sâmbătă, 10 decembrie 2011

[MUNTE] Locuri de suflet


Acesta e - alături de alte cîteva în Bucegi - Colţul Mălin.

Am dat de un film de acum 6-7 ani, cînd împreună cu Mihai Cernat am coborît de pe Platou, iniţial pe muchia Mălin - Urzica...
Pozele nu-s grozave, dar reproduc nişte locuri unde - dacă asta o interesa pe careva - m-am simţit şi mă simt nemaipomenit, atunci cu pasul (dar şi cu emoţiile şi grija unei intervenţii chrurgicale a doua zi), acum cu gîndul...


 Prin preajmă, nişte schiori, nu ştiu încotro mergeau, parcă Pripon. Apropo, era 31 mai. 2005.

 În buza abruptului. Soare nemaipomenit. Altminteri locul mă trimite cu mintea la nişte scrise ale înaintaşului Nicolae Bogdan, pe cînd se pregătea de coborît - cîndva - Mălinul.

  Mihai, în locul unde e mare aglomeraţie în ziua Cupei Mălinului - în acel an probabil petrecută cu vreo două săptămîni în urmă.
 Într-o primă etapă ne zgîiim din gura Mălinului, dar vom merge pe creasta din stînga. Unde e mormanul de zăpadă de pe ea se află Brîul de Sus al Coştilei.

 Morarul, peste Valea cerbului.
Am uitat să spun că în privinţa transportului ne-a ajutat Mugur Ilie, dar care nu ştiu ce problemă sau promisiune avea, de nu ne-a putut însoţi, chit că traseul îi făcea şi lui cu ochiul (altminteri îl parcursesem împreună anterior).

 Mihai Cernat, colindătorul de azi - 2011 - al continentelor montane...

 Nu mai ţin minte exact unde este fereastra asta, cred că în locul unde, evitînd finala Ţapului, am intrat într-o copaie la dreapta (cum cobori), ce sfîrşeşte printr-un horn vertical taman pe muchia Mălin-Ţap, la nivelul Brîului Mare.
 Vedere pe acolo cu Colţul Mălinului.

 După rapelul pe hornul prin care se scurge în Brîul Mare amintita copaie. Nu ştiu dacă prin Finala Ţapului era neapărat complicat (gheaţă, pericol de lung şi fatal lunecuş etc.), dar am preferat pe aici...


La vreme de zăpadă în Mălin,am descoperit că se poate traversa cu oarece atenţie în vale, la nivelul Brîului Mare, chiar în dreptul Colţului Mălin. N-am idee dacă e posibil şi vara, probabil nu. Aici, după cum mulţi ştiţi, îndeobşte se coboară pe un mal înierbat pînă unde locurile permit o traversare în talvegul Mălinului (şi aici o lespede incomodă, de curînd Vali Peneş voia să monteze un lanţ, pe locul unde a existat cîndva Cablul lui Tunaru)

 Se coboară pe Mălin la mare plăcere. Dar şi oarece jenă de unii care asudaseră cu schiurile urcînd, nu ca alţii sosiţ cu telecabina...
 Există pe aici o putinţă de a trece la stînga, spre (se mai urcă ceva) baza Colţului Mălin. Mărturisesc că am făcut ruta doar în coborîş, acum era prima dată în suiş. E un scoc pe parcurs, nu tocmai plăcut la urcuş, dar am descoperit în dreapta o posibilitate onorabilă de acces la micul şi plăcutul brîu ce marchează Colţul la bază. Acolo se află şi o grotă interesantă/plăcută.


 Curînd (după ce trecem o pîlnioară afluentă Mălinului) sîntem în muchie.

 De aici se porneşte în traseu Crestei Mălinului (separă văile Mălin şi Seacă a Coştilei), pe faţa văii omonime.. Trimiterile istorice sînt inevitabile. La 19 noiembrie 1933 vremea permite unei echipe de patru alpinişti să suie pe aici întîiul umăr al colţului. În scurtă vreme se suie şi un horn pe faţa Crestei dinspre Valea Seacă. Echipa (Comănescu, Dimitriu, Frim, Şincan) trece apoi pe faţa Secii, pe unde va ieşi la vîrf. În 1935, Dimtriu şi Costi Ţico suie de deasupra umărului amintit o fisură şi urmează apoi muchia pînă la vîrf - Creasta Mălinului fiind parcursă după cum se vede din două etape.

 Traseul are oarece expunere dar e simplu şi frumos. Cînd e vremea ok, bineînţeles. Cînd nu e, te întorci frumos acasă şi gata - cum mi s-a întîmplat şi mie într-un final de aprilie.

