vineri, 9 decembrie 2011

[VIAŢĂ] Amestecate

I

Tot îmi iese la socoteală cun crunt sentiment de vinovăţie al subsemnatului.

Bineînţeles că nu poţi trăi lesne cu aşa ceva.
Dacă nu ai ceva şi infinit mai neplăcut de mascat, te strădui să acoperi aşa simţămînt.
Nu contează cum te strădui în direcţia asta - este drept că nu o dată lucrurile, evitarea se petrece automat, inconştient, că aşa evită El cele neplăcute...

Dacă nu fugi permanent şi total de cele neplăcute ale vieţii, poţi percepe lucrurile pitite. Între altele acest sentiment de vinovăţie. Căci iese cumva la vedere, fie şi înfrăţit cu ceva gen liană, care îl face mai lesne gurgitabil. Mă iertaţi că nu dau şi alte detalii în ce mă priveşte.

Pînă una alta, pînă voi avea mijloace mai eficiente (trec şi psihoterapeut plătit aici), mă strădui să dreg singur ce şi cum...
De ce să încercăm zvîrlirea din viaţa noastră a SV (şi altele asemenea)?
Nu aş putea da un răspuns raţional, iar la unul-clişeu (gen e neplăcut, e aiurea, e nedrept! să duci aşa ceva n cîrcă) nu m-aş înghesui.

Pînă una alta aş încerca să-l privesc mai de aproape.


Am impresia că Sentimentul de Vinovăţie este la origine un reproş făcut cu mare agresivitate.
Pentru ca aşa să prindă bine, mai exact să prindă adînc, este inevitabil necesar ca atacul (că deja nu mai e joacă...) să fi survenit înperioada de maximă maleabilitate/vulnerabilitate a sufletului, recte în copilărie.
În acea situaţie, inevitabil puteau purcede la aşa ceva doar părinţii.

Bineînţeles că aici mi se pot ridica... reproşuri; Cum domne, îndrăzneşti să afirmi aşa ceva despre iubiţii noştri părinţi, carele s-au sacrificat, au făcut aia aia, m-au ajutat?!!! Eşti un nemernic!"
O să mă jenez un pic de aceste replici, însă merg mai departe.
Nu puteau veni decît de la Ei.

Iar aici putem discuta, chit că vor veni contrareplici asemănătoare, despre neacceptarea de către oameni a dureroaselor vieţii. Inclusiv acela că un părinte poate face rău.
Iar reticenţa adulţilor de a accepta sau chiar discuta subiectul vine şi din teama că pot fi acuzaţi ei înşişi de tratament asemăător aplicat propriilor progenituri! De aceasta (şi de altele) se şi fereşte românul de ideea de psiholog...

Cred că e de pomenit că tocmai în familiile sucite (în direcţia arătată) se şi vehiculează sloganurile cele mai cu moţ, cu părintele cel responsabil şi, mai ales, care se sacrifică. Chit că, dacă e să-l iei la bani mărunţi pe acel părinte, posedă cele mai deformante, egoiste, comode gesturi faţă de copii săi.


II

Despre echipa părinţilor
Nu am pretenţia c-am sondat totalitatea cuplurilor parentale (cred că mai am de aruncat un ochi la 6.999.990).
Nu voi discuta aici de cele care alcătuiesc o echipă fericită (chit că şi la acest fericit o fi ca la indivizi sănătoşi medicalmente, adică bolnavi prost consultaţi).
Dar am observat că uneori echipa e de prost augur.

Două exemple. O mamă niţel într-o ureche, adică (cf. definiţiei dintr-o carte oarecare) nu şi-a rezolvat problemele. Şi îşi descarcă o agresivitate din prima copilărie pe proprii copii. Acea acţiune are loc direct, dar şi printr-o negură sinistră în ochi. Ceea ce, în prima copchilărie, contează infinit.

În ecuaţia această e decisivă attudinea tatălui.
Paradoxal, masculul cu oricina nu e un chitit vădit pe proprii urmaşi - apropo, băieţi ambii. Ba derutează suplimentar printr-o fire veselă, dezinvoltă, ba nici nu este spre 60 de ani un uzat al vieţii, semn că a jucat teatru...
Vine însă dintr-o familie cu tradiţie în dominaţia femeii. Datorită mamei, tatăl său a venit alături de băiat abia pe la şapte ani. Iritarea plodului nu a ieşit direct, pe subiect, ci pe proprii copii. Ce reprezentau totodată pentru el, ca individ poate incomplet separat de mamă (şi asta se petrece sănătos doar la o anumită vîrstă, nu oricînd!), şi concurenţa la grija nevestei.

