luni, 28 februarie 2011

Prudenţă la texte glorioase

Mi-a căzut sub ochi un text al criticului Alex Ştefănescu.
"Un mare om", îm România literară din 18 septembrie 2009 (vezi arhiva acestei reviste)
Se referă la Cicerone Ioniţoiu, militant anticomunist.






E acolo o prezentare elogioasă a unui fost deţinut politic, ce ulterior închisorii a militat (inclusiv pe calea scrisului) pentru cunoaşterea de către public a ororilor din închisorile comuniste.
Activitatea lui Cicerone Ioniţoiu este în sine mai mult decît stimabilă, dar cred că în acest articol se sare totuşi peste cal. Se poate spune aici: "Da, domnule, ai dreptate, dar ai putea trece şi mata cu vederea chestiile astea... E prea mare acest om ca să-i cauţi pete în soare, după cum orice observaţie critică la munca unor asemenea oameni aduce apă la moara neocomuniştilor etc.!"


Aşa o fi, dar tot am să le pomenesc!
Răutate, recunosc.
Dar şi nechef de a fi manipulat, inclusiv de nume ilustre.



Unul este autorul articolului.

E vorba de foarte cunoscutul Alex Ştefănescu.
Tocmai pentru că e mare m-aş fi aşteptat la o prezentare întrucîtva mai echilibrată. În context, dacă tot nu pomeneşte de vreun defect sau omenească slăbiciune la subiectul articolului, măcar să ne lase pe noi să-l trecem pe Ioniţoiu în categoria marilor Oameni. Nu să-şi exprime din start/titlu partizanatul necondiţionat.

În acelaşi timp, mi se pare bizar ca un om cu parti-pris, Ştefănescu fiind editorul unor cărţi ale fostului deţinut politic, să purceadă şi la un articol elogios despre un subiect din care încasase deja nişte bani...



Legat de Ioniţoiu, l-am auzit vorbind parcă la un moment dat - dacă nu încurc lucrurile - la un miting prin 1990-91. Mi s-a părut, cu un termen al lui Alex. Kiriţescu ("Gaiţele") la care revin des, cam izaltat. Mi se va spune că a suferit, respectiv că a realizat multe, dar prudenţa mea în faţa afirmaţiilor unui asemenea tip uman rămîne.
Poate că procedez bine.
De pildă, cînd mi se vorbeşte despre traiul periculos sub Ceauşescu al lui Ionniţoiu:


După eliberarea din închisoare, n-a încetat să protesteze, înfruntându-l deschis pe Nicolae Ceauşescu, considerând că face parte în continuare din Partidul Naţional Ţărănesc (în care s-a înscris încă din tinereţe), adunând informaţii, pentru a le salva de la uitare, despre toţi cei care au fost torturaţi sau omorâţi în închisori din motive politice. Când laţul Securităţii s-a strâns în jurul său, când a înţeles că urmează să fie lichidat, a cerut energic să plece din România şi a obţinut în acest scop sprijinul unor români din exil, al preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d’Estaing, al unor congresmeni americani. A reuşit să plece, în 1979, ducând cu sine, ascunse în pingelele pantofilor, microfilmele fişelor referitoare la victimele regimului comunist. Iar în Franţa a luptat mai departe şi luptă şi azi…

Nu sînt omul care să o acuz pe o Doina Cornea, precum cei de la "România Mare", că a făcut disidenţă avîndu-şi fiica în Franţa. Dar voi privi totuşi cu zîmbet lupta eroică a cuiva care putea influenţa străinătatea cît să plece de aici cînd doreşte, iar totodată poseda mijloace tehnice pentru a microfilma cît să plaseze imaginea a numeroase documente în talpa pantofilor.
Cu oarecare rezervă privesc şi ideea că se strîngea laţul Securităţii, care voia chiar să-l lichideze...


Închei subliniind din nou că nu mi se pare de bun gust entuziasmul criticului Alex Ştefănescu, ce ia de bune zisele interlocutorului, ba pune şi de la el, cum se mai spune.


PS
Apropo de activitatea contestatară a lui Ioniţoiu, poate şi a unui alt neobosit, Corneliu Coposu, nu am auzit ca vreunul să-şi fi exprimat solidaritatea cu un Paul Goma, de pildă. Poate nu cunosc eu suficient istoria, dar singurul gest politic de luat în seamă al PNŢ a fost aderarea (altminteri un indiscutabil oportunism) la creştin-democraţia europeană.
Nu dau cu nimeni de pămînt, dar cred că observaţia poate fi luată în seamă.

sâmbătă, 26 februarie 2011

Limite

Traian Băsescu, chit că întreaga Sănătate românească îi este la picioare, a mers să se grijească în Occident.
Alături de alţii, Teo Trandafir s-a dus şi ea la un spital dinspre Soare-apune, mai exact la Viena.



Unii doctori români (probabil majoritatea) strîmbă din nas. Între ei Sorin Simion, chirurg-şef la Spitalul Colentina:

"Opţiunea de a părăsi ţara a aparţinut pacientei, probabil, gândind că la spitalul AKH, din Viena, va beneficia de condiţii «hoteliere» mai bune."
Doctorul Sorin Simion foloseşte în sine corect, aici, precizarea "probabil", dar acreala îi este vizibilă, cînd pomeneşte de "condiţii hoteliere" mai bune la Viena, şi implicit pretinde egalitate de profesionalism medical cu austriecii..


Omeneşte îl înţeleg, nu e uşor să ţi se zgîrie sentimentele poate nu de inferioritate în ale bisturiului, cît legate de fatalitatea de a te fi născut aici, într-o sordidă poartă a Orientului.


Altminteri, ceea ce fac Teo sau Traian ţine de limitele jocului.
Jocul fiind: "Vă spun ce vă doresc urechile, despre patriotism şi ce nemaipomeniţi sînteţi dumneavoastră, cetăţeni ori telespectatori, dar ăsta e totuşi doar un rol, de cîştigat bani sau funcţie de lider politic. Inima mea, persoana mea au şi alte plăceri priorităţi, cel puţin uneori..."

vineri, 25 februarie 2011

Sfinţi, mituri

Am eu ce am cu ăştia...

Dar oare numai eu? Un (livresc) Anderson / Neo din "Matrix" ce făcea?

În acelaşi timp, meditam la albumul "The Wall" al celor de la Pink Floyd. De fapt e al lui Roger Waters, tip avînd probleme măricele cu Autoritatea.
Hazul face că durabile sînt, în cultura lumii, tocmai chetsiile ălora care nu-s ca restul!
Probabil eu descopăr acum cu o întîrziere de 500 de ani America, dar e de subliniat asta.



Dar asta fu doar introducerea.

Tatiana mea merge la un curs.
La Spitalul Sfînta Maria.
Aflăm noi, după un consult net, că e vorba de fostul Griviţa, pe la fel de fostul Bd 1 Mai.


Stau şi meditez, ca toţi ăia neînstare de ceva mai bun, dacă e o treabă cu denumirile de genul ăsta. Trec aici şi pe acelea personalizate care au acaparat mai tot, de la şcoli la stadioane.
Am mici îndoieli...


Bineînţeles că totul e de judecat, pe cît ne duc putirinţele, prin prisma lui Cît şi cui prodest.
Se simte un pacient mai reconfortant intrînd la policlinica ori spitalul cu nume de sfînt? Am îndoieli. Asta nu doar pentru că alde personalul de acolo nu are nici o treabă cu cele sfinte, decît eventual vreo aplecare de a aduce şi porni lumînări, cînd se stinge vreunul.
Dar în gesturile profesionale am dubii că s-a strecurat vreo undă de legătură conştientă cu divinul (mi-e teamă că nici conştientă...).


Dacă nu mă credeţi, trageţi un drum (şi cine nu o face?) în vreo unitate spitalicească. dacă nu cumva sînteţi picat în vreo manie cu cei de Sus, probabil veţi avea idei apropiate alor mele.


Subsemnatul nu ţine aici să reproşeze personalului medical că nu se comportă precum îngerii. Pur şi simplu privea un fapt de viaţă.


Ceva asemănător se întîmplă cu şcolile. Fosta mea "generală", nr. 56, are acum numele lui José Marti. Nu cred că elevii de acolo sînt mai aplecaţi, în generală, spre lumea culturală spaniolă, iar în particular pot încropi mai mult de 1-10 propoziţii despre ocrotitorul şcolii spiritual lor.
În ce priveşte personalul didactic, probabil că, în urma vreunui cataclism istoric, nu ar avea vreo jenă în a-l lăuda din nou (precum înaintaşii lor, adică) pe Stalin. Nu-i o ruşine, ci în statutul de funcţiuni, inclusiv didactic. Faci ce zice şeful / stăpînirea.
inclusiv cînd aceasta doreşte nume proprii la instituţii şcolare, de sănătate, publice şamd.


De unde vine chestia asta cu botezatul pomenitelor?
A apărut în 1990, mai exact după căderea comunismului la noi.
Exista o tradiţie interbelică oarecare în domeniu, cu denumiri proprii. Şcoala de pe Călăraşi, colţ cu Delea Veche parcă, purta numele "Arhiereul Calist".
Nu comentez acum de ce o fi fost instituit cîndva obiceiul. Cert este că mai fiinţase, pe plaiuri mioritice. După revoluţie, pe baza unui fenomen asupra căruia mai e de cercetat (cedarea foştilor comunişti în asemenea direcţie, poate drept compensaţie a necedării puterii, poate pentru a da iluzia unei schimbări reale etc.), s-a reluat acel sistem.


Mica problemă este doar că se schimbase ceva între timp în ecuaţie. Nu mai eram cei din 1900 sau 1930. Între altele, trecusem pe sub ceva dictatori. Cînd, întîmplător, nici divinitatea nu se înghesuise să ne ajute. Lumea românească a acceptat însă revenirea la vechile obiceiuri. Poate pentru că nu le lua în seamă precum ăi ca mine. Poate că era obişnuită cu formele fără fond, cu lucrul la faţadă, vorba unui Mitică Popescu.


Acestea se petreceau imediat după 1990. După opinia mea, ecartul dintre realitate şi pomenitul mod de spoire a realităţii a crescut. Poate în ţări civilizate e credibilă o unitate de sănătate hipermodernă cu nume de sfînt. Asta pentru că acolo există un anumit de pact cu ale credinţei, mai pragmatic, inclusiv în a respecta clauzele convenite deseori inconştient. Un Do ut des. La noi este doar o necontrazicere a toanelor autorităţilor.


În România, modernitatea aduce inevitabil - cel puţin în cazul acelora care nu se înghesuie la moaştele sfintei Paraschiva - o deplasare spre tot mai desuet a unor asemenea denumiri.
Poate nici nu e de mirare într-o cultură unde ne dăm religioşi, dar salivăm teribil la erosul exacerbat al media.


Ţara lui "Pupă-l în bot şi papă-i tot!". Aici e vorba inclusiv de Dumnezeu. Îmi văd de ale viscerelor, dar în paralel mă prefac a-Ţi lua în seamă perceptele, ca să-Ţi am ajutorul, cînd oi fi la greu.

Necrolog altfel

Ca tot omu' trist, ascult Pink Floyd.


Albumul lor "The Final Cut" o bubuie astenic trei sferturi din timp, pentru a se încheia cu o melodie (barim la final...) mai tonică, precum la ieşirea dintr-un defileu al sufletului.
Nu-i pricep bine textul, dar pică bine după agitaţie anterioară, de sfîrşit de lume.



Eee, ceva asemănător propun aici.

De a cărui existenţă am amintit în postul anterior.


Un necrolog al Mihaelei Michailov, în revista "Scena.ro" (dec. 2009) - nu l-am găsit pe net, aşa că îl copiez de mînă.