 Prima lungime am parcurs-o eu. Aprecierea mi-i bineînţeles subiectivă, dar tare îmi place locul, tare e frumos...! Dai curînd de o deschidere, care îţi pune la dispoziţie două posibilităţi de avans. Regrupezi apoi sub două fisuri. Subsemnatul mai fusese pe aici, dar uitase poziţia de atac, aşa că m-am canonit tare înciudat, bănuind că are muntele ceva cu mine, că s-a schimbat de la un an la altul. L-am lăsat pe Mihai, care a intuit curînd că-i de ramonat altfel şi a depăşit locul.
Deasupra se iese la o oarece pajişte, un ocol pînă sub o fisurică, pe unde ieşi la muchia orizontală a ceea ce numeşte lumea Primul Umăr (fie şi fără majuscule, în Buletinul Alpin interbelic).

 Mihai, ajuns în regurparea de la baza celei de-a doua trepte, pozează locurile.

 Fotografiază şi fisura care urmează.

 Cătinel vine şi Mircea.

 Muchia asta se poate trece în picioare.

 Mihai revine la ea, ca s-aibă şi el o poză de aici.

 Cu scuze încă o dată pentru calitatea slabă a imaginilor: Valea Seacă, scăpînd de sub versantul nord-estic al Colţului (cel nordic aparţine Văii Ţapului).






 Poza e naşpa, dar locul mi-e tare drag! Nu atacăm fisura pozată anterior, ci trecem pe faţa Secii, unde configuraţia locului permite avansul pînă la un brîuţ de piatră, aferent celei de-a doua regrupări din Hornul Central. De la nivelul Umărului există şi o posibilitate de a trece la prima reprupare din acelaşi traseu - pe unde am mers cu Carmen Dumitru şi am pomenit/ilustrat într-un post de acum vreo două luni.


 A treia lungime din Hornul Central. Cînd a ajuns aici, echipa 1933 a apreciat drept prea dificil hornul (se pare că avea gheaţă), aşa că a luat din brîuţ direct în sus. Personal am vrut să-i urmez, peste decenii, dar locurile mi s-au părut cam aiurea... Ca să nu mai spun că lungimea din poză a Centralului e o plăcere la căţărat (a doua, de exact dedesbt, e mai neam prost...).
Mă învîrt încîntat în acest loc, la 2005, fără să trec însă punctul expus dincolo de care poţi intra în gangul Hornului.
Aaaahhh, frumos e!!!
 
 Dăm sfoara după steiul existent pe brîuţ şi coborîm.


Eu sînt deja în brîul de la Umăr, aşteptînd să vină şi colegul.


 Mihai, juneţea întruchipată (subsemnatul avea 48 de primăveri), suie el fisura din Creastă. Cum mă fripsesem cîndva cu ciorba aici, ca secund, îl rog să regrupeze imediat ce poate, altminteri nu ne putem auzi.

 Mihai merge strună. Din fisură, la un moment dat te salţi la un prag din stînga, din care apoi un pas încă nesigur te duce în locuri mai comode.

Vecinul Morar.
 
 Sub Mihai, în soare şi datorită perspectivei părînd foarte aproape, e muchia orizontală a Umărului.
Altminteri, la nivelul nostru locul se lărgeşte numai bine, de umbli precum Donald Duck ("Aaaaaa...Aaaaaa",mirosind flori parcă) dintr-o încîntare în alta.
Din gura asta de rai (recomand şi un ochi aruncat de aici peretelui de miazănoapte al Colţului) te desparte de  vîrf doar o "carte" de stîncă, un diedru la o adică, de vreo 3-4 metri dar nu tocmai simplu. Suie Mihai.

Al lui Cernat, pe vîrf, îşi fotografiază colegul, aflat doi paşi mai jos pe Creastă.

Coborîm apoi cu grijă pînă în gura Hornului Ascuns. Se pare că nu ne-au rămas clişee pentru restule turei.
Vom atinge Poiana Coştilei prin Valea Mălinului-Vîlcelul Poieniţei.
Firi ceva mai vulcanice, nu ştiu din ce ne bosumflăm o vreme pe Mălin. Aaa, ziceţi că aşa ceva nu se spune? Pardon, estem oameni!

2 comentarii:

  1. Tin sa va contrazic! Pozele sunt grozave. Foarte interesant Coltul Malinului:)Eu am fost multumit sa-l vad din BMC, apoi din V.Malinului ( pe masura ce urcam spre platou). Vad ca se poate balauri mult in zona lui. Am vazut o poza, nu mai tin minte a cui, cu o persoana care statea chiar langa Dintele dintre Colti. Acum ca ma gandesc mai bine, cred ca tot la dvs pe blog am vazut poza:)

    RăspundețiȘtergere
  2. http://mirceaordean.blogspot.com/2011/10/munte-1990-cu-carmen-in-coltul-malin.html

    RăspundețiȘtergere