Un alt cuplu nu face echipă nemaipomenită, însă tatăl - cocoloşit suficient de mamă dar nu cît pentru a rămîne dependent de ea - este obosit de meseria de tată, a doi copii. Aceştia, ăi mici, nu capătă o doză sănătoasă de agresivitate masculină de la tată şi pentru că acesta nu prea posedă, dar şi le-o refuză. Probabil pentru a nu-l ataca cu şanse de succes mai încolo.
Copiii nu sînt cvasidistruşi precum ceilalţi, dar au devenit suficient de la locul lor cît să fie şi abătuţi şi lipsiţi de vreun sens în existenţă.


PS
La vesela şi amabila comunicare de la II se impune întrebarea: "Da' bine, bre, matale cum procedezi, mai exact cam ce succese obţinuşi cu cei trei băieţi ai matale?"
Grea întrebare.
Mai ales că a dori să faci, să îmbunătăţeşti ceva nu este deseori egal cu a izbuti...
În cazul celui mic, care altminteri avu fericirea de a găsi un izvor de bună dispoziţie şi vitalitate în persoana actualei mele partenere, cred că i-aş putea fi un individ de discutat întru cele mai puţin plăcute... O să ziceţi că taman la aşa ceva m-am găsit şi io a fi util...  Cred că nu e chiar de colea, asemenea putinţă, căci nu-ţi vine (şi motivele-s întemeiate!) să spui oricui cele despre slăbiciunea proprie, despre tristeţe şi alte surate...
La bani mărunţi, Radu îmi moşteneşte binişor firea, cea fără rost-beton în viaţă, respectiv cu ceva depresie existenţială...




4 comentarii:

  1. Tare as vrea sa stiu cum va fi baiatul tau peste ani de zile, daca de acuma poti spune ca mosteneste o "depresie existentiala".
    "Izvorul de bună dispoziţie şi vitalitate" este doamna pe care de curand o descriai nu tocmai placut?
    Baietii cei mari ai tai cum sunt? Cred ca nu fac parte din categoria celor cvasidistrusi. Si chiar, cum se manifesta aceasta cvasidistructie? Droguri, bautura, homelesi?

    RăspundețiȘtergere
  2. Am înţeles mai greu cum e cu temeritatea a la Brînzovenescu, respectiv din spatele titlului "Anonim". Probabil poate fi subiect de post... Ce-l opreşte pe respectivul să spuie verde, "Io-s şi tot io spun asta, chit că nu-ţi place matale!".

    Parcă mi-e cunoscut stilul... Parcă.

    N-am de unde să ştiu cum va fi băiatul, peste ani. Cine poate băga mîna în foc pe tărîmul ăsta? Poate fi bine sau rău - depinde de cîteva lucruri.
    Nu pot să nu observ însă la acest paragraf al Anonimului că respectă regula aceia, cu enunţuri în faţa cărora ţinta intră într<-o bîlbîială mai mică sau mai mare şi nu răspunde la obiect. Se teme de pldă de ceva zice lumea, respectiv că - într-adevăr - e nasol dacă copchilul ajunge rău. Cît de rău? Aici se adună toate temerile din extistenţa Ţintei.
    O fi scris cam savant, dar zău că un dram de învăţămînt se poate scoate...

    În ce priveşte paragrafu' doi, cu doamna, nu văd ce au merele cu perele. Eu pot fi la o neînţelegere cu cineva, iar acela să poată primi caracterizarea cu pricina. Care e problema?

    Tot mere cu pere e şi la ultimul paragraf. Băieţii cei mari nu au aceeaşi mamă. Ba şi eu parcă eram mai zdravăn, deşi nu bag mîna în foc.
    În ce priveşte pomenita cvasidistrucţie, eu ştiu că gîndirea comună leagă distrugerea interioară de anumite compensaţii chimice. Dar omul poate fi distrus şi dinainte de stadiul consumului. Mai ales cei care nu au curaj, de teama Tiranului familial. pînă şi să întindă mîna spre sticlă. Ori Soare. Căci veselia ar deranja...

    RăspundețiȘtergere
  3. Vrabiamihaiviteazu11 decembrie 2011, 22:56

    Eu pot sa semnez si Gheorghe de la Barca, ca tot un necunoscut raman pentru tine(din graba selectasem Anonim la identitate :| ).

    Normal ca n-ai de unde sa stii cum va fi copilul peste ani. Nici NU am intrebat. Doar ca nu intelegeam cum puteai spune despre un pusti de cativa ani ca mosteneste o depresie. Psihologic vorbind, depresia este o chestie complexa, nu sinonima cu tristetea.

    Iar curaj inseamna cu totul altceva decat sa intinzi mana dupa sticla, in ciuda Tiranului familial.

    Am sa ma limitez, de acuma, strict la citirea descrierilor ascensiunilor pe munte, tare interesante, ca sa nu mai zic de superbele imagini ale acelor locuri.
    Mult noroc!

    RăspundețiȘtergere