vineri, 30 decembrie 2011

[VIAŢĂ] Spiritul critic, chiar nejustificat?

 
I

Multă vreme am crezut că spiritu-mi critic pare-se în exces e datorat vreunei agresivităţi (urîtă însuşire, deşi e al naibii de naturală) care se descarcă altfel era normal.. Nu m-aş ruşina excesiv să fie aşa, asta e: cîndva o persoană apropiată - neştiind să îmi ţină sub control şi să mă înveţe cum s-o gestionez, a pus capac brutal agresivităţii primare a fiului şi gata. La care respectivul copchil, ca să nu se tîmpească de-a binelea, a găsit căi de a elibera acea energie, fie şi pe căi ocolite.
E un procedeu cît se poate de natural şi acesta.

Eee, numai că, de la o vreme, am senzaţiunea că pornirea mea decurge şi din iritarea de a fi luat în serios cîndva afirmaţiile unor maturi care nu erau demni de aşa ceva. Carele oameni mari, elegant spus, nu o dată se ţineau de şotii.
Băteau cîmpii. Ori înfloreau, cînd nu minţeau - asta fără îndoială vizînd confortul sufletului lor. Pe calea ce li se păruse lor mai potrivită, mai la îndemînă.



II


M-am nimerit cîndva într-o asociaţie ce-a militat alături de altele în Piaţa Universităţii, acel fenomen interesant din prima jumătate a anului 1990.
Iniţial, ne-a unit dorul de a schimba ceva sub cerul ţării ăsteia (nu folosesc vorba ca slogan sforăitor!). Cam cum fuse însă şi la 22 decembrie 1989, ulterior s-au despărţit apele şi în Grupul nostru Independent pentru Democraţie.
Unii au plecat la primul obstacol mai serios peste graniţă, avînd motiv perfect pentru a cere azil politic, de pildă în Suedia.
Alţii au ţinut să intre în politică, chiar din vara 1990, deşi cred că-i interesant ce-oi veni unui tip aparent destupat să îşi dorească activitate în PNŢCD (nu l-am întîlnit, pentru a-i afla impresiile - le pot bănui -, iar spre fruntea partidului nu l-am recunoscut în anii următori).
Mulţi ne-am lăsat (să zicem că sînt şi eu în categoria asta), cu bateriile vieţii uzate sau ba.

Am descoperit ulterior că unii din noi au optat ori de fapt au insistat pînă azi pe calea naţionalistă. De pildă Elena A., care grijeşte actualmente de un site al GID.


III

Mărturisesc faptul că nu pricep cum e cu orientarea asta, ce simte omul cînd susţine, cînd crede în ideile cu pricina. Pot doar bănui că este un trai plăcut cînd te oblojesc două Entităţi: Dumnezeu, respectiv a fi în neamul cel mai de preţ din lume.
De unde perfida-mi bănuială că golul interior ce se doreşte a fi umplut pe această cale e pe măsură de mare...

Într-un fel, pentru observatorii fenomenului e instructiv şi pentru că poţi cuantifica, cu oarece aproximaţie, cam cum e cu sufletul omenesc. Ce-l mînă ori ce-l sperie în viaţă.



IV

M-am nimerit, căutînd nişte referinţe cu privire la Petre Ţuţea, pe siteul unui fost senator, om universitar şi stîlp al naţionalismului românesc.
Iniţial, fugar, mi s-a părut că un prim post al siteului aduce informaţii interesante. Apoi am plătit obol unei zise prin care tratam de curînd pe un site de munte şi ideea lui Decembrie 1989: "Dacă vrei să-ţi placă un lucru, priveşte-l de la distanţă..."

Aici neplăcut nu este să relev fiecare afirmaţie, informaţie care mi se pare discutabilă acolo, cît faptul că oameni de orientarea politică, respectiv cu modul de gîndire al dlui C. sînt extrem de numeroşi, ba pot bănui că reprezintă lejer majoritatea.

