luni, 31 ianuarie 2011

Perversitate

Adică a căuta să vezi ce e în spate. Al vorbelor, al atitudinilor.



Am arătat în postul anterior cum mi-am dat cu părerea la un articol oarecare.
http://www.ovidiublag.ro/2011/01/niculae-baticu-treisprezece-ani-de-la-trecerea-in-nefiinta/

Mi-a răspuns deţinătorul blogului, Mihai Blag după nume (Mihai V. publică aici, altminteri nu ştiu prea bine tehnic ce se întîmplă, de publici la altul în loc de la tine...).


Că cineva te tratează precum o face Blag, se practică. M-o fi simţit, după mutră, mai mototol şi eventual cu-gură-mare-şi-atît. Mi-o fisimţit slăbiciunea, proprie oricărui polemist am înţeles (Camil Petrescu o spune, în "Ptul lui Procust", parcă), de a mă face mic în faţa unui contraatac.
Asta o înţeleg, o accept.


stimate domnule ordean,
de curiozitate, v-am citit blogul. este adevarat ca nu mi-a fost usor. am citit ultimele 30 de articole ale dumneavoastra (e un domeniu pe care recunosc, nu-l stapinesc), dar am observat ca nu aveti in total (nu per articol), mai mult de 3 comentarii. de aici inteleg ca scrieti mai mult pentru dumneavoastra, ceea ce nu e rau deloc, va mai exersati stilul. sa stiti ca daca va ginditi sa compensati aceasta lipsa de interactivitate de pe propriul dumneavoastra blog fiind foarte activ aici (pentru ca observ ca ne scrieti destul de des), noi vă încurajăm și vă privim ca un prieten, care se simte singur si doreste sa comunice cu cei din jur. de aceea va spun, continuati sa ne scrieti daca va face bine. multumim ca ne cititi



Nu pricep însă de ce nu răspunde la problemele ridicate de mine.
El părea mai tare ori aşa rezultă din scris. Pare sigur pe el.
Dar evită cele ridicate în comentariul meu.

A preferat să pedaleze pe gesturi minimalizatoare. Necitit, singurătate, vă privim (de sus) ca pe un prieten şamd.


În fine.
Cum spuneam, reţinem.
(O problemă pusă clar este pe jumătate rezolvată.)


Răspunde acolo şi autorul articolului, Mihai Vasile.

Ovidiu, dacă ai plăcerea să discuţi cu acest domn te rog s-o faci pe alte postări. Mi se pare indecent să murdărim memoria lui Niculae Baticu cu astfel de comentarii făcute de un om care nu a trecut de stadiul de începător în alpinism, un om care odată stătea pe lângă nea Baticu pentru a afla cât mai multe lucruri, iar acum publică pe blogul lui multe pagini scrise cu migală de marele alpinist, cu un om care nefăcând nici măcar o dată Trei Surplombe sau varianta Fisurii Albastre îşi permite să-i judece pe cei care, în anii ’40-’50, parcurgeau în premieră aceste trasee. Neputând să intre în rândul celor care au înfăptuit istoria alpinismului românesc, acest domn a ales, invocând echidistanţa, să-şi dea cu parerea despre lucruri pe care doar le-a aflat de la unul sau de la altul sau pe care le-a citit prin diferite cărţi. Văd acum că acelaşi domn îl atacă pe alt mare alpinist român doar pentru faptul că a scris într-o revistă, cu care el are nişte probleme nerezolvate de zeci de ani, că ar trebui înfiinţat un muzeu “Niculae Baticu”. Trebuie să recunosc faptul că în această privinţă îl înţeleg. Dacă s-ar înfiinţa acest muzeu cum ar mai putea el să dea drumul, ca să umble bezmetice pe internet, paginilor scrise de Niculae Baticu?...


La acesta lucrurile sînt infinit mai clare.
După un debut în care (altminteri cu o superioritate asemănătoare cu a lui Blag), precum copilul, interzice unui cogener să aibă de-a face cu un altul, la nisipar (locul acela unde se joacă puştii), trece iute în stilul "România Pitorească".


Poate e de reţinut anatomia stilului în cauză.
Nu ai răspuns la afirmaţii, dar fugi în vorbe mari: " Mi se pare indecent să murdărim memoria lui Niculae Baticu cu astfel de comentarii făcute de un om care nu a trecut de stadiul de începător în alpinism..."
Ultima idee, cu începător în alpinism, e din aceeaşi categorie: ocolim răspunsurile, apelînd la ceva care ar trebui să-l umple de inferioritate pe acela.
Bănuiesc a fi avut ceva succes în trecut, acest pattern...

E stilul Dobrescu, care ienvitabil îşi va lărgi titulatura: Dobrescu-Vasile.



"acum publică pe blogul lui multe pagini scrise cu migală de marele alpinist..."

Se poate înţelege de aici că le trec sub numele meu, respectiv că sînt piatra de rezistenţă a nefericitului blog.
Şamd.


Apoi, nici gînd să fi interzis eu vreun muzeu Baticu, vorbele mele priveau doar mirarea în ce priveşte o statuie Emilian Cristea, nas în nas chiar cu a celui care l-a combătut infinit mai dur decît subsemnatul, adică Baticu.

Nu lipseşte ideea de frustrare a opinentului.
În neputinţă de a-i răspunde direct, calci pedala cu frustrarea, chestie la care puţini rămîn în picioare. Uii se înroşesc, alţii explodează, alţii pleacă. Unii rezistă pe baricade. Parte din ei apelează la un gest din aceeaşi gamă, "Ba pe-a mătii". Adică îi recomandă oglinda atacatorului. Puţini îl lămuresc pe acelaşi că frustrarea este proprie cam oricărei fiinţe umane, cam de cînd e lumea mare, ceilalţi tari, iar noi mici. Şi că nu e o problemă în asta.


De luat în seamă este şi voroava finală:
"În ceea ce priveste atacul la redactorii revistei îl sfătuiesc, dacă mai are bărbăţie în el, să-l îndrepte spre cei cu care a avut probleme. Atacul prin ricoşeu n-o să-i rezolve frustrările lui, cel care n-a făcut parte din nici o redacţie şi care n-a publicat nici o carte pe hârtie..."
(Eee, eu mai am un defect, maaare: bag degetul în nas, de multe ori. Cutremuraţi-vă, tării ale cerului, de aşa netrebnicie!)


E adorabilă aici chestia cu bărbăţia, din categorie cu frustrarea. Şi la asta se cade pe spate, căci Societatea are modul ei de a zăpăci masculii cu pretenţii: le sugerează, spune, reproşează că nu au destulă bărbăţie. Puţină lume cade la meditaţiuni aici că nu facem vreo întrecere de mărime (nici aceea concludentă...), după cum e necesar a fi întrebaţi şi noi dacă avem chef de criteriul cutare - poate preferăm altul...

Răzbind din aceste furci caudine, vom fi dobîndit credem dreptul de a întreba ceva: domnule redactor Mihai Vasile, dacă pe coperta revistei menţionaţi apariţie neîntreruptă de la 1972, nu ar fi bine să vă atribuiţi nu doar cele bune, dar şi ălea rele, din pomenita perioadă? Alea rele fiind derapajele condeierilor indicaţi de subsemnatul. Un Ion Preda, de pildă, om asupra căruia se mai fac cercetări dacă s-a îndepărtat cu mai mult de 100 metri (pînă la cabana de la alt. 2200 m , adică) de telecabina Buşteni-Babele. Dar care dădea sfaturi montane, care se revolta de iresponsabilitatea altora. Deşi dînsul era convins că există un marcaj turistic pe Valea SEACĂ a Caraimanului (redacţia era la fel de pricepută, nimeni nu a corijat eroarea...).



La final.
Mă uit cu jenă la textul de mai sus: "Vere, ai exagerat... Cu aşa răbufniri, cine te citeşte?"
Asta e. Ne ducem crucea, fie şi noi nebisericoşii...

Ia uite însă ce face lumea bună:
"Văd acum că acelaşi domn îl atacă pe alt mare alpinist român doar pentru faptul că a scris într-o revistă..."
"Atacul" meu nici nu a dat nume. Şi privea, cum am notat, ideea statuii Cristea la Buşteni. Un incorect de talia lui Cristea ajuns cu statuie!
Plus ideea că acesta din urmă parcă nu a excelat în căţărare liberă...
Nici nu reproş că a scris acolo, căci e bine c-o face.


PS
Vorbeşte acolo şi un domn Ovidiu Baraian.

Înţeleg că e cabanier la Cheile Turzii.

Omul n-are treabă (nici cu virgulele, între altele!), nu verifică nimic, ia de-a gata. Că aşa zic amicii, că Am mai văzut io d-ăştia...,

Sunt o seama de oameni care nu au facut nici 10 pasi pe creasta Fagarasului dar se dau a fii mari alpinisti. De aici si aceste comentarii desuete, blestema comunismul, dar nu inteleg nici capitalismul. Ei nu inteleg ca un Baticu, un Emilian Cristea, un Octavian Bratila, au facut multe pentru muntii tarii si pentru alpinismul romanesc. Pe langa frumoasele trasee alpine pitonate de ei, au scris si monografii documentate pe teren nu in birouri. Draga Mihai nu trebuie bagati in seama. Habar nu au ca dupa hartile publicate de Nae Popescu in ” Romania Pitoreasca” si in “Muntii Nostrii cam 2 generatii de iubitori ai naturii,au batut potecile muntilor. Iti spun ignora-i.

Ha.
Nu înţegi ceva ori nu-ţi convine, spui că tipul din faţă e desuet. Că nu înţelege capitalismul.

În timp...

Un ultim set de comentarii...

http://www.ovidiublag.ro/2011/01/niculae-baticu-treisprezece-ani-de-la-trecerea-in-nefiinta/

...în contradictoriu legate de un subiect montan m-a dus la comparaţii cu alte gesturi de acest gen, în timp.

Îmi amintesc de un prim clinci al subsemnatului legat de Emilian Cristea... Era o petrecere tinerească (primăvara 1985) şi, dincolo de contrazicere, i-am arătat unul cetăţean cartea "Pe crestele Carpaţilor", de N. Baticu şi R. Ţiţeica. Pe moment, opinentul nu a cedat, ba chiar a privit superior lucrarea, numai că spre dimineaţă l-am surprins răsfoind-o...
Cam tot atunci, îmi descoperisem oarece afinităţi cu un domn ceva mai copt de la cercul turistic "Floarea de colţ". Nu am făcut drumuri pe munte împreună, dar exista ceva simpatie reciprocă: odată parcă am rătăcit banii, la întoarcere în tren, şi m- ajutat cu costul călătoriei...
La un moment dat, omul s-a răcit brusc. Nu mi-a luat mult să pricep că totul se trăgea de la opinia despre mentorul asociaţiei, nimeni altul decît Emilian Cristea, despre care îmi mai expunem consideraţiile...

În asemenea situaţii, este de spus că ceilalţi nu excelau în argumente, era mai degrabă o iritare şi atît că le este afectat idolul.
În vara lui 1985 m-am nimerit la cabana Garofiţa Pietrei Craiului concomitent cu Ion Ionescu-Dunăreanu, explorator de excepţie al Pietrei în deceniul patru, cît şi autor cu numeroase cărţi. Ultimele, bune şi rele. Omul avea atunci 80 de ani dar nu mi s-a părut să se fi pogorît vreun dram de înţelepciune asupra lui. Am intrat în vorbă cu dînsul la un moment dat, despre istoria mersului pe munte. Dunăreanu avea argumente, nu ca alţii, dar discutabile. De pildă, în cearta cu cei de la Clubul Alpin, a precizat că nu a făcut decît să răspundă atacurilor, deşi situaţia nu e chiar aşa: octogenarul îi lăsase cîndva fără revistă pe Dimitriu şi ceilalţi de la CAR.
În cadrul aceluiaşi sejur, pe cînd puneam la cale următoarea tură în masiv, avînd deschise pe masă mai multe volume, între care al lui Dunăreanu, unul dintre însoţitorii acestuia, dascăl de şcoală parcă în Piteşti, a luat cartea lui IID din 1958 şi a făcut pe niznaiul: "Oare cine o fi scris-o?". Replica a venit scurt: "Unul care se dă drept profesor". Căci, după părerea subsemnatului, Dunăreanu comitea un mic fals însoţindu-şi numele de o aşa titulatură.
Piteşteanul s-a făcut brusc cenuşiu, zîmbetul i-a dispărut şi a dispărut de acolo. Nici gînd să susţină că de fapt Dunăreanu este şi că facem noi o greşeală... Altminteri, îl strigau, vorbeau de Dunăreanu în cabană drept "dom' profesor".

Cam tot atunci Ion Dobrescu (preşedinte de cerc turistic din Cîmpulung-Muscel) o luare de poziţie a publicat în "România Pitorească". Urmînd acelaşi criteriu, al argumentelor în a ne spirijini opinia, e de spus că Dobrescu îl ataca atunci dur pe Niculae Baticu, adversarla rîndu-i al lui Emilian Cristea.

Aş putea spune că, privindu-l cu ochii postbellum, Dobrescu era un tip instructiv. Un septuagenar activ, amabil în sine, dar care lua de-a gata - infantil adică - cele ce veneau de la Părinte. Acesta din urmă fiind Emilian Cristea. Este drept că respectivul murise de 2-3 ani, dar instanţa superioară fusese preluată de soţia lui Cristea, anume Hedda. Femeia apăra memoria soţului (a cărui muncă pe munte o galvanizase) pe cît se pricepea mai bine. Scîrţia la capitolul argumente, nu şi al scrupulelor.
Mai exact, lua cîte un colaborator şi îi sugera să scrie el la revistă. Cîte unuia îi oferea şi date, cum a făcut în epocă în cazul unui articol memorial, cînd printr-un anume Titi Ruse materialele au ajuns la autorul Cornel Bugeag. În cazul lui Dobrescu, e posibil să fi avut loc vreo răbufnire îndurerată a doamnei, de cum face se leagă un netrebnic pe nume Baticu de memoria soţului ei. Cîmpulungeanul habar nu avea despre cine e vorba, nu văzuse încriminata carte "Pe crestele Carpaţilor", dar s-a executat, publicînd în revista "România Pitorească" un material de antologie. Antologie proastă.
Pînă aici, nici o tragedie (de fapt nu va fi nici în continuarea acestui post). Aşa e firea omului, dincolo de canoanele de care deseori chiar el face caz. În vorbe şi privind pe altul.
Interesant este că Dobrescu, întîmplător contactat poştal de subsemnatul, a ajuns curînd în corespondenţă cu cel hulit atîtd e crunt anterior: N. Baticu. Fire probabil cu mult respect pentru Autoritate, septuagenarul a cotit-o fără mari probleme, copleşindu-l de această dată cu vorbe mari pe noul Mesia montan.

Ce-i drept, alţii au stat ceva mai pe picioare în epocă. Subsemnatul a avut în epocă senzaţia că cele scrise în lucrările lui Baticu despre Cristea vor conduce barim la o pondere a cultului porivindu-l pe acesta din urmă. Nu a fost cazul. Unii stabilesc în 1987 un traseu alpin dificil (se spune că cel la dificil la acea epocă), denumit "Memorial Emilian Cristea". Revista România Pitorească îşi menţine şi ea partitura, tratînd dispreţuitor luările de poziţie contrare.
Lucrurile nu s-au schimbat nici după decembrie 1989. Decît prin faptul că N. Baticu este admis la semnătură în RP, iar după trecerea de pe pămînt devine chiar venerat.

Un oarece paradox, cultul ultimului ajunge să fie apărat cu metodele pe care Baticu însuşi, în viaţă, le blamase: lipsa de argumente, mai exact fuga de opinia opinentului.


Nu îmi fac iluzii că aş fi depozitarul adevărului, cît mai important este să te apropii mai degrabă de Cheia vieţii. Să pricepi de ce se întîmplă un lucru.
De ce Cutărescu procedează cum o face.
Să te pui în locul lui.

Mmmmm, nu e chiar simplu...
(aici, dacă un beţiv fuge la disconfort către toaletă, cred că am de fugit la psihoterapeut!).

M-am întors. De la o primă vedere cu psihanalistul.

Cred însă că e de privit prin aceeaşi cheie (psihanalitică, nu a Vieţii) şi cum reacţionează alţii.
Mă uit la rîndurile mele din postarea amintită iniţial, şi cred că sîntz multe idei corecte.
Eu de pildă chiar ofer un răspuns la întrebarea autorului:

[“Vă las pe dumneavoastră, cei care veţi citi acest paragraf, să răspundeţi la întrebarea: ce era subversiv în rândurile de mai sus? ”]
Dacă priveşti lucrurile prin cheia anilor 50-89, putem folosi liniştit expresia lui Caragiale: şi nimica mişcă, în acest text.
Am senzaţia că e un exerciţiu mental interesant să realizez ce frici trezeau aşa rînduri unui redactor (i-aş trece aici şi pe aceia de la RP din epoca delicată), unui cenzor, unui boss comunist chiar.


Mie mi se pare de absolut bun simţ. Şi trezind dor de a extinde subiectul.

Privind acelaşi pasaj extras iemdiat mai sus, am senzaţia că autorul nu caută un răspuns, ci doar ocazie pentru a răbufni pe cineva.

Ha!
Unul ca subsemnatul trebuie să fie mai atent ca oricine cînd atribuie asemenea vorbe. Una la mînă pentru că deseori capcana asta mă paşte şi pe mine. A căuta pe careva doar să te descarci de acumulări nefericite.
Dar, chiar şi aşa, nu văd altă explicaţie.

De fapt... Şi aici pic în părerism poate ieftin.
Cred că e bine să ne dublăm pornirile neplăcute de ceva. O să spuneţi că mi-e uşor să vorbesc de ceva pe care cît de cît stăpînesc, dar tot o fac. Cred că sensibilitatea criticismului trebuie dublată de oarece înţelepciune (cîtă izbuti să se pogoare asupra noastră).
Aici este poate ca la bec - o metaforă pe care o repet poate cam des...
Dacă nu ai tensiune, nu te curentezi, dar nici arătarea nu luminează, nu goneşte bezna.
Dacă ai, înseamnă că unui pol, să zicem minus, îi confecţionezi şi unul plus.

Mda... Deci criticismul trebuie dublat de ceva în sens invers... Constructiv cum s-ar spune (deşi aşa-zişii ponderaţi resping din start extremele... Cea negativă, agresivă îi sperie, a doua la fel, căci nu este uşor să ţi se prezinte o ceva în stare să stăpînească, să domolească uraganul dintîi..)


Revenim.
Şi aici aş lua la purecat întreg articolul lui Mihai Vasile.
(Pe vremuri, ş-am uitat să amintesc în excursul iniţial, la demersurile mele antiCristea cineva mi-a răspuns printr-o misivă nesemnată ce conţinea vorbele: "Cîinii latră, caravana trece...!" Ia să fac şi eu la fel, pe acest drum al Becului)


Pînă una alta, termin ....
(Hotărît lucru, simt că mă paşte sindromul Goma! Ăla postrevoluţionar, mai exact. Cu purecat orice lucru, deseori nu foarte util.)
.... primul meu comentariu, la articol Moihai Vasile.

În altă ordine de idei, cred că facem o greşeală cînd prezentăm vreun răposat aşa pompos. Cînd îl pomenim drept nemaipomenit, inconştient vine – în mine cel puţin – ceva care ia la purecat viaţa aceluia. Să văd şi eu cum arată un sfînt. Or, din textul de mai sus, cel care va fi îngrozit stîlpii mai mari sau mai mici ai sistemului comunist, pot numi discutabile multe idei. paradoxal, nea Nae face aici ce nu făcea cînd mă dădăcea – în faţa iritărilor personale – să iau lucrurile cum sînt.
Eu cred că despre răposaţi, apropiaţi sau ba, ar trebui să scriem mai vesel. Cum pileam noi împreună, de pildă. Cum şedeam noi la “Grădiniţa” cu berea în faţă. Cum mergeam în rate la Arhivele Statului, să mai descoperim una sau alta despre ONT-ul interbelic de pildă.


Nu mi se pare o tragedie.
Atîta doar că alţii e posibil să funcţioneze după alte reguli. La aceştia, e posibil ca nu iubirea (bpieşeană) să fie un lucru foarte mare şi serios, ci şi moartea. Ori cum vedem morţii.
Oare cum îşi văd asemenea oameni răposaţii din familie?
Păi, pare să fie ceva sobru, posibil ameninţători, şi care mai pot face rău.
De ce am eu senzaţia că le atribuim acelora teama pe care o aveam faţă de ei în timpul vieţii lor? Şi pentru că nu poţi avea chiar oricînd aşa teamă faţă de cineva, se poate deduce că e vorba de părinţi, eventual cei legataţi (de la legat, cărora li se încredinţează nişte atribuţii) să se poarte parental cu noi.
Altfel nu văd de unde această seriozitate în exces faţă de cei duşi, şi măcar de-ar fi numai seriozitate... Ba le tragem şi perii, le punem în cont calităţi care le lipsesc...

E posibil să fie la mijloc şi destul insuportabilă teamă de moarte, de cei ajunşi pe tărîmul celălalt...
Vreun dor de a fi şi noi cîndva aşa, cînd ne-om duce? Cine ştie...

În fine.

(va urma)

vineri, 28 ianuarie 2011

Ce urmează?

I

După ce am fost mai mult decît dezinvolt (la scara mea, să recunosc...) întru scrise în ultima perioadă, de munte ori sociale - păi unul sau două incidente m-au trezit un pic.
Mai exact mi-au pus problema unei revizuiri a drumului. Parcă nu u mai merge chiar ca pînă acum...


Cum poate am mai spus, nu sînt adeptul Adevărului în sine.
Dar, rămas deocamdată copil probabil, nu înţeleg cum cineva face caz de el, iar dacă îi atragi atenţia - în numele pomenitului adevăr - că ceva nu e în regulă la respectivul - păi acel om, instanţa aceea se face cu plouă, ţipă ori încearcă să te ducă cu preşul.

Eee, realizez brusc acu că lucrurile par să fie altfel decît rezulta din ecuaţia mea aritmetică... Oi fi depăşit bazele vieţii tip Euclid, dacă ne e permis să preluăm această noţiune din geometrie. E ceva şi dincolo de el, deşi la primul gînd nu-ţi vine a crede.
Tip de situaţie repetat între Newton şi Einstein. Totul părea bătut în cuie după regulile celui dintîi, ba chiar sute de ani...


Deci ceva nu e în regulă, trebuie privit mai cu atenţie.
Aici este însă chichiţa!
Ştiam de la un psiholog francez, Jacques Salome că nu o dată furia este un sentiment-ecran, care ascunde altceva. Ba chiar mirosisem, acum luni de zile, ce poate fi în spatele unui aşa paravan. Dincolo de supărare personală însă pe cutare scrise zice-se incorecte de munte fu altceva, ceva nou. Este neputinţa de a te opri, datorită durerii, asupra acelor afirmaţii ale altuia fără iritare. Nu poţi sta în contact cu ele fără iritare.

Psihologii or cunoaşte mai bine situaţia, dar uite că abia acum încep să mijesc un ochi asupra adevărului de mult ştiut, de către Ei.
Mda, neputinţa de a sta mai mult în contact cu acele idei, fie şi aiurea, imorale etc...

E posibil să fie vorba de un refuz de a fi schimbat, acele vorbe, afirmaţii avînd se pare un potenţial de modificare a ţintei.
Eee, şi aici urmează altă foaie de varză, de speriat poate nu datorită noii cantităţi de durere pe care o aduce, cît prin oroarea provocată de intuiţia unui număr infinit al acestor straturi de noi lucruri dureroase.
Deci, probabil, nu există/va exista vreo hodină, vreo linişte, destindere pe lumea asta, ci o ţinem din o belea sîngerîndă în alta.

Nasol.
Mda...
Tot e bine că barim mirosirăm principiul...


Îmi fuge mintea aici la principiul L.
O latură este insuportabilul şi aiureala existenţei. A doua bucată a literei ţin de ale morţii, ale lui ce o fi Dincolo (dacă e, dar o pun totuşi la socoteală). Altă insuportabilă, cel puţin privind de aici.

Buuun.
(Sper că nu o spun precum tămplarul Scarlat al lui G. Călinescu: "Bun. Bun de tot". La el era semn de resemnare, care-l va duce la moarte prin inaniţie pe bina, pe schelă.)



II


O fiinţă foarte apropiată, probabil neapucînd să se defuleze altfel ori pentru că aşa e viaţa cuplului, se apucă să mă descurajeze legat de ultimele mele spuse pe net.
Nu e prea plăcut să vezi apropiatul punîndu-ţi beţe în roate!...
Măcar adică de ar pune util, să-ţi arate, propună vreun drum, să te incite la a căuta unul. Sînt însă pur şi simple faulturi, pe reguli psihice personale care la o adică au dreptul - precum orice sub Soare - să existe.

Cu nori cenuşii pe cerul optimismului apuc însă a privi un film despre grupul rock Doors. Nu pelicula din 1991, ci aceea cu personaje originale, chiar Morrison and co. Îi zice "When You're Strange", făcut la 2009.
Acuma, sper să păstrez proporţiile şi să nu mă dau şoricel tropăind alături de elefant. Dar şi pe nenea ăla îl luară de într-o ureche. Şi la Jim au sărit în sus, cînd el ţinut să lanseze "The End", cu faimoasele vorbe către părinţi.

Unde or fi oamenii pe care apropiaţii şi nu numai i-au îndemnat s-o lase mai moale, şi i-au ascultat. Rebelii pe ponderatori. Păi s-au reîntors între aceia, între oamenii la locul lor, ai epocii.
E o fază în film cu nişte tipi la o benzinărie, cu nişte ochelari ai epocii (îi are şi Matt Damon în "The Good Shepperd")...



... Sînt atît de îndepărtaţi. Morrison este însă al naibii de actual, lui 2010, probabil că va rămîne. El şi versurile sale. Asta tocmai pentru că el atacă (iar înfăţişarea, vestimentaţia rămîn în temă) nişte probleme eterne, realmente eterne. Cel puţin pentru categoria Huckeberry Finn.

Dacă stai să te gîndeşti, filonul HB există în noi. E naturel. În schimb, acela de a fi Lefter Popescu, un funcţionar disciplinat şi bine integrat nu este natural, ci doar de tranziţie, de adaptare. E umbrelă, chit că nu-ţi vine să ieşi fără ea.


Încheiere

Cum spuneam într-un post personal recent, noi ăia cu gură mare şi cu dor demolat e bine totuşi să nu cădem în stil Paul Goma, cel puţin acela de la 1990 încoace, cu acreli peste tot şi vieţuit numai în a vorbi de sine ori a căuta erori altora (care în sine, cu măsură, au rostul şi folosul lor pentru acel om).
Bineînţeles, nu e de ajuns nici la sfîrşitul Marilor, a vorba de Hendrix, Joplin sau Morrison, înecat în propria vomă - interestantă metaforă - ori similar.
O măsură, ce maica măsii!

"Să vedem / Să vedem / Ce-o să iasă!"

joi, 27 ianuarie 2011

Alb vs negru, în ale muntelui

Adi Glăvan:

"Ce mi se pare interesant e ca, colegul nostru Mircea se ia de toti....la rind....ex. e membru sau vizitoator permanent la Floarea de Clot, club creat de E.Cristea...pe care il "critica" tot timpul....
De asemenea, pe N.Baticu..il critica, dar se declara admirator...."


E chestie simplă.
Nu judeci omul, ci gesturi ale lui.
Nu spui "Cutare e idiot", ci cutare gest al lui e aiurea/nepotrivit etc.
Poate ştiai asta, poate nu.


Bineînţeles că există oameni nedeprinşi cu aşa ceva. Nu pot scrie DECÎT de rău ori DECÎT de bine. Li se pare că, dacă o fac, îşi pierd probabil convingerea în ce fac, başca imaginea - în faţa unor tipi gîndins la fel îndeobşte: noapte/zi.
Părerea mea.


Mai am o rugăminte:
Cînd scrii că mă iau de toţi, Adi, ia textul cu pricina şi uită-te cum e alcătuit. Eventual alătură-l iritării tale precum cea de azi.
Nu spun că nu mai scap caii, la vreun comentariu. Dar îndeobşte textele mele au un cap şi o coadă. M-aş privi eu prost dacă DOAR aş vitupera spre cineva. Iar vituperarea aia nu e vorbă în vînt ci se batează pe ceva, căci abia aşteaptă unii să se lege de una sau alta (regula polemicii, cum spunea Vlad Petruşca)

Da, aproape că am făcut asta (dar documentat, nu cu poveşti ca admiratorii acelora), să tratez pe cineva numai în negru, în capitolele dedicate cîndva la trei corifei alpini: Haret, Dunăreanu. Cristea. Dar la vremea aceea, era un gest necesar, o respiraţie obligatorie dacă nu voiai să fii înecat de gogoşile epocii.
Oricum, acele materiale au adus infinit mai multă informaţie reală despre aceia decît textele elogioase. N-ai decît să le revezi pe acestea din urmă. Îţi recomanda postfaţa la "Piatra Craiului" de Emilian Cristea, 1984.
Între altele.

Istorie alpină - miettes (vorba lui Eugen Ionesco)

Meditam de curînd la chestia asta.


CAR-ul interbelic nu tînjit după mituri. Şi nu că i-ar fi lipsit, într-un domeniu unde altminteri se poate improviza lesne.
Putea sanctifica un Alceu Urechia sau mai ales, după 1936, un Nicu Comănescu. Îl putea pune pe Eminescu eventual, dacă schema intimă a organizaţiei reclama (de obicei cu necesitate) aşa ceva.
Nu a făcut-o. Să-şi caute un totem.

După 1990, mai exact după 1998, CAR a avut nevoie de aşa ceva, de un mit.
Oare de ce?


O primă explicaţie cred că ţine de vîrsta animatorilor Clubului. În 1948, la desfinţarea asociaţiei, Nae Dimitriu nu atinsese semicentenarului, iar cei din jur erau îndeobşte mai tineri.
De fapt, fie şi în viaţă fiind respectivul, CAR antebelic a purtat amprenta lui Nae Dimitriu. Pot intui cum ar fi reacţionat acesta la ideea de mit pentru fosta Grupare Alpină, eventual ce amuzat ar fi fost de propunerea să fie el aşa ceva...


Nu am fost de părere că din istorie se poate învăţa altfel decît individual, fiecare după construcţia sa...
Dar, cum sfătuiam la un moment dat conducerea CAR de azi, o privire din cînd în cînd spre un alt fondator al clubului nu strică...




PS
Dacă nu mă înşel, despre Dimitriu a (mai) scris un singur om, exterior CAR. E vorba de Marian Anghel.
E vorba de un articol, altminteri Kargel parcă are caracterizarea aceea făcînd carieră, "sufletul Clubului Alpin Român" (cel iniţial)


PS
Apropo de Comănescu şi accidentul de pe Valea Coştilei.
La cimitirul Belu există un frumos cavou, al lui Petre Catzian. Elev arhitect anterior morţii.
Am descoperit întîmplător la mînăstirea Antim din Bucureşti, pe placa plasată pe clădirea Sinodului, că arhitect a fost, acum o sută de ani, tot un Catzian, pesemne tatăl nefericitului alpinist.

PPS.
Eu îl am pe Baticu în minte ca pe un om viu, alături de care am făcut o sumedenie de chestii instructive. Mi-l aduc aminte cum îmi comunica despre ce a mai găsit, legat de munte. Îi văd mimica, gesturile, mîna cu creionul urmărind şirul cuvintelor imprimate pe hîrtie. Iritarea, dar şi încîntarea, în multele situaţii unde era cazul. Nu şi duioşie, şi-o fi pierdut-o în puşcărie, dacă nu de la naştere.
Trebuie neapărat să trec pe hîrtie amintirile-mi despre autorul "Amintirilor unui alpinist".
Eventual cu facsimiluri după jurnalul tînărului entuziasmat, apoi intrat în priza cunoaşterii, graţie acelui Om, cu bune şi rele în ciuda majusculei.




E păcat să rămînă doar stilul de istorie Mihai Vasile... Ori acela/stilul deloc, şi evit să dau aici vreun nume, recent interesat de activitatea mea alpină.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Gînd

Preambul.

Ideea am avut-o de mai demult (adică 7-8 ceasuri), dar îmi fu întărită de ce mi-a scris la un post anterior un amic:

"Uneori nu inteleg insistenta cu care doreste sa scoata in evidenta mai mult defectele precursorilor decat partile bune a acestora."

Cu răspuns:
Se înţelege din atitudinea multora că e mai ok să le vezi cu precădere pe cele bune. De unde regula asta? Nu mai bună ar fi obiectivitatea ori o situare cît mai aproape de ea?


Ideea propriu-zisă.
Meditam la vorba Cutare are sau nu are nimic sfînt în el / în ce face.
Mă simţeam cu musca pe căciulă (mai exact sînt slab interioriceşte cît să iau orice teamă vagă drept vinovăţie)

De unde sfinţenia o chestie nemaipomenită?
Aşa ceva are treabă cu povestea, cu dorinţa naostră infantilă de siguranţă ("Cîtă vreme există aşa ceva pe lume, mai e o şansă în faţa groazei ăsteia din interior, a lipsei de sens!...").
Nu cu realitatea, cu viaţa cum este ea.
Puneţi-i perceptele în practică (asta dacă le ştie careva cu adevărat, le poate pune pe hîrtie, afirma etc.) şi veţi vedea un faliment, respect cucuie - golanii la colţul străzii nu au treabă cu sfinţenia trecătorului, ba se vor şi amuza suplimentar.

În acelaşi timp, este uman, fiziologic ca tipul încercînd să fie sfînt să acumuleze pe undeva iritarea, nesfinţenia, căci totuşi fiinţa umană - forjată de milioane de ani - are regulile ei şi nu cade pe spate la simplul gînd al posesorului corpului. Acea acumulare duce la explozii ori la ulcer, dacă nu la ceva mai rău, de care spitalele au ştiinţă...
Ideea, cam de prin cărţi, că există sfinţi trebuie verificată. Eram ieri la Oborul bucureştean, de vorbă cu un amic librar. Era acolo o revistă, "Atitudini" sau aşa ceva. M-am oprit cu privirea pe ea. "Bă, Paul, dacă îi scoţi ăstuia potcapiul şi pui nişte coarne, este că joacă poate chiar mai bine rolul, după cum arată? Uită-te şi tu!"

//Reacţie în popor cititor, de blog sau nu: "Dom'ne, e o crimă ce spui! Nici nu mai discut dacă ai dreptate sau nu...!"//

Mie mi-ar plăcea să dau de un sfînt, să mă uit un pic în ochii lui, dacă se poate mai mult de cinci minute.

Zosima trăieşte doar în cartea lui Dostoievski... Şi pentru că veni vorba, mai degrabă văd prelatul, clericul precum pe Marele Inchizitor, un sacrificat - fie şi contracost, poziţie socială - care îi asigură omului de rînd confortul, că e Cineva sus, că o să fie bine...


Omenirea, 'a largă, are în faţa vieţii o misiune deloc uşoară, recunosc. Să vorbească mult despre adevăr şi moralitate, iar în acelaşi timp să ştie foarte bine că trebuie să le şi încalce. Căci altfel nu se poate. Nu poţi de pildă să spui, ca instituţie a statului, ce zic eu aici, chit că nu prea poţi să contrazici.

Nu o spun cu răutate. Urmez doar ideea din profilul personal, din interiorul personal, că vreau să ştiu ce se întîmplă, mai degrabă mă simt în siguranţă aici decît în poveşti fie şi comode.


Spre încheiere
Am perfect în minte, legat de aşa idei şi aşa nesociabilitate deseori superioară că trag binişor pepanta la baza căreia se află inşi precum Paul Goma ori Cornel Dinu. Nu l-am citit încă pe Nietszche, dar e posibil să fi trecut şi el pe acolo.
Încerc să fiu atent...
Pe de altă parte îmi amintesc constatarea (altora) că multă lume debutează, cam la toate etapele omenirii, cu asemenea fraze, mă refer ca nepotrivire cu şabloanele pînă şi sfinte ale epocii.

Cineva spunea că să păstrezi cît mai mult timp copilul din tine... Cred că nu e doar o zisă filosofică, ci şi anatomică - ceva din domeniul ăsta... Am întîlnit cîndva un puşti maturizat la 12 ani - simpatic, haios altminteri - şi m-am temut de cum va fi mai încolo...

Tehnici

I


M-a pus naiba să-mi dau cu părerea-mi a rea la un post despre comemorare Baticu *.
Blogul era al unui domn pe nume Blag, amic cu Mihai Vasile de la revista "România Pitorească".

Blag mi-a răspuns:


Stimate domnule Ordean,

De curiozitate, v-am citit blogul. este adevarat ca nu mi-a fost usor. am citit ultimele 30 de articole ale dumneavoastra (e un domeniu pe care recunosc, nu-l stapinesc), dar am observat ca nu aveti in total (nu per articol), mai mult de 3 comentarii. De aici inteleg ca scrieti mai mult pentru dumneavoastra, ceea ce nu e rau deloc, va mai exersati stilul. sa stiti ca daca va ginditi sa compensati aceasta lipsa de interactivitate de pe propriul dumneavoastra blog fiind foarte activ aici (pentru ca observ ca ne scrieti destul de des), noi vă încurajăm și vă privim ca un prieten, care se simte singur si doreste sa comunice cu cei din jur. de aceea va spun, continuati sa ne scrieti daca va face bine. multumim ca ne cititi



Recunosc: fac partea din partea celor mai slabi de ţîţînă, chestie observabilă prin uşurinţa inflamării.
De pildă, căzu cerul cînd dl Blag, pe numele mic Ovidiu, a afirmat că blogul subsemnatului nu e citit, în ciuda risipei de efort, motiv pentru care caut să astup lipsa scriind la alţii. Asta pe fondul singurătăţii şi, implicit, al dorinţei de comunicare cu semenii...


II


Pînă aici, totul e ok.
Am zis bogdaproste de aşa pleaşcă - şi o zică lumea c-am înnebunit, că mă bucur de o durere, fie şi dintre acelea care mai fac ceva ordine prin adîncuri.


Dar abia de acolo s-a deschis cutia Pandorei. De idei.
Pas de-i mai poate pune capacul la loc!


După cum i-am spus şi lui Ovidiu, observaţiile lui erau minunate, însă nu şi însoţite de vreo referire la postul meu iniţial. Acela care,între altele, lua peste picior modul tradiţional al unora de a trata moartea lui nea Nae Baticu, a răposaţilor mioritici în general.
La chestia aia tăcu chitic Ovidiu...


Contraatacul său fiind dur (bănuiesc a poseda ceva antrenament cu noi, ăştia mai mici şi fragili...), am bănuit că ceva îl iritase în postarea mea. Nu pare să fi găsit şi replică însă la cartofii fierbinţi din textul meu (vezi Post Script), altfel m-ar fi perpelit urgent. A rămas însă, dureroasă, iritarea. Cum nu putea sta cu ea pe suflet, a contraatacat, s-a descărcat şi el cum a găsit de cuviinţă.


M-am luminat un pic şi asupra faptului că la blogul meu nu e înghesuială de comentarii. Plus ideea că sînt singuuuur şi nu am cui comunica...

Nu prea scriu precum restul lumii şi aici nu cred că e chestie că Uite-aşa! - pe acest drum ţin eu să ies neapărat în relief. Pur şi simplu, pe de o parte, gîndesc diferit; pe de alta dintr-un cuvînt, o propoziţie se întîmplă să pricep mai multe. Uneori pe-aproapele avalanşei.
Bineînţeles că nu plouă cu ascultători la aşa volum şi aşa gen de afirmaţii. Oamenii, inclusiv rarii apropiaţi, au alte treburi, au de cheltui altfel timpul şi neuronii. De aici şi omeneasca tendinţă de a-mi da cu părerea (fie şi mai acruţ uneori, dar asta e altă poveste) pe un blog sau altul - inclusiv acesta.


Legat de irascibilitatea de care sper să nu mă ruşinez vreodată în exces, aş întreba cum explică animatorii, suporterii "României Pitoreşti" precum Ovidiu Blag, că în deceniul nouă lui Niculae Baticu îi era ţinută poarta revistei închisă (iar cînd i s-a tipărit numele a fost pentru un adevărat linşaj, fără putinţă de replică, în 1985), iar acum le-a devenit adevărată zeitate.
Cum, sîntem la porţile Orientului, ou tout est pris a la legere? Unde stăm şi noi, după cum putem, în bătaia vîntului?



Ca încheiere, mărturisesc că-n sinea mă amuz grozav, ştiind să acelaşi Baticu proceda în anii ostracizării antedecembriste exact precum subsemnatul, cu mesaje poate mai acre şi nefondate decît ale mele (avea scuza frustrărilor din închisoare, inevitabil mai ample decît ale Ordeanului - asta e realitate, nu băşcălie). Nu întîmplător am fost magistru şi discipol, vreo şapte ani, mai exact pînă în 1990, după care aşchia rebelă oricum nu avea cum să fugă departe de trunchi... Ca stil şi ţinte.



PS / *

http://www.ovidiublag.ro/2011/01/niculae-baticu-treisprezece-ani-de-la-trecerea-in-nefiinta/#comment-2397

Aici, în comentarii, Mihai Vasile reia procedeul: tu scrii una, eu îţi răspund la ce îi prinde bine.
Bine îi prindea şi în primăvară şi cînd îi picau prost unele pasaje a la Ordean din... cartea lui Baticu ("Pe crestele Carpaţilor", 1984), aşa că le-a scos. Fără să pună croşete, semn că a îndepărtat ceva. A trecut doar ceva gen "Selecţiuni din...", chestie absolut insuficientă, căci lipsa pasajului dădea impresia că nea Nae îi trăsese şi el elogii lui Cristea (omagiat în acel număr de revistă)
http://picasaweb.google.com/105039784676866091971/NimicNouSubSoare#


Spuneam mai sus că în România Tout est pris... Realizez acum (dacă Poincare nu o fi avut-o deja în atenţie!) că atotstăpînitoare pare să fie convenţia Eu îţi trec cu vederea scăderile / micimile, iar tu mi le treci pe ale mele.
Şi-mi amintesc brusc de partea nepublicată, Amintirile unui aviator, de care pomeneşte Mihai Vasile cu emfază, avea pasaje unde Baticu era iritat de acelaşi gen de mici/mari potlogării pe front, cu ofiţeri şi subofiţeri nu chiar atît de sfinţi pe cît ni se bate azi toba.
Nu am scanuri la acest capitol, dar stilul nu diferă de acela din foarte înruditele Memorii de alpinist:
http://picasaweb.google.com/105039784676866091971/BaticuDeLaDoruVasilescu#

Psihanaliză, auto cît şi primitivă

I

E auto-, pentru că nu mai există bani, uite că se împlinesc aproape patru ani!
Primitivă, pentru că nu-s specialist, iar instinctul e înger, dar şi demon.

E, ceva de ultimii voiam să spun.
La un moment la care căruţa nu se voia urnită (nici acum nu e pornită tare...), mi-am zis că vreau să văd pe dracu.
Era atîta ceaţă pe ochi şi pe minte, pe suflet, că o doream îndepărtată cu orice preţ.

Nu ştiu dacă apărură sau ba.
La lumina zilei, nu, noapte de vreo două ori şi cu limite (parcă am scris ceva despre asta)...

După cîţiva ani, am realizat (mai exact azi) că diavolii sînt în preajmă - nu neapărat cu coarne. Atîta doar că ne ferim să-i privim. Doare al naibii, sparie pe măsură. Uneori e insuportabil.
Şi nu e vorba de diavoli, cît de chestii extrem de dureroase, de nesuportabile, de inacceptabile, de aiurea.

Sînt acolo, diavolii / producţiile lor, dar refuzăm să-i privim, să-i luăm în seamă...




(păsărele marca Hieronimus Bosch)

De fapt, spunea careva mai laic: "Doar întunericul îi înspăimîntă pe oameni... Odată privită, bezna implicit se luminează şi dispare".
Doare mai puţin, adaug eu.


II

Apropo de diavol. Mi-am adus aminte, pe cînd media ţipă azi despre previzibila victorie electorală peste doi ani a antibăsescienilor, de un nene mare erou (nu spun că e neapărat cazul lui Traian), ce cîştigă un război - mondial pe deasupra - şi concetăţenii nu avură ceva mai bun de făcut decît să-l dea joc de la putere, la puţine săptămîni după Izbîndă.
Winston Churchill.
Nu ştiu cum şedea acesta, Sir Winston, cu diavolii din preajmă, cert este că ceva îl gonea, de ceva se ferea. Şi o făcea trăgînd la măsea mai tot timpul, plus pufăind trabuce (alt drog!) pe măsură.
Omul stăpînea un imperiu, nu şi diavolii - cu care altminteri natura ne dotează pe toţi.



marți, 25 ianuarie 2011

Fac ce fac şi.ajung la Eminescu

Idee, a cuiva:

"Stăteam şi mă gândeam... Cum vi-l imaginaţi pe Eminescu trăind astăzi? Poet, ziarist acid, comentator politic... Probabil ar fi avut un talk-show. Sper că nu la OTV. "

http://forum.citatepedia.ro/index.php/topic,10.msg21;topicseen#new


Păi.

Noi îl vedem pe Eminescu - mai exact ne este expus vederii azi, printr-o lupă binişor deformantă.
Nu este nevoie să ai a te defula pe care (ne paşte pe mulţi pericolul...), cît a realiza că nimeni nu este profet în cetatea sa, DAR NICI LA VREMEA SA.
Cineva nu poate ajunge mit, un ceva de dat gata urmaşii decît dacă trece prin nişte procedee oarecum clasice / previzibile. Inclusiv susurat într-una la ureche, de către Vocea naţiunii.

Cît valora Eminescu la vremea sa se poate vedea din cărţile cît de cît serioase, dar îndeobşte aici e ca în religie: paznicilor Credinţei nu le convine să mergi la sursă, să treci pe lîngă Instanţa lor.

Eminescu, azi?
Un Cărtărescu mai acid? Adică un poet cu oarece recunoaştere, care îşi dă cu opinia în ale Urbei.

Un tip trebuie să moară pentru a atrage cît de cît atenţia făcătorilor de mituri.
Vezi Coposu. A trebuit să moară, în 1995, pentru a fi urcat pe soclu. (Şi la el, [i]paznici [/i]din categoria amintită mai sus au oroare de mers la izvoare...)

PS Stilul subsemnatului este probabil al unuoi scăpat din anii comunişti, care s-a săturat să ia drept mit fără să verifice.
Oricum ar fi, după opinia mea mit egal fals.

luni, 24 ianuarie 2011

Şomer cu mintea odihnită...

Una.

"Huiduielile de la Iaşi [24 ianuarie 2011] sunt doar începutul. Celui mai huiduit dintre pământenii contemporani nici măcar nu-i displace acest lucru atât cât s-ar crede. El a inventat lupta politică la sânge." (Călin Hera, Ev. Zilei)

I
E posibil ca Băsescu să posede arta jiu-jitsu. După cum sîngele luptei îi foarte probabil să-i confere energii nemaipomenite.
Nu-i obligatoriu, ce pendant, le folosească şi bine.

II
Că veni vorba, dl Traian B. parcurge se pare un traiect invers lui Ion Iliescu. Ştim de la ce volum de huiduieli şi "Jos-uri...!" a plecat acesta, pentru a sfîrşit în oarecare pace cu foştii adversari.

III
Mă cred ins cu imaginaţie, dar tot nu-mi dau seama cum vieţui-va Traian Băsescu după 2014 (să zicem că apucă acest an la Cotroceni).
Ca personaj istoric indiscutabil e haios... Va anima paginile manualelor, cîndva... Te pomeneşti că va avea peste decenii fani, asociaţii, busturi... Are un ceva în jurul căruia urmaşii noştri vor simţi probabil nevoia să se grupeze. Chestie de eternă fire umană.




Doo.

"Oamenii o duc mai greu şi e firesc să-şi îndrepte nemulţumirile împotriva celor de la putere." (idem)

Probabil o vor duce şi în viitor. Dacă la putere era vreun Adrian Năstase, problema vreunei proaste stări personale a subsemnatului nu era la Palatul Victoriei, ci la mine. Care, din motive deloc imputabile puterii politice, nu am ştiut să adaug valoare adăugată mai mare putirinţelor cu care am venit pe lume.
Nu e masochism, nu e postare plătită de Băsescu - dar nu vreau să mă îmbăt cu apă rece. Dacă 20 de milioane de compatrioţi vor să meargă pe drumul lamentărilor, e treaba lor, le spun Cale bătută!
Eu nu pe acolo vreau să merg. Aia e fundătură.

Rusia

Sînt om.
Deci îmi dau cu părerea la orice.
Păzea!...

Atentat într-un aeroport moscovit.


Istoria are deseori talentul de a şi lua cu toptanul cuiva, nu doar de a-i da. După 1918, Rusia era pe aripile unui tip de entuziasm aparte, care o făcea aproape de neoprit în faţa unui rest al Lumii pe care voia să-l cucerească. Acum, cu bateriile acelei inflamări epuizate, Moscova are de-a face cu un adversar foarte apropiat, am senzaţia, bolşevismului: inşi care nu au ce pierde, inşi fără Dumnezeu.
Şi probabil Medvedev şi ai săi au sentimentul occidentalilor la 1930, că nu se pot opune ideilor şi infiltrării noi ideologii.
Zic şi eu.

...Am senzaţia - or fi spus-o deja sute înaintea mea, inclusiv vreun P.P. Negulescu în "Destinul omenirii" - că Rusia şi-a acoperit vreme de secole o slăbiciune structural prin expansiune, idei măreţe asemeni comunismului ori pravoslavismului. E foarte posibil să le fi sosit un mic ceas de cumpănă. De socoteală. "Alcoolul" substitutivelor pomenite mai sus e posibil să se fi epuizat... Trec peste faptul că Rusia are handicapul unei mari părţi a populaţiei convinse încă de o mare valoare personală, cînd în realitate...

Mă frec la ochi...

Am o mulţime de hibe. Nesociabilitatea, adică teama de oameni (cu tot cortegiul ce decurge din asta) este una dintre ele.

Mă uit însă în jur.
Îmi trimite o rudă tînără tot felul de invitaţii să particip pe Facebook la campanii precum "UE interzice plantele medicinale" ori împotriva reducerii concediului maternal de la 24 la 18 luni". Şamd.
În prima serie, e pur şi simplu ceva de bon ton, să semnezi aşa ceva (nu eu!), plus că vine pe fondul fricilor personale, cele inaugurate cu "N-o să mai putem face ţuică, tăia porcul etc. odată intraţi în UE!"

http://www.causes.com/causes/547908?m=80eedf24&recruiter_id=151470768&t=1295855661


A doua, aia cu copiii care e frumos, patriotic, divin să crească bine, trăielşte sub semnul unui infantilism total neaşteptat pentru mine. Repet, e vorba de inşi între 18-30 de ani!

http://www.causes.com/causes/549211?m=d85e04d1&recruiter_id=151470768&t=1295380623

N-au nici o treabă, revoltaţii, cu de un' să vină banii necesari.
Nu, ei au ideea că "Nu luati din putinul timp pe care o mama il petrece cu copilul ei.......mai ales ca primii sapte ani conteaza enorm.........", eventual că dacă nu-i mălai bugetar de vină e Guvernu cel incompetent şi 'oţ - şi s-a terminat!

Auuu!
Asta trebuie pentru ca să fie Majoritatea!! Între ăştia trăiesc, precum Neo şi Morpheus cînd o iau prin urbana Matrice...

În fine...
Îmi trag sufletul. Am de trăit în aşa condiţii, pînă o veni o şoricioaică ceva mai de calitate pe piaţă.
Asta e viaţa... Voi încerca să accept situaţia pomenită fără să cred că-s de o sută sau barim de 15 ori mai deştept decît tipii semnatari ai acelor iniţiative.
Mi-aş tăia singur craca.
Oamenii mai destupaţi şi tîmpeniile le fac mai cu moţ decît huliţii oameni de rînd...

duminică, 23 ianuarie 2011

Joc

Este o îndeletnicire personală poate fără urmări prea utile (deşi orice lucru la care recurge interiorul nostru o avea şi el vreun sens, vreun folos...).
Să văd ce mă irită.

Acţiunea nu este permanentă, ci din categoria face şi ea ce poate...

Treaba asta se petrece în pat, în dimineaţa asta.
Mintea aleargă... Ajunge la Buşteni, unde iritarea mi se opreşte pe ceea ce este numită mînăstirea Caraiman. E un aşezămînt apărut după 1990 pe malul stîng al Străzii Industriei (i-o mai zice aşa, că industria cam dispăru...), respectiv al Văii Jepilor.

Pare niţel aiurea iritarea mea. Sau băgabilă în categoria Aşa vrei mata să domini tot, aşa strîmbi din nas la ce nu e perfect - adicătele îţi afectează sensibilitatea de sticlă!...

Cred însă că nu e chiar-chiar aşa, deşi la mijloc este, incotestabil, osensibilitate personală. Dintre cele pe care Dumnezeu ni le plasă, dar nici nu-şi puse problema ce naiba o să facem cu ele sub Soare...

Mînăstirea cu pricina pare ceva la locul ei, dar face parte, se pare, din categoria lucrurilor care mă irită, datorită diferenţei dintre ceea ce afişează şi ceea ce este. Am io sensibilitate la aşa ceva, la a mînca borş mai ales cînd pozezi totodată în persoană, entitate corectă şi la locul ei.
De pildă, acea mănăstire se află pe muntele Jepi, dar şi-a tras nume de Caraiman. Carele se află pe malul opus al Văii Jepilor. Eu iau treaba asta ca pe o încercare nu prea sfîntă de a urma marketingul cît se poate de lumesc. Inclusiv gradul de mistificare, de minciună al acestuia.
Oricine minte însă cu un scop. Mînăstirea cu pricina preia astfel din faima, din sfinţenia pe care o degajă muntele învecinat Caraiman, cu a sa inegalabilă Cruce din creştet.

Apoi, iritarea pe care mi-o produce religia.
Tanti aceasta este aceea care spune: "Vere, modul tău de a vedea lucrurile nu face doi bani, adevărat este numai ce producem, spunem, decidem noi. Punct."
O exista lume pe... lumea asta care se simte bine în aşa condiţii ale contractului. Probabil pentru că important bănui a le fi protecţia divină, nu şi micile, inevitabile incorectitudini de la legea celui Mare şi de Sus. Altfel nu-mi explic această (aparentă) abdicare de la noi înşine.

Oi fi citit eu prea mult în dimineaţa asta din Matei Georgescu ("Introducere în psihologia comunicării", despre defense? Poate da, poate nu, căci - după cum precizasem - gîndurile cele păcătoase veniră înainte de lectură.
Acolo arată cum ne gudurăm faţă de alţii, fără a insista prea tare la o modificare interioară reală.

În acelaşi timp, este clar că am o problemă de educaţie, cam excesiv de rigidă (mai ales la poale de Carpaţi).
A mers însă vreodată soţietatea înainte şi fără un mănunchi de aiuriţi, urmărind fleacuri?
Miroase a Ego umflat ultima pretenţie? Poate. Cel mai urît lucru pe lume nu este a poseda un aşa Eu, ci a nu recunoaşte că-l posezi, că ai ciudăţenii, răni etc...
Bon.

vineri, 21 ianuarie 2011

Intervenţie - cred eu deloc proastă - la Grupul de Istorie Alpină

http://www.karpatia.ro/shop/index.php?act=viewProd&productId=171


Salutare, tuturor!


Niţel cam tîrziu, după 10 luni, mi-a căzut şi mie sub ochi o postare a confratelui Dan V. (om pentru care am multă simpatie altminteri şi îi urez succes în noua funcţie montană!) în revista "România Pitorească", mai exact în editia on-line a acesteia.
Arată aşa.

"Dacă stăm bine să ne gândim, şi la noi în ţară au existat din anii ‘30 încoace, adepţi ai aşa-zisei căţărări libere tradiţionale, pe care o cuprindeau în termenul generic de alpinism, dar o practicau în stiluri adaptate la propriile posibilităţi şi dorinţe. Dovadă stau premierele realizate în această perioadă de alpinişti de mare valoare tehnică şi umană: Nae Comănescu, Niculae Baticu, Toma Boierescu, Ionel Coman, Emilian Cristea, Alexandru Floricioiu, Valentin Garner, Dumitru Chivu, Mircea Opriş, Emil Coliban, Viorel Nicolaescu, Adrian Tănase, Vlad Petcu şi alţii, cu care am avut marea şansă şi onoare să colaborez personal şi chiar să mă caţăr. În ţările civilizate, toate aceste figuri de legendă sunt onorate cu statui şi muzee în oraşele respective şi chiar ar fi bine să începem cu domnul Nicolae Baticu şi Emilian Cristea în Buşteni, aşa cum bine mi-a sugerat Mihai Vasile."


Presupunînd că pricep bine ce scrie aici (sublinierile îmi aparţin), prietenul meu îl trece pe Emilian Cristea între corifeii căţărăturii libere, deşi chiar acesta spunea că, de pildă, pentru a realiza premiera variantei Fisurii Albastre a folosit 300 pitoane, 300 m coardă, tendoare, cărora le putem adăuga procedeu scoaterii de sus peste "Faţa muştelor".
Totodată, Dan îl trece pe Emilian Cristea între alpiniştii, între oamenii noştri meritînd o statuie. Deşi comportamentul uman al acestuia, după opinia mea (şi a ... colegului de statuie, Niculae Baticu) fu departe de impecabil.

Problema pe care v-o supun atenţiei, dragi colegi, este însă alta.
Ea ţine mai puţin de relatare istorică în sine, cît de o zăbovire asupra unor probleme care afectează / marchează cercetarea istorică.

În situaţia de mai sus, reacţia mea naturală este una de dezaprobare (şi recunosc: în urma citirii acestui material nu i-am mai cerut părerea lui Dan V. despre mitul alpin cutare dintr-o anumită parte a ţării, cum plănuisem).
Am încercat să văd, să simt ce-i vine unui asemenea om să treacă rîndurile, optica în chestiune pe hîrtie.
Şi mi s-a părut că-i vorba de a fi luat cunoştinţă, la un tip uman ce-i va fi adus cu Emilian Cristea - inclusiv vîrsta ori temperamentul sfătotos - doar cu partea acestuia care îi amintea de persoane, de momente plăcute din viaţă. Vreun bunic, vreun părinte de pus mai mult sau mai puţin la inimă. De întîmplări pe măsură.
Or, cînd ai ataşat de figura unui om lucruri (teribil de) frumoase, psihologic este poate greu dacă nu imposibil să accepţi că acel om (îţi) putea face şi rău. Partea noastră raţională poate admite că X a făcut incorectitudini la viaţa lui, dar vestea rezonează cu ceva mai adînc din fiinţa noastră doar dacă avem experienţe de acel gen. Dacă un tip ne-a afectat printr-un comportament reprobabil de genul celui care a luat cunoştinţă.
În cazul lui Dan V., inima lui a vibrat la ceva pozitiv.


În cazul subsemnatului, s-a vibrat la ceva dureros, la vreo incorectitudine greu suportabilă a cuiva, care totodată avea pretenţia / îi era atribuită de alţii o ţinută umană de valoare.
De aceea eu văd, în primă fază barim, matrapazlîcurile aceluiaşi.


Îndrăznesc să cred că din categoria umană a subsemnatului a făcut parte şi Niculae Baticu.



Mircea

Mituri. Noi, la 2011

Din aproape în aproape, pornind de la "Studiaţi articolele de presă ale lui Eminescu!" (la facultatea de Jurnalism), am ajuns să privesc mai puţin adulativ pre Poetul Naţional.
Mai apoi am nimerit vinerea trecută la un simpozion despre El, moment cînd m-am cristalizat încă un pic asupra modului în care văd cei cuceriţi pe Idolul vieţii/minţii lor.

În paralel, se pare că simt mai iute cînd am de-a face cu o asemenea confecţionare. Adică atunci cînd un nene este făcut cam cu pompa mare (din motive despre care am vorbit de curînd, pe acest obraznic blog).


Privind un blog de munte, am văzut o nouă pomenire a unui tip plimbat de mulţi montaniarzi ardeleni precum moaştele vreunui sfînt.
Îmi sare din prima în ochi Procedeul.
Îl umflăm, apoi îl prezentăm cît mai des la televizor. Umflatul în chestiune înseamnă exagerat calităţi, respectiv ascuns orice urmă de defect.
Cum se întîmplă şi în cazul Vieţii Sfinţilor, mulţi adulatori nu ştiu prea mult despre acela nici măcar din scrise hagiografice, cu atît mai puţin n-au idee de păreri contrare. Dar le prinde lor bine să îşi dea prinosul de respect şi plecăciune Preaînaltului.


Am putut depista, în cazul mitului ardelean în vogă, şi oarece deosebire de confraţii clasici (mă refer la cei din Carpaţi): în acest proaspăt - la scara istoriei - caz, respectivul nu pare să fi făcut nimic în necesara direcţie propagandistică (regăţenii Mihai Haret şi alţii şi-au iniţiat singuri cultul), ci procesul a fost declanşat de alţii. Foarte puţini la număr iniţial (mie îmi ies la socoteală doi), dar ulterior, după expuneri prelungite, mulţi au început să se declare extaziaţi de cel dus, să-i dedice Memoriale, să-l pomenească extaziaţi pe Acela.
E de pomenit altădată de ce se procedează aşa, unde face bine şi cum respectivilor.

Am ţinut doar să trec ideea pe hîrtia virtuală, cu grijă de a nu rîcîi prea tare la 2011 unii amici ori cunoştinţe.

Vise, again

Azi noapte.

Joc un fel de remy. Nu mă descurc deloc acolo, nu pot crea nimic solid, nici măcar în minte.
Alţii din preajmă, chibiţi (discreţi) mai pricepuţi la jocul cu pricina, remarcă şi ei că nu pot forma nimic serios pe placă, deşi am cel puţin două piese d-alea mari, d-ăia care zîmbesc a la fontul Wingdings.

Într-un fel mă bucur, după o foarte lungă perioadă în care, deşi am vrut, nu am mirosit mare lucru în visele mele (de aici mare invidie pe o Marie Cardinal ori Vasile Dem Zamfirescu, ce şi le purecau mai cu folos pe ale lor, în cabinetul psihanalistului)

Eu încerc să tratez visele în cheie psihanalitică. Ce mesaj vor fi avînd ele, de netransmis pe cale conştientă... Aici, mai sus, mesajul nu e a bună, acea imposibilitate de coagulare, în ciuda acelor Jolly.
Este însă un prim pas util.
Există lucruri dureroase, inacceptabile pe care le ştii, iar altele şi mai neconvenabile, pe care le refulezi.
Prima categorie doare cînd saltă întîia oară pe Scenă, la apariţia în ochii minţii, dar se drege. O accepţi ori te modifici interior (ultima chestie se face aproape automat, chit că durează ceva).

Un horoscop al faimoasei Urania îmi spunea nişte chestii al naibii de dureroase, prin noiembrie, că mă aşteaptă. Schimbări interioare dureroase şi neevitat.
Eu cred în mică măsură aşa zise, dar aici s-au potrivit cu ceea ce simţeam a fi necesar. Îmi identificau lucrurile groaznice, insuportabile gata să iasă Afară, la lumină.
Bineînţeles, e mult de tras de la ieşirea lor spre gura Peşterii...

Inutilitate. A vieţii

Scrie confratele de munte Gabi Colea, legat de un deces pe munte:

"Alt tinar alpinist plecat prea devreme..."


La care eu sînt omul pasămite rău:

Da, da, da...
Sînt delicioase momentele cînd mințim în numele unei mari Idei ori al unei mari dureri...


Nea Mircea, cateodata esti tare simpatic...acum insa .... iar domnul Adrian G (nu stiu cine o fi) este rugat sa se abtina si sa se informeze putin .... iata aici detalii despre Liviu ... si ce a insemnat el pt cei care l-au cunoscut pe munte:

http://www.carpati.org/jurnal/un_an_cat_o_viata_-_in_memoriam_liviu/1269/

http://www.carpati.org/stire/liviu_liviucyly_/1530/



Nea Gabi, daca eu îmi rup gîtul la munte, asigur pe oricine de pe acum că nu va fi o viaţă jertfită muntelui. Nici camarad nemaipomenit nu sînt, iar om de munte... - e de discutat.
Totodată, dacă-s aici băşcălitor ori mai rău, este datorită bunului obicei al oamenilor de a mînca borş cînd moare careva. Poate Liviu e o excepţie, dar pot şi să ghicesc cum arată ferparul, probabil, către care ne trimiţi tu...

Apoi mai e o treabă, cu pusul ăsta de plăci. Mare e oroarea de a fi trăit zice-se degeaba (cut cît sîntem mai sus pe scara socială, cu atît mai mare), aşa că punem inclusiv asemenea plăci. Teama de a nu fi uitat... Asta e - toţi vom fi uitaţi, iar dacă ne obişnuim din timp cu ideea cred că e mai bine...
"Cîtă luciditate..."

O cruce pe Bd. Maniu, în Bucureşti, imediat la est de "Cora". Ai lui au ţinut să spuie, pe placă, cum că fuse nu ştiu ce instrumentist într-o fanfară militară. Iar oroarea de a fi trăit degeaba.


PS
Totul, la:
http://picasaweb.google.com/oldrocker1950/SiCeTuraFrumoasaProgramasem25Sept2010?feat=comment_notification#5520895579594969842

PS2 M-am uitat la pozele decedatului. Fuse, în opinia mea, om ca noi toţi. Cu bune şi rele. Inclusiv cu orgoliu. Başca durutul nicăieri de ale morţii. Pun pariu că nu se jena tare la trecerea vreunui car mortuar.

PS3 Îmi pun bruwsc problema cum aş scrie despre un amic decedat pe munte. Am deocamdată oare vreunul? Sandu Pizanti fu primul, în vara lui 1989, pe Valea Mălinului.
Ahhh, ş-aici doare rău, fu în 1995 Carmen, în valea medie a Ialomiţei, iarna.
Dintre apropiaţi, parcă nu am.
Dacă ar fi?
Păi, care e problema? De dus toţi ne ducem. Cred că aş scrie în context cu multă simpatie despre viaţa din el, de cîndva. Şi aici îmi sare ideea că, prin pastilele gen ferpar social, noi îl ucidem încă o dată pe nefericit.
La un tip rpecum Liviu eu aş face bancuri, ca amic, cum vom bea bere cînd vom ajunge şi noi pă Lumea ailaltă. Ori cum ne e prin preajmă, la vreun drum de munte (da' regizat, trăit asta cu simpatie, nu cu mutră cernită, acolo prin verdeţurile încă neveşnice).

În anul de debut al carierei mele alpine, am cunoscut cîţiva tipi (inclusiv pe Sandu Pizanti de care pomeneam). Să zicem c-aş auzi că vreunul din ceilalţi s-a dus... Cred că marea artă e să scrii de cei cu care te-ai răcit între timp. Dar cred că aş face-o, aş scrie... Marea artă este să-ţi aminteşti aici cît mai multe lucruri reale. Pentru a-l face viu, cum am spus mai sus.
Pizanti nu era deloc un tip să îl ţii la vedere, ca amic. Dar aici e marea artă, să-l faci simpatic, viu ulterior nu prin gogoşi ferpareşti, ci printr-o prezentare vie şi... Nici nu ştiu ce epitet să adaug aici. Dar sînt convins că se poate.

marți, 18 ianuarie 2011

Omeneşti. Şi din preajmă.

Consoarta îşi pune la punct toaleta fizică feminină. Inclusiv cea interioară, pe unde poate ajunge.

Ajung apoi într-un punct public. Întîmplător oficiu poştal.
Destui oameni în vîrstă.
Îi privesc, le intuiesc perspectiva (la o adică mă priveşte şi pe mine) şi realizez, apropo de haina trupească, pe care o purtăm şi pe care o grijim:
Vine o vreme cînd scoatem frumuşel "haina", o împăturim mumos şi-o punem jos, după care ne ducem nici eu nu ştiu unde.
Imaginea asta îmi veni în minte ieri, la acel oficiu poştal, despre trupul reîntors cui i-o fi proprietar, şi noi plecînd habar nu am, nu avem unde.


Interesant este că noi ne speriem sau, în caz fericit, interesăm doar de ale morţii.
NU AM VĂZUT UNUL SĂ SE ZBATĂ GROZAV ŞI SERIOS SĂ VAZĂ, SĂ AFLE DESPRE UNDE VENIM.
Dacă faci un efort, descoperi că maşinăria interioară, reţiune şi instinct, nu rezonează, nu marşează la idee. Nu o interesează.
Situaţia aceea, cînd apărurăm noi uite-aşa pe pămînt, nu intră în preocupările ei. A hainei ăsteia, trup şi minte, cu carele venirăm, furăm lansaţi pe astă Lume.

Postare a clujenilor pe lista Clubului Alpin Român

"Mare pierdere pt C.A.R. ,frumos gestul si asteptam vesti de la comemorare noi cei care suntem departe de Bucuresti si nu putem sa fim acolo.
C.A.R. Cluj "


Niculae Baticu ar fi bifat (blifat, vorba unei recente piese de teatru) anul acesta 102 ani.

Doamne!...
De ce nu mai făcut şi pe mine ca pe alţii, să pot gusta şi lansa cu aceeaşi uşurinţe vorbe goale şi aiurea...
Păi omul se mai şi duce! Cît voiai să trăiască?

vineri, 14 ianuarie 2011

Eminescu. Şi oamenii de sub el

I

Am fost azi la un simpozion, un ceva (nu stăpînesc prea bine termenii) legat de aniversare naştere Eminescu.
Organizat de Universitatea unde cu onor sînt boboc, la Jurnalism.

Am avut un sentiment ciudat între cei 12-15 oameni adunaţi acolo. Le-am pus în balanţă ceea ce consideram/consider a le fi merite profesionale şi umane, taler la care s-au adăugat şi lipsurile subsemnatului: incapacitate de a întreprinde ceva, de a scrie ceva serios, ba chiar aflat sub zodia acelui zeu hulit, Gică Contra. Başca egocentrismul care produce între altele postarea pe măsură (şi implicit infantilă) de aici...


Fac această precizare pentru că îmi tot dădea ghes ceva din interior că lucrurile nu-s chiar pe cum le înfăţişează somităţile în chestiune. Că pot avea şi eu dreptate. Iar asta o simţeam, în primul rînd, abia apoi venind trimiteri la plozii şi nebunii satului pe care e sănătos să-i întrebi asupra adevărului din localitate, respectiv la copilul ce strigă la un moment dat despre hainele (lipsă) ale împăratului.


Ferească Sfîntul să spun io vreodată că Eminescu nu are haine! Doar că mi se par niţel altfel unele lucruri despre el şi despre susţinătorii Măriei sale. Şi că, în jenere, aş propune un unghi suplimentar de observaţie.


Universitatea pe care am onoarea să o frecventez se numeşte Spiru Haret.
Tot îmi spun de cîteva zile să purced la un post despre rectorul Bondrea şi atmosfera care îi poartă o inconfundabilă amprentă (atenţie, "Critica nu este o nuia, ci nişte ochelari"). Nu reuşesc, şi un psiholog mediocru ar putea explica de ce.
Este de spus însă, în particular, că oamenii sus-puşi ai Spirului au o optică favorabilă Poetului Naţional. Care este vizibilă atît în articolele gazetei locului, Opinia naţională, cît şi în cele ce se predau la cursurile de jurnalism de pildă, de către somităţi didactice incontestabile, precum domnii Valeriu Râpeanu şi Nicolae Georgescu.

Of, iar o iau infantil, spre stări şi istorii ale subsemnatului!...
N-am avut treabă cu Eminescul pînă nu am ajuns la facultatea asta, de Jurnalism. Auzisem despre numărul iconoclast din "Dilema" anului 1998, dar prea tare nu m-am apropiat de acele scrise, deşi - cum spuneam - sînt un indomptabil Gică Contra.
La cursul anului I, dl Râpeanu a vorbit despre Eminescu gazetarul. Între altele, ne-a reprodus vorbele lui Şerban Cioculescu (1939), despre caracterul excepţional al jurnalisticii eminesciene, egală artei poetice a Luceafărului.
Inevitabil, am răsfoit cartea cu cîteva articole ale ipoteşteanului. Iniţial, ochii s-au lipit de materialul legat de Basarabia. Mi-am scos pălăria, deşi un neam prost poate găsi şi acolo pete în soare... Ceva mai apoi am aruncat un ochi şi spre restul articolelor reproduse în acel volum (îngrijit de d. Râpeanu. Nu mi s-a părut cine ştie ce minunăţie.
Cu părerea mi-am dat, la cestiune, chiar pe acest blog - să fie cu o lună în urmă.
http://mirceaordean.blogspot.com/2010/12/pornind-de-la-pina-unde-se-poate-spune.html


În astă zi de 14 ianuarie, domnul profesor Râpeanu a reluat ideea cioculesceană. În atmosfera de io mic şi prost în faţa atîtora, vechile mici reproşuri personale nu au mai fost de ajuns. Dar am completat ce afirmasem anterior: mi se pare aiurea ca un tip nestăpînit să emită sentinţe (Eminescu era unul dintre ei). Mai degrabă aş crede pe vreun Titu Maiorescu sau pe vreun Vasile Kogălniceau - tipi pe care apa afectelor (şi implicit a dezechilibrului) nu părea să-i ia aşa uşor.
În context, al afectelor, remarc amprenta copilărească a gazetarului în cauză, potrivit căreia Numa' voi, Ceilalţi, sînteţi de vină! Nu prea l-am văzut, înţelept, să zăbovească vreo minută asupra ideii că am greşit şi eu, au greşit şi ai noştri în vreo treabă... De vină e numai altul, sînt "colectiviştii"/liberalii, advocaţii, gheşeftarii şi restul lungii liste. Ţăranul în schimb e sfînt şi oropsit. Aici, proiecţia condeierului îmi pare destul de clară, în condiţiile în care perfecţionistul şi muncitorul nostru pînă la epuizare nu părea să ia în calcul şi nevoile proprii.


Prelungind doar şi luminînd suplimentar o situaţie de mai sus, mi se pare aiurea să te afli într-o tabără, cea conservatoare chiar, şi cineva să e ia în serios că ai putea emite o judecată demnă de luat în seamă.
Asta ca idee de principiu... Să ne imaginăm cum ar arăta unui cercetător serios, peste 50-100 de ani, un articler nemaipomenit dar afiliat unui pol politic al anului 2010. Mi se pare o contradicţie în termeni, un fel de a sluji şi lui Mamona şi lui Doamne-doamne! Nu ai cum, amîndurora... Partizanul ori cel posibil a fi captat de vreo idee politică nu e omul nuanţelor şi al echilibrului - aşa că îi vei scrie ienvitabil în această cheie, a unui subiectivismului mai mult sau mai puţin gros.
Şamd.


Aş mai relua, în completare a mirării mele de azi, că marea activitate jurnalistică eminesciană a fost, trăgînd linia, în afara curentelor victorioase din vreme: industria a dus lumea înainte, nu ţăranul mai mult sau mai puţin asuprit, după cum orientarea geopolitică a liberalilor avea să triumfe (fie şi cu nu dram de noroc) la 1918... Şi încă nu s-o fi aplecat vreun imparţial mai cu atenţie asupra articolelor eminesciene..


Permiteţi-mi acum să-l las pe Eminescu în sine pentru un inevitabil ochi asupra celor îl susţin, cel puţin în forma adoptată de magiştrii (raportat la studentul lor) de la Universitatea Spiru Haret.

Cum timp aveam, la pomenitul simpozion, am încercat să pricep ce şi cum. Dl Rîpeanu este un incontestabil intelectual, dintre cei născuţi şi abia apoi făcuţi. Dl. decan (al Facultăţii de Jurnalism) Nicolae Georgescu este tobă de carte, iar un articol citit recent de mine pe net mi-a sporit respectul cărturăresc pe care i-l port. De altfel, domnia sa a susţinut imediat după vederea noastră o conferinţă peste drum, la Muzeul Literaturii Române, despre marele Poet.
Era acolo, la simpozion, şi dl Dodu Bălan, care, dincolo de resentimentul meu faţă de tot ce a pus vreun umăr la vremea comunistă, se vedea - vorba aceea de cartier - că le are, în sine.
În jur, lume una şi una, inclusiv cînd deschidea gura. Unghiuri interesante (între care acela privind reflectarea articolelor din "Timpul" în presa vremii, ca punct de pornire pentru alte cercetări, poate chiar ale celui care bătea Biblioteca Academiei pe la 1985 întru istoria alpinismului românesc).
Ceva scîrţia însă.

Şi, cu riscul ca amatorul şi dătătorul cu opinia (La berărie, bre, cu tine!) să se facă de rîs, am senzaţia că, pe de o parte, lucrurile vin din mitizarea lui Eminescu.

(Probabil că unghiul meu asupra lucrurilor va trebui extins în timp, asta dacă nefixabila Balanţă nu-şi va urma destinul...)


A mitiza pe careva te cam scoate din circuit. Cel puţin aşa văd eu fenomenul, eventual îl va vedea un secol 21 inevitabil mai copt (chit că eternul uman este... etern, subiectiv şi îmbrăţişînd ce-i vine bine, inimii şi... interesului. Veţi vedea de ce spun interes, fie şi senza răutate.)
În momentul acela ţi se pune pata.
Faptul că în sala simpozionului (la fosta ambasadă a Canadei) 95 dintre cei prezenţi, iar pe net vreo 70-80 văd lucrurile altfel decît subsemnatul nu mă face să dau înapoi din afirmaţia de mai sus.

Oamenii-s de cele mai multe ori de bună credinţă, dar în bună parte orbiţi.

Cecitatea în cauză e de două feluri.
Una decurge din nevoia lumii fine a ţării ăsteia de a confecţiona, pe la un 1900, un Ceva.
Un ceva nemaipomenit, o statuă. Probabil că se practica şi în alte colţuri ale lumii, dacă nu în toate. Confecţionai prin adulaţie ceva nemaipomenit, care apoi revenea fericit asupra emitentului: Uite cui mă închin eu, uite cine patronează ţara asta!


Probabil că nu-s eu primul care afirmă aşa ceva... Vag îmi aduc aminte că tema confecţionării a ceva pe spiritul şi mai ales în întîmpinarea nevoii (prin definiţie compensatorii, a) românului a fost abordată şi în numărul cel faimos al Dilemei. Voi repeta poate şi faptul că asemenea mituri prind bine coagulării unui popor, chit că - după umila mea părere - procedeul nu este foarte cusher, mai ales la cei care se joacă des cu vorba adevăr (nu e prima dată, ce-i drept, în istorie).


În paralel poziţiei pur spirituale călduţe sub pulpana Statuii, vine şi cariera făcută pe calea preamăririi - a Poetului naţional, de pildă. Sînt oameni care au ales profesia literatului (profesor, asistent etc.), iar la porţi de Orient avansezi mai cu spor/exclusiv prin irigarea clişeelor greu de dezrădăcinat.
Nu o spun cu răutate - mă credeţi sau ba, dincolo de vreo inerentă invidie ori dorinţă de descărcare freudiană, vreau să înţeleg, să pricep - se doarme foarte bine după aceea!...
De fapt, Eminescu era mai rău decît mine în astă problemă, cînd vorbea în Scrisoarea I despre slăvit şi lustruit, dar şi - în articole - despre risipa voroavelor mari: "Argument cu autorităţi, cel mai rău argument" şamd.


Cînd cineva se află în cele două chingi amintite, şansele să-l scoţi acolo am impresia a fi minime... Ieşi doar cînd nu ai nimic de pierdut. Domniile lor au. Posturi, eventual rost intelectual în viaţă.
Plus că, se ştie, e greu să îţi schimbi alcătuirea, mai ales după maturitate.
Asta e. Nema tragedie. Sînt altele mai mari pe lumea asta...


II

O vorbă oarecum neaşteptată la aceeaşi selectă întrunire (nu-i ironie!). De la un om tînăr chiar. "Aşa cum există o lege care să interzică opiniile diferite de cele oficiale în problema Holocaustului, e nevoie de un act normativ care să interzică atacurile gen Dilema la imaginea Poetului naţional" (am citat din memorie).

Une mauvaise blague.


Una la mînă că doamna în cauză nu simţea ridicolul unei asmenea măsuri, la 2010 cel puţin. Pe de altă parte, este la mintea cocoşului psiholog că a dori aşa reglementări trădează tocmai fragilitatea redutei pe care o simţi de apărat.
Acelaşi sentiment, al fragilităţii poziţiei dincolo de vorbe, l-am avut la atenţia care s-a dat de către participanţii la simpozion fenomenului Dilema (mai exact, numărul de revistă cel contestat, din 1998). La prima vedere pare aiurea să dai atîta atenţie unui gest, unui adversar de rea credinţă şi puţin numeros. Este ajuns însă, ca observator, să simţi dincolo de cele vizibile. Să traduci un gest ori altul.


Această teamă indică - şi m-aş bucura să fiu contrazis (cel mai mult poţi învăţa de la un opinent inteligent, nu?) - destulă fragilitate a poziţiei deţinute. Care este greu de apărat, crede subsemnatul, tocmai pentru că edificiul posedă fragilitatea sticlei.
Este mare, este imens, este uriaş, dar îi lipseşte elasticitatea. Îi lipseşte puterea de a da înapoi, de a accepta puncte noi de vedere.

Mircea Ordean
(etern) ucenic jurnalist

joi, 13 ianuarie 2011

Altul mai chitit ca mine...

Sentimentul că mă (va) bate Dumnezeu nu-l mai am de multişor (nu ştiu cum voi reacţiona la ananghie mare însă, vreodată), ci doar o oarecare stinghereală. Mai exact, că gîndesc eu mai altfel....
Ştiu că nu-s singur, dar stinghereala (nu am găsit sinonim, să nu mă repet) cu pricina rămîne.

Am dat chiar de unul mai chitit ca mine, deşi aceluia i se căşunase în ateism după nişte experiente teribile.
Personajul e Leckie din seria HBO "Pacific".
Episodul 5.

346
00:25:46,491 --> 00:25:48,526
Ai auzit vestile
despre celălalt război?

347
00:25:48,560 --> 00:25:49,927
Mai este unul?

348
00:25:49,962 --> 00:25:53,264
Am invadat Europa.
Am debarcat luna trecută în Franta.

349
00:25:53,298 --> 00:25:56,333
Dacă n-ai vreun frate pe-acolo,
băietilor nu le pasă de asta.

350
00:25:56,368 --> 00:26:02,006
Fratele meu a debarcat în Italia,
într-un batalion de tancuri.

351
00:26:02,040 --> 00:26:04,308
Atunci înseamnă că tie
trebuie să-ti pese.

352
00:26:08,313 --> 00:26:10,681
Doar cafea, multumesc.

353
00:26:26,298 --> 00:26:29,734
Asta explică totul.
Esti credincios.

354
00:26:29,769 --> 00:26:32,037
Da.

355
00:26:34,173 --> 00:26:36,275
Bine, uite o întrebare:

356
00:26:36,309 --> 00:26:38,043
Dumnezeu a creat totul, nu-i asa?

357
00:26:38,077 --> 00:26:42,113
Cerul, apele,
trupele de marină...

358
00:26:42,147 --> 00:26:43,947
pe Frumoasa Adormită de acolo...

359
00:26:43,982 --> 00:26:45,515
Chiar si pe el.

360
00:26:45,549 --> 00:26:48,316
...Crabii, sobolanii, tântarii.

361
00:26:48,351 --> 00:26:50,418
tântarii cred că-s
cam greu de înteles, dar...

362
00:26:50,452 --> 00:26:53,387
Dumnezeu i-a făcut si pe japonezi.

363
00:26:53,421 --> 00:26:57,356
Ticălosii ăia gălbejiti care-au
încercat să mă ucidă de atâtea ori.

364
00:26:57,390 --> 00:26:59,891
Si japonezii vin
din Grădina Raiului?

365
00:27:01,994 --> 00:27:03,962
Ce facem ne priveste.

366
00:27:03,996 --> 00:27:06,965
El ne dă de ales.

367
00:27:06,999 --> 00:27:10,201
Liberul arbitru. Corect.

368
00:27:10,235 --> 00:27:14,338
Doar că El e Dumnezeu, deci stie
ce vom face înainte să o facem.

369
00:27:14,372 --> 00:27:16,774
Predestinarea.

370
00:27:19,377 --> 00:27:22,178
Deci jocul e stabilit
de bunicutul ăla, de pe tronul lui,

371
00:27:22,213 --> 00:27:23,980
în timp ce noi
de ce suntem aici?

372
00:27:24,014 --> 00:27:27,416
Ca să-L amuzăm? Înseamnă că suntem
fraieri si că Dumnezeu e sadic.

373
00:27:27,451 --> 00:27:31,653
Si, oricum ar fi,
eu nu-I văd rostul.

374
00:27:31,688 --> 00:27:33,822
Atunci tu în ce crezi?

375
00:27:33,857 --> 00:27:35,791
Cred în munitie.

376
00:27:35,825 --> 00:27:38,960
Dar uite ce...

377
00:27:38,995 --> 00:27:41,629
De vreme ce nu mai vorbesc cu El,

378
00:27:41,663 --> 00:27:44,232
data viitoare când mai stai
la taclale cu bosorogul,

379
00:27:44,266 --> 00:27:46,634
poti să-l rogi să scufunde
câteva transporturi de japonezi

380
00:27:46,669 --> 00:27:48,602
si să-i facă pe toti să cadă
în propriile baionete

381
00:27:48,637 --> 00:27:52,038
ca să o sterg dracului de aici
si să mă duc acasă?

382
00:27:52,073 --> 00:27:55,240
ti-as fi recunoscător.

383
00:28:00,378 --> 00:28:02,580
Păstreaz-o.

384
00:28:02,614 --> 00:28:05,615
Nici nu stiu de ce e la mine.

385
00:28:05,650 --> 00:28:07,217
Nu, multumesc.

386
00:28:10,021 --> 00:28:12,889
Am si eu una.

387
00:28:38,297 --> 00:28:40,950



Cam lungă poliloghia, dar nu am tăiat pentru a rămîne cît de cît atmosfera...

luni, 10 ianuarie 2011

Spunea cîndva Niculae Baticu...

"Mircea, ia lucrurile cum sînt..."
Trec peste faptul că nea Nae deseori nu făcea precum predica foarte tinărului său emul.
Dar, în timp, izbutesc să mă apropii de aşa optică... Nu ştiu căît e aici resemnare, reducere de vlagă, şi cît plăcerea lui a descoperi (care, rpecizez, nue ste o stare permanentă...) dincolo de aparenţe.


Un confrate de munte şi de condei scrie undeva:
"N-o să înţeleg niciodată de ce nu poate exista linişte în acest club naţional de alpinism, de ce unii dintre membrii lui, în special cei din conducere, nu se bucură de frumuseţea muntelui şi continuă să se certe la nesfârşit."


La care îmi permit să opinez:

Dă bine, socialmente vorbind, să te declari în dezacord ori "să nu poţi să înţelegi" o situaţie umană oarecare.
Una la mînă că te scoţi din categoria celor aiurea şi de neacceptat. Doi, nu faci efortul deloc comod de a înţelege ce se pricepe în situaţia cu pricina. Spun "deloc comod" deoarece educaţia noastră a mers pe principiul de Sfîrşitul lumii, privitor la alte situaţii, atitudini decît cele dorite de educator (îndeobşte părinţii).

Dacă la Clubul Alpin Român se petrece ce se petrece, există toate justificările din lume. Aritmetica umană a celor adunaţi aici - legată întrucîtva de ceea ce se petrece în ţară, respectiv cum văd lcururile cei neafiliaţi la asociaţie - dă rezultatul pe care îl vedem.

Mie mai instructiv mi se pare să înţelegem de ce se întîmplă cutare lucruri. Cum e cu orgoliul, cum e cu tot felul de porniri inconştiente la (mai) toţi dintre noi.

Părerea mea!...

vineri, 7 ianuarie 2011

Memoria lungă a maşinăriei numite Statul român

Horia Ghibuţiu vorbeşte (critic) despre ultima acţiune Vadim Tudor, cînd cu încercarea (finalmente reuşit) de evacuare a PRM din sediul deţinut anterior în strada Zola.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-vadim-si-barbatii-care-urasc-femeile-917537.html

Îmi dau şi eu cu părerea:


Citeam o poveste.
Personaj principal era Statul român. Care acolo, în poveste, doar aparent trece cu vederea acelora care îi încalcă interesele. Care îi încalecă, vorba unui cunoscut editorialist, autoritatea. În rest, socoteşte cu grijă ce şi cum, eventual dobînda afrontului.
Mai spune acea poveste că alde Corneliu Codreanu a constatat pe propria piele cum e cu ulciorul lui a da cu tifla uno reguli elementare de convieţuire cu Statul. Nicolae Ceauşescu ar fi un altul. Tare în clanţă fu la un moment dat şi George Becali.
Morala poveştii: "Nu aduce anul, ce aduce ceasul..."

PS Nu se spune acea poveste cu ce supărară rău Monstrul numit Stat domnii Iulian Vlad şi V.A. Stănculescu... Cert este că Marele Invizibil avu motive întemeiate - fondate pe ale sale resorturi în parte neştiute - să procedeze aşa cum a făcut-o...

joi, 6 ianuarie 2011

Liberul arbitru, de la Divinitate

Cutărică jurnalistă urechează (în "Adevărul") românul de rînd, că aşteaptă picări-de-sus / pleaşcă la plural din dreapta şi stînga. Inclusiv de la Dumnezeu.
Ori, spune dînsa, legat de Ultimul există liberul arbitru...

... Doamne (sic), cîte nu facem pentru a deranja pe Cel la a cărui (iluzorie) nu vrem să renunţăm!
E nemaipomenit, a făcut tot, e cel mai tare, dar nu îi punem în braţe eventualele noastre nemulţumiri ori mirări.
Relele lumii le plasăm Diavolului. Eşecurile noastre nouă, oamenilor, care nu ne-am zbătut destul. Deşi, sun eu, deseori nu avem mecanisme interioare de zbătut pe cît vrea Viaţa.