Mai-mult-ca-prezent


Sînt oameni despre care nu pot să vorbesc la trecut chiar dacă nu mai sînt lîngă mine. E ca şi cum mi-aş strînge felii din propria mea existenţă. Ca şi cum mi-aş rupe circuite de tensiune fragilă din mine însămi.

Dacă există un timp în care forţa exemplară, spiritul solar şi seducţia causticului, capacitatea de a forma şi creşte oameni îşi găsesc durata proprie de contopire mai-mult-ca-prezentă, atunci acel timp este al lui Cristian Buricea Mlinarcic. Timp performativ al unei prezenţe vii şi autentice, de care o să mă simt mereu contaminată.
[...]

Pentru mine, Cristi Buricea este bulgărele de generozitate care, în momente grele, ţi se rostogoleşte drept în faţă şi te-ajută să dai la o parte pojghiţa de gheaţă care face lucrurile şi stările să pară tari şi grele. Atîtde tari şi atît de grele că îţi vine să le laşi baltă.
Cristi Buricea este creatorul spaţiului de reflecţie, dezbatere şi practică activă, atît de rar în teatrul românesc, impregnat de calităţi indispensabile unui spirit formator de comunităţi – ironia, rafinamentul argumentativ, lipsa de încrîncenare analitică, disponibilitatea de a împărtăşi onest un sistem de ecrcetare, voluptatea dialogului care naşte teorii şi leagă durabil oameni. Într-o lume teatrală contractată de muşchii frustrărilor şi ai anomaliilor, Cristi Buricea rămîne cel mai luminos om pe care îl cunosc.
Sînt multe lucruri pe care aş vrea să i le spun sau pe care simt că aş fi putut să i le spun în mai multă tihnă.
Îi mulţumesc, pentru că de fiecare dată cînd îmi este foarte bine sau foarte rău am şansa să mă gîndesc la el.
Îi mulţumesc pentru generozitatea pe care o emană şi pentru toate "piesele anului" pe care le primesc de la el.

Mihaela Michailov

Eternele "perii"

A peria înseamnăa lăuda pe altul.

Iar io, pentru că duc lipsa de aşa ceva, care să-mi oblojească sufletul cel complexat, dau de pămînt şi cu cei care primesc aşa ceva...
Al naibii caracter posed, zău!


După astă mea culpă, duc discuţia iar spre o aniversare a unei doamne academician, în istorie.
( https://docs.google.com/document/d/1gJztV_a0U1HRWqC_zgWgjOvQZOqKnTy1win81o9KW98/edit?hl=en# )



Mă uit cum oameni cu scaun la cap
o iau razna acolo, cel puţin după criteriile mele.



Un criteriu al subsemnatului ar fi ca, dacă tot am văzut două excese (patronate de Carol II şi Nicolae Ceauşescu), să o lăsăm mai moale cu laudele. Măcar cu alea goale.

(Eu cred că poţi vorbi frumos de cineva şi fără pietroaie, fără exagerări ori - deseori- minciuni. Apropo, am văzut în revista Scena.ro un necrolog tare plăcut, semnat de Mihaela Michailov şi despre Cristi Buricea, nr. decembrie 2009. Gheorghe Dinică are ghinionul, în revistă, de un necrolog "pe linie", alături. Cîh!)


Stau şi mă întreb, nu chiar din jilţul Marelui Inchizitor: e obligatoriu să apelăm la minciună, iar apoi să ocultăm - spre buna funcţionare a societăţii - că aceasta ar exista?
E ceva normal şi nu am realizat eu?



Mare tevatură în informarea de la care porneşte acest post, pe vorbele mari...


Şerban Papacostea spune, în context:
"... De cincizeci de ani, îndrumătorul meu, profesorul meu pentru istoria modernă a României a fost Doamna Cornelia Bodea...şi ce este istoria modernă a României şi cum trebuie scrisă istoria” Edificiul său ştiinţific are două coordonate - o maximă exigenţă ştiinţifică şi o înţelegere superioară a funcţiei educative a istoriei”. Lecţia dată este că „e suficient să noi să rostim adevărