vineri, 16 decembrie 2011

[VIAŢĂ] Păreri personale Dumnezeu



I


Probabil Jung sau alţii au abordat subiectul, dar mă aventurez totuşi...

Sentimentul meu este că - dincolo de poveste... - totuşi în mintea noastră există întîi părintele şi apoi Dumnezeu. Mă refer ca apariţie, în copilărie, a acestor instanţe.
Ca urmare, e foarte posibil ca noi să atribuim lui Dumnezeu cel puţin unele însuşiri ale părinţilor, respectiv decurgînd din modul nostru de relaţionare cu aceştia.

Observasem cîndva - cînd deja depăşisem fervoarea religioasă de la 20 de ani - că relaţia-mi cu El se limita la mulţumirile pe care i le aduceam pe coclauri, în faţa unui loc nemaipomenit.
A durat ceva stadiul ăsta. Pe măsură ce relaţiile s-au răcit, m-am trezit reproşînd divinităţii. Ca om umblînd niţel prin ale minţii, mi-am dat seama că reacţiile se apropiau binişor de modul cum îmi tratasem părinţii (tîrziu am ajuns să le fac reproşuri, iar apoi am răbufnit bine în direcţia asta.

De aici ideea că întîi fură părinţii, că relaţionarea cu ceea ce am acceptat a fi Creator şi Stăpînitor al lumii a preluat de fapt stilul de raportare la genitorii biologici.


II

Am sentimentul că e o greşeală să ne batem capul cu existenţa lui Dumnezeu, cu ce ajutor sau pedeapsă o veni de la Acesta.
A sta cu grija Lui ne împiedică să ne adaptăm mai bine la viaţă, cum e ea, bună, rea, şarmantă, insuportabilă - bineînţeles nu toate odată.
Azi mi-a ieşit ceva prost, cu banii, cu leafa. Dincolo de nodul în gît care a succedat vewştii proaste, mi-a venit furie pe Dumnezeu. Aşa din senin, cum doar incontrolabilul inconştient poate naşte. Dar am realizat brusc că am treabă de făcut, am adaptare de moşit la noua situaţie, (adio cheltuielile cutare dorite, adio dentist pe luna asta).


III

Cred că Dumnezeu ţine de sfera iluziilor.
Cele cu care trăim, fie şi în fals, toată viaţa.
Categoric a face bine multora, deşi nu aş vrea sîă fiu în pielea lor cînd treaba merge prost ori foarte prost, ca să nu mai vorbesc de Clipa Trecerii. Dincolo.
Nu ştiu cum o fi la mine, cînd oi vedea că El există, dar de colea nu e nici la credincios, cînd simte că NU E...

Nu ştiu dacă e răutate din partea mea,că intru cu aşa idei în sufletul bieţilor credincioşi, ai celor care de chiu de vai şi-au creat un acoperiş din ideea existenţi în preajmă-le a lui Dumnezeu. Ştiu că nu e comod să-ţi vină unul cu ideile subsemnatului. Bănui a se rvolta în ei, dorind să iasă la aer, la furie şi sperietură, toate constatările asemănătoare la care vor fi ajuns şi ei...
Dar, la o adică, nu am cunoştinţă să moară credincioşii de grija ălora care nu l-au desocperit pe El... Ba le aruncă şi pietre, respectiv îi cred psoesori a cine ştie ce păcate ori ciudăţenii pesonale pentru care Augustul şi-a întors faţa de la ei. Başca perspectiva catralioanelor de ani la smoală.


IV

Apropo de iluzii, mă uitam la Stela Popescu, căreia municipalitatea  i-a oferit o aşa numită stea pe Walk of Fames, dacă am reţinut eu bine termenul.
Actriţa, într-un entuziasm probabil fără alcool, a clamat între altele importanţa şcolii româneşti de teatru, care ar fi a treia în lume. A ţinut să repete chiar iearhia cu pricina.
Din preajmă, un Ion Dichiseanu făcea paralele de egalitate cu Hollywoodul.
Ş-am realizat importanţa iluziilor, importanţa unui stomac mental greu, zolid, care să devore aşa idei fără sentimentul că spunînd albului negru există pericolul să iasă de pe linii...
Cheia sociabilităţii se pare că aiasta e, să turui atari minunăţii fără ca interioru-ţi să secrete dublu ori orice altă cantitate de acid clorhidric în stomac, ca semn al deprecierii aritmeticii interioare.


V

Nu ştiu de unde am căpătat eu în timp convingerea că ajungem să ne apropiem de realitatea lumii, odată cu scurgerea anilor noştri. Atitudinea e de revizuit însă. Mai ales că observ destui care - iar de proces aveam teoretic idee, de la alţii - o iau razna în a doua parte a vieţii.
Mda, cam tîrziu ajung la o situaţie foarte des întîlnită.

Mă uitam în ultumele luni la nişte rapoarte de ture montane. O agresivitate cel puţin măricică pe la 25-30 de ani, de care azi mă jenez (nu bag mîna în foc a fi bine, chit că deregerea situaţiei doare mult...). Observ însă, să zicem la doi colegi din Clubul Alpin Român, cum pe ei agresivitatea cam din nimica îi păleşte abia acum. A. fiind chestia ai care încearcă să iasă, să lovească nici nu mai contează cu ce preţ... Totul este să răbufnească...

Unul dintre păliţi este Eugen P.
Veneam într-o dimineaţă dinspre Valea Cerbului, spre gara Buşteni, unde dormisem în cort după o tură prelungită cu o zi înainte. Intrînd în oraş, m-a sîgetat dureros constatarea că lumea munceşte, că şi-a clădit uite ce casă - în vreme ce io, nimic, ba şi cădere liberă profesională... Între altele, în aceeaşi perioadă priveam cu multă consideraţie vila pe care numitul E. şi-a achiziţionat-o în Buşteni. Îl invidiam, stare însoţită de şuturi vindicative date eu mie în rotunjimi.
Dacă ăsta o fi preţul însă, ca muncind de zor şi avînd succese sociale să uiţi de alte planuri ale vieţii (altminteri răzbunătoare la neatenţia prelungită),  parcă am ezitări în a-mi păstra invidia...

În fine.

Sănătos este a preciza după aşa zise că nici subsemnatul nu e perfect.

Na, că am plecat de la Dumnezeu şi am ajuns aici!


Să aveţi o zi bună!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu