vineri, 23 decembrie 2011

[SOCIETATE, PERSONAL] Mărturisire


Bună ziua!

Am momente în care mi se pare că ar fi ceva de capul meu. Sînt cele în care, de pildă, îmi trimit unele producţii de aici la revista "Dilema veche", în calitate de aspirant la paginile acesteia.
Bineînţeles că jena mă cuprinde curînd. Îmi văd iute lungul nasului. Procesul are loc şi la răsfoirea vreunei reviste, cînd mi se pare că-s superior vreunuia, după care urmează prăbuşirea, mai ales cînd răsfoiesc vreun "Forbes".

Sentimentul - ăla cu e ceva de capul nostru - se pare că este totuşi absolut uman (un Gigi Becali văd azi că se consideră în atenţia lui Dumnezeu, de pildă). Aşa are interesul natura, Dumnezeu să funcţionăm, asemenea unui bec ce suportă tensiuni mari, însă dă finalmente lumină.

În dimineaţa asta însă m-a cuprins din nou sentimentul că-s mare sculă.
Văzui un interviu al dlui Bălăceanu Stolnici. Între altele, deplînge că alde colindele cele atît de frumoase din tinereţea sa au ajuns curată cerşetorie. Dar venerabilul academician cît şi psihiatru nu încearcă să-şi explice fenomenul, de ce viaţa vru să meargă aşa. Doar regretă, deşi în spatele sentimentului este doar o suportabilizare, fie şi pe calea trecutului, a prezentului de octogenar ('Nu toată viaţa fu sinistră', este explicaţia pe care o dau demersului).

Mai dur şi pe măsură de neinteresat de explicarea şi acceptarea fenomenelor este un cunoscut poet. Başca apelator la formule ieftine intelectual şi degrabă obţinătorii de efect la massă. Nici gînd să explice de ce un Ion Iliescu are azi mulţi admiratori. În schimb ni se oferă răutăţi ori apel (inevitabil dubios pentru cei avizaţi asupra jonglatului cu vorbele) la morală


Bineînţeles că io relev cele de mai sus, dar ei rămîne-vor un patriarh stimat de mulţi, respectiv un literat de frunte al României de azi şi de mîine. Iar subsemnatul un Becali parţial, convins că măcar uneori îl ajută Divinul. Şi că va fi băgat în seamă pînă la urmă de omenire, plus săltat la cine ştie ce rang social.

Intervin însă frenatoriu două lucruri.
Pomeneam recent, la un interviu dat de Marian Munteanu, despre plăcerea de a descoperi realitatea, de a evada din ceea ce ţi se părea a fi Ea. Este o cale de a evita căutarea buimacă şi finalmente toxică a aprecierii sociale.
Şi oricum e de evitat astă sete de recunoaştere. Căci prea are inconveniente.
Dincolo de faptul că numita pornire vine irepresibil (şi) din suflet, a ţi-o tempera te pune în faţa unui vid. Dureros şi nu numai. Dar acel vid simt că poate fi umplut, şi nu neapărat cu surogate absolut dăunătoare în final.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu