luni, 5 decembrie 2011

[VIAŢĂ] Sensul vieţii

 
Staţi, că nu va fi nici stufos, nici doctoral postul - mi-ar fi fost şi greu, io-s totuşi om dă rînd ("Muncesc cinstit!"..., vorba aia din Vine poliţia!)...


În căutarea unui loc de muncă mai de Doamne-ajută, am trimis azi un CV unei doamne redactor-şef. Citind apoi niţel din editorialul domniei sale din septembrie, cred că nu am căutat să obţin bunăvoinţă gratuită legîndu-mă (în sens necritic...) de o vorbă privind căutarea sensului vieţii. Mai exact, spune A.N.B., rostul trecerii noastre pe pămînt...


Fără îndoială nu am făcut o anchetă în scrisele mapamondului, dar instinctul îmi spune că de cîte ori un om este în căutarea a aşa ceva, el presupune că există vreunul, care doar s-a îndepărtat niţel de el...


Acuma, mie unuia mi s-a întîmplat să-mi rămînă mintea, în scrisele unui Teodor Mazilu (regret că nu citez din autor mai savanţi...), nu doar la afirmaţia că - după o vîrstă deşertul (interior) înfloreşte mai rar. Ci şi la o altă neplăcută:

"Chiar şi ideea de "sens al vieţii" este o mărginire a minţii înfricoşate; viaţa nu se pierde în asemenea subtilităţi, e o nebunie să credem că o realitate atît de complexă, alcătuită din miliarde de galaxii, şi-ar căuta un sens sau o finalitate. Dacă ar exista sens ar însemna că viaţa ar fi o simplă demonstraţie abstractă care, o dată găsindu-şi sensul, s-ar epuiza mulţumită că şi-a întîlnit sensul."


 Deşi citînd ăle de mai sus mi-aş trăda caracterul de ucenic, incapabil să emit ceva personal, am totuşi şi eu o părere în domeniu.
Mai exact, cred că e bine să fim pregătiţi pentru orice în viaţă - mai ales în partea treia. Inclusiv pentru lipsa de sens, respectiv pentru  realitatea că venim de aiurea, ne ducem idem şi totul nu are sens. Pretenţia e şocantă fără îndoială, dar nu din acreală ori neguroşenie emit aşa ceva, ci pentru a mă vaccina, pentru a scăpa de o grijă.
Vorba lui Gică Petrescu, s-o pot porni liniştit pe Drumul dragostei, chit că nu e vorba de acesta, ci de unul voindu-se mai puţin nefericit.

Că veni vorba, sînt convins că ăia (adică inclusiv eu, noi peste niscaiva ani) în pragul morţii nu zăresc vreun rost al întregii plimbări sub Soare... 





O să ziceţi că "Bre, da' bătrînit rău e omu  ăsta la suflet! Părea mai cu plăcere de viaţă..." De fapt, încerc să mă debarasez de gînduri de care destui cogeneri fug.
Ha.
Mi-amintesc de un confrate de pasiune montană, revăzut curînd. Foarte tînăr la suflet, ori cel puţin în discurs, în atitudine. Dar pe a cărui figură infantilă ridurile au reuşit să se grămădească.
A se ierta (poate) răutatea.




PS
Iată întregul meu conspect T. Mazilu (articol în Ipocrizia disperării), poate reprodus în reeditarea jurnalistică de acum 2-3 ani parcă (Jurnalul naţional):

 

Despre absurdul existenţei

 Gîndirea este adesea o expresie nu a înţelegerii vieţii, ci un protest împotriva vieţii.


Kant are dreptate cînd susţine că mintea cuprinde un bagaj de idei aprioric stabilite, noi avînd o idee asupra lumii cu mult înainte de a cunoaşte realitatea din experienţa directă.
Acest bagaj de adevăruri aprioric stabilite intră în contradicţie cu mişcarea surprinzătoare a vieţii.
Noi nu trăim viaţa, ci căutăm să identificăm în viaţă ideile pe care le-am stabilit de mult.
Gîndirea nu regăseşte în viaţă ideile cu care s-a înarmat, viaţa nu confirmă gîndirea, şi atunci individul intră în panică.
Absurdul existenţei este, şi asta n-o ştiu de la Kant, impasul tragic al gîndirii automate.

Are viaţa vreo vină dacă noi i-am atribuit sensuri care nu-i aparţin?
Chiar şi ideea de "sens al vieţii" este o mărginire a minţii înfricoşate; viaţa nu se pierde în asemenea subtilităţi, e o nebunie să credem că o realitate atît de complexă, alcătuită din miliarde de galaxii, şi-ar căuta un sens sau o finalitate. Dacă ar exista sens ar însemna că viaţa ar fi o simplă demonstraţie abstractă care, o dată găsindu-şi sensul, s-ar epuiza mulţumită că şi-a întîlnit sensul.

Sentimentul de absurd al existenţei se naşte mai degrabă din contradicţiile pe care individul nu şi le lămureşte, şi atunci, în loc să-şi vadă partea lui de vină, aruncă întreaga răspundere pe seama vieţii.
E mai comod să te plîngi de absurditatea vieţii decît să te plîngi de propria ta absurditate... Acest mult discutat sentiment al absurdului existenţei este o dovadă de superficialitate. Noi nu îndrăznim să vedem contribuţia noastră la întuneric şi atunci acuzăm viaţa de toate stupidităţile, meschinăriile şi limitele noastre.

Cîtă trîndăvie şi ignoranţă ascund protestele împotriva vieţii eterne!
Recunosc că eu pot să fiu absurd, mărginit, dar niciodată nu m-aş încumeta să cred că viaţa e absurdă.





Un comentariu:

  1. Vrabiamihaiviteazu6 decembrie 2011, 03:23

    Daca toti am intelege astea, psihanalistii ar muri de foame:

    "contradicţiile pe care individul nu şi le lămureşte...
    în loc să-şi vadă partea lui de vină, aruncă întreaga răspundere pe seama vieţii...
    E mai comod să te plîngi de absurditatea vieţii...
    acuzăm viaţa de toate stupidităţile, meschinăriile şi limitele noastre..."

    RăspundețiȘtergere