o miniatura. Si reciproc, daca oamenii din avion nu ma vad, asta nu inseamna ca eu nu exist.
    De-aia avem minte, sa intelegem ca lucrurile pot fi si altfel de cum le percepem.

    RăspundețiȘtergere
  2. Păreri şi păreri...
    Nu cred că avea cineva dintre maturii de acolo probleme dacă acel copil pomenea de "Tati".
    La cealaltă formulă, cred că nu pica rău "domnul Patapievici".
    Înclin să cred totuşi că formula o învăţase acasă, ca mod de adresare faţă de tată în absenţa acestuia.

    RăspundețiȘtergere