Cu oarece ezitare, decurgînd din faptul că m-am găsit tocma eu să caut nod în papură la atîta lume, reproduc o relatare care va fi dat gata mulţi dntre simpatizanţii lu Ţuţea.

"La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“

Nu-s un campion al logicii, dar nu văd -* chiar acceptînd că boşii Securităţii fumau 'Carpaţi' iar o o eventuală alipire a Basarabiei le-ar fi crescut salariul, cum sporirea teritoriului românesc cu 1/6-1/7 le-ar fi permis un salt tabagic de la 5 lei (după scumpirea din 1982) la suta pentru achiziţionarea la negru a unui pachet de Kent.

Nu am simţul umorului?
Se poate, dar nici nu ţin să fiu subiect al îndemnului "Gîdilă-mă, ca să rîd!" (ori vorba lui Eugen Barbu, cînd se dădea la radio Europa Liberă: "Rîzi, că te tai!").




De acelaşi autor citesc şi pe acelaşi site o relatare de istorie mai îndepărtată:


"...Exult de plăcere când povestesc isprava boierului Racoviţă. Trăiesc intens o stare de exaltare! Abia aştept! Se poate?

8. Poftiţi, vă rog!
Încep prin a-l pomeni pe Constantin Boceanu, de la el am aflat minunata poveste a boierului Racoviţă. Boceanu, şi el de stirpe veche boierească, din Mehedinţi, un veritabil aristocrat, avusese la viaţa sa câteva dueluri, participase chiar şi la ultimul duel, înainte ca prin lege duelul să fie interzis în România. Două vorbe şi despre duelul ca instituţie. Duelul a aparţinut acelei lumi aristocratice retrograde şi reacţionare căreia i-a pus sau a încercat să-i pună capăt revoluţia mondială profeţită de Marx şi Engels. O lume care punea onoarea mai presus de orice. În acea lume, orice persoană care jignea pe nedrept altă persoană risca să fie provocat la duel de acea persoană. Sau, în cazul că persoana jignită era o femeie sau un bătrân, se găsea cavalerul care să-l provoace la duel pe mitocan. În felul acesta, zicea Boceanu, lumea bună era apărată de gesturile mitocanilor, sever cenzuraţi de perspectiva duelului.


9. Dar ce-l împiedica pe un mitocan să fie şi el priceput în arta scrimei sau a duelului cu revolverul?
Asta l-am întrebat şi eu pe răposatul domn Boceanu. Cu ce satisfacţie mi-a răspuns cam aşa: un mitocan, care se gândeşte să se antreneze pentru a face faţă vreodată unei provocări la duel, prin antrenament îşi pierde mult din …mitocănie, devine om de onoare! În plus, orice duel presupune un risc mare, chiar dacă eşti bine antrenat. Aşa că mitocanul se temea pe vremea aceea de duel ca dracul de tămâie…


10. Dar dacă era provocat la duel şi nu se prezenta?
I se ducea buhul că este un om lipsit de onoare şi nici unul dintre cunoscuţi nu mai accepta să aibă de-a face cu el. Nu mai era primit în nicio casă, era exclus din lumea din care făcuse parte!… Devenea un proscris!… şi acum momentul astral, cum l-ar fi numit Stefan Zweig, evreu şi el, ca şi Lassalle, dar ce evreu?!  Aşadar suntem în anul de graţie 1864, Ferdinand Lassalle are 44 de ani, holtei, bărbat cu succes pe toate planurile în societatea vieneză, îi mai lipsea un blazon de nobleţe, probabil, sau numai o soţie frumoasă şi drăgăstoasă. O jună contesă părea că îndeplineşte amândouă condiţiile, başca, probabil, şi ceva avere, aşa că Ferdinand al nostru ia un buchet de trandafiri sau crini imperiali, ori cu mâna goală s-o fi dus la părinţii fetei, să le anunţe marea bucurie: îl vor avea de ginere pe faimosul ziarist, teoretician şi combatant socialist Ferdinand Lassalle, care se prezenta în persoană să ceară mâna tinerei domniţe!… Aşadar taica contele, cam în vârstă şi beteag, a fost pus în situaţia de a accepta în familie, ca ginere, un ins cunoscut pentru vederile sale politice socialiste, adică anti-aristocratice, şi destul de copt pentru juna sa copilă… Cam purisan, adică. O fi contat şi faptul că Lassalle era evreu? N-aş crede, la Viena evreii erau bine integraţi în societatea înaltă a imperiului. Bref pe doi, contele îl refuză pe marele Lassalle, nici nu mai contează cu ce argumente, cu ce cuvinte. Nu-l vrea în familie! Nu vrea nepoţi de la tovarăşul Lassalle! Nu vrea şi gata!
Afront la care Ferdinand Lassalle nu se poate abţine să nu răspundă cu o pereche de palme aplicate pe obrazul părintelui impertinent, al căror răsunet a cutremurat întreg imperiul chezaro-crăiesc!… Un gest de mitocan, eşti de acord? Peţitorul care îşi bate socrul!


11. Obermitocan!
Conform uzanţelor, contele face cunoscut afrontul suferit, precum şi faptul că din pricina vârstei şi a stării sale fizice precare nu-şi poate apăra onoarea, terfelită de reprezentantul cel mai de seamă al socialismului utopic, cum era prezentat acest Lassalle la cursurile de socialism ştiinţific din facultate. Lassalle era, aşadar, un utopic, un visător, un idealist, care ia la palme pe cel pe care şi l-a dorit bunic al copiilor săi!… Cazul ajunge în presă şi toată lumea începe să fie pasionată de întrebarea: care dintre junii baroni sau conţi imperiali, ai Ostreich-ului, va ridica de jos mănuşa aruncată cu atâta impertinenţă în obrazul aristocraţiei vieneze de spadă vieneză. Aristocraţie care fusese de spadă cândva, la începuturi, dar acum se cam lenevise, se dedulcise la viaţa de cafenea şi de salon, astfel că niciun june nu se iţea la orizont să apere onoarea contelui şi să spele ruşinea de pe obrazul aristocraţiei austriece… Situaţie de care presa, aproape toată cu simpatii socialiste, iudaizată bine, cum o va califica Eminescu câţiva ani mai târziu, nu întârzie să profite şi să ia peste picior, să ia la un mişto homeric însăşi ideea de aristocraţie, de cavalerism european, arian etc. Aveau toate motivele!… Fireşte, toată această tevatură din perspectiva revoluţiei mondiale, care se vădea o dată în plus necesară şi justificată!
De partea cealaltă, în saloanele high life-ului vienez, ruşine şi deznădejde, umilinţă şi derută generală. Însuşi împăratul, marele Franz Joseph, convoacă guvernul, în zadar însă, soluţia nu putea veni decât de la societatea civilă, cum am zice noi azi. Iar societatea civilă vieneză, adică lumea bună, aristocraţia, tace şi înghite în sec… Fine del primo tempo!


12. Secondo tempo…
Undeva, în Moldova. Bănuiesc că la Nicoreşti, de unde se trag părinţii nevesti-mii, boierul Racoviţă se urcă în rădvan şi pleacă să-şi facă îndătinata călătorie anuală la Paris. Drumul său trecea prin Beci, prin Viena imperială, unde avea ceva rude şi prieteni. A nimerit chiar în acele zile de pomină şi de ruşine, când devenise evident că imperiul este pe ducă, căci nu se găsea nimeni să apere onoarea aristocraţiei care îl întemeiase cu sute de ani în urmă. Află de toată această urîtă poveste şoldoveanul nostru şi nu-i vine a crede: cum? Nu se găseşte nimeni să-l pună la punct pe mitocan, pe obraznic?! Şi mai ales nu poate să priceapă ce a fost în capul peţitorului!… În cele din urmă, ca-n basmele cu Făt Frumos şi Zmeul cel rău, boier Racoviţă îşi întreabă gazdele dacă nu cumva îl poate el provoca la duel pe măgarul social-democrat. Avea câţiva domnitori printre ascendenţi, se simţea solidar cu ideea de aristocraţie şi onoare. Aşa s-a ajuns la duelul dintre boierul Racoviţă şi revoluţionarul Lassalle. Un duel despre care s-a vorbit prea puţin. Nu e timpul trecut şi putem, suntem chiar obligaţi, ca români, să recuperăm timpul scurs, pentru a introduce această poveste în circulaţia publică a modelelor umane, ca pe un reper sufletesc al satisfacţiei de a te şti om, român! Gestul boierului valah merită să fie cunoscut în toată lumea. Însăşi persoana lui Racoviţă merită să fie mai cunoscută decât persoana mitocanului, al cărui nume nu lipseşte din nicio enciclopedie… În ordinea morală a lucrurilor, acolo unde consemnăm faptele care dau demnitate fiinţei umane, Racoviţă este un nume care merită o mediatizare pe măsura excelenţei sale! Mă rog, se pot spune o mulţime de superlative pe seama acestui moment de istorie, de excelenţă românească! Da, cred că acesta este termenul: moment de excelenţă românească…
13. După cum vorbiţi, aş deduce că nu mai contează rezultatul duelului.
Evident: frumuseţea constă în pasul în faţă pe care îl face Racoviţă, provocându-l pe impertinent. Că l-a şi împuşcat mortal, e deja un detaliu mai puţin semnificativ, secundar. E mâna Domnului, nu mai are boier Racoviţă ot Nicoreşti niciun merit! …De altfel nici nu prea cunosc detaliile „afacerii”. Am povestit-o în Vin americanii, roman de a cărui soartă nu am ştiut să mă ocup! Dar mai este timp!… Am povestit-o aşa cum am cumpărat-o de la răposatul domn Constantin Boceanu.
14. Se pare că la acest duel boierul Racoviţă a pus prima oară mâna pe un pistol!
Aşa se pare. Dar era un bun vânător, ca orice boier moldovean autentic. A tras impecabil! şi a lovit mortal în mascarada criminală numită revoluţia mondială… Eu aşa am interpretat mereu această întâmplare, ca fiind definitorie pentru disputa în care românii s-au aflat cu internaţionalismul de orice fel. Încă de pe vremea romanilor, aş putea spune! Dacii fiind probabil la originea acestei „reţineri”, a acestei rezistenţe la ideea de pierdere a identităţii etnice prin acceptarea unei matrice stilistice universale. Căci, în esenţă, internaţionalismul = imperialism. Şi vice-versa, orice imperialism tinde, conştient sau nu, spre internaţionalism.
15. Pe scurt, care ar mai fi alte momente de manifestare a acestui spirit românesc anti-revoluţionar?
Suntem singurul popor, vecin cu Rusia, care nu s-a contaminat de morbul revoluţiei, în anii Primului Război Mondial… "


Etc.

Interviu luat în 2011 de Petre Burlacu


Pe intervievat, nimeni altul decît Fănuş Neagu îl vedea (pe acelaşi site) drept :

"„Un val de mare sculptat umblă prin Bucureşti [...] Uneori, de foarte puţine ori, când se apucă să cioplească destine din lutul pe care-l fură stepei, marea dă la iveală vlăjgani ca [...], care nu imploră niciodată pe nimeni, ci-şi smulg singuri, hotărîţi și lucizi, bucuriile și durerea din întâmplările ce alcătuiesc o viață de om. [...] Aparţine mării ca și luna, corabia lui de nuntă. Îl respect și mi-e drag ca o scuturare de meri, pentru că se pricepe de minune să le scoată apa proştilor din urechi.”

Bineînţeles însă că regretatul F. Neagu fu o coloană de moralitate, care se pricepea just la firea oamenilor, care nu acoperea cu gargară un interior cam opus valoric...




 V


Într-un interviu acordat dnei Darmen Dragomir, pentru Jurnalul Naţional, Marian Munteanu spunea:

"...Datorită profesorilor mei Ion Coja şi Ioan Alexandru, am ajuns acasă la «bătrân». Mai mulţi oameni apropiaţi încercau să-l ajute, iar rolul meu iniţial era acela de a merge zilnic la plimbare cu dânsul. Făceam asta de prin ’87. Eram acolo de la două şi jumătate după-amiaza până pe la 5-6 seara. Se mişca destul de greu, avea nevoie de sprijin, iar pentru mine a fost marea şansă de a-l asculta aproape în fiecare zi. Avea acest har extraordinar de a te cap­tiva şi o disponibilitate uriaşă de a vorbi. Ţinea prelegeri ore întregi pe diverse teme. Eram conştient de riscul pe care mi-l asum, dar şansa de a sta în preaj­ma «bătrânului» întrecea orice fel de risc. Întâlnirea cu un om ca el face parte dintre ocaziile foarte rare în viaţă. Am adus foarte mulţi colegi la el, îi luam cu mine la plimbările prin parc, mă gândeam să nu profit singur de acest tezaur..."


Recunosc spăşit, eu. M.O.: mă descarc aici de altele; demolez aici ce nu am reuşit în altă parte, în ale figurilor parentale, dar miezul problemei rămîne.
Ceva extaz asemănător am trăit şi eu în perioada aceea, mai exact în 1981/1983-1989, cu un alt senect, omul de munte Niculae Baticu. Izvor şi el de relatări necunoscute dar structurante pentru tinerii şi chiar maturii din comunismul tîrziu care-l frecventau. Dar inevitabil ajungi, după un timp, să depistezi inexactităţile ori limitele maestrului. Ca să nu miroşi, după ani, ce era şubred (nu fizic!) la Petre Ţuţea nu ştiu dacă poate constitui o notă bună pentru Marian Munteanu, om pentru care altminteri am şi destulă simpatie...
Cum, întrebaţi dacă nu se bat cap în cap cele două ultime afirmaţii ale subsemnatului? Nu cred.


Să nu vezi nici peste ani că Ţuţea debita şi enorm de  multe aiureli (vezi de pildă previziunile-i din 1990-91), că îşi dregea egoul căutînd cu vizibilă disperare auditoriu - Cioran nu se înghesuia la aşa ceva, era mulţumit cu sine şi mintea proprie...
De fapt, oare pentru a izbîndi şi a trece fără convulsii prin viaţă este nevoie de fixarea pe o idee - pardon! - fixă şi parcurgerea ei apoi fără abatere?
E foarte posibil şi-a scăpat pînă acum subsemnatului asemenea Adevăr..


Veţi mai fi curioşi să aflaţi dacă mi se întîmplă să şi admir pe cineva... Păi pe Andrei Pleşu. Şi pe Adrian Vasilescu de la BNR. Ba şi pe Mugur Isărescu ori Daniel Dăianu. Care nu mi-s zei, or avea scăpări, dar se pare că nu îmi atind coarda lui a încerca să ducă cu preşul...


PS Apropo de Adevăr.
Cum poţi să spui că "Eu sînt Adevărul...", iar religia ta să se bazeze pe a nu cerceta?
Şi nu preiau aici Copy / Paste pastila comuniştilor români, ci pur şi simplu am ajuns să cunosc binişor că, îndată ce explorezi scena religioasă, arhitectura ei se prăvale lesne...
Noroc cu groaza de a vieţui, cu spărietura cumplită la care trimite gîndul ce-o fi Dincolo (la ce a fost înainte de a ne naşte nu ne batem capul, instinctul de conservare e tulburat la extrem doar de moarte...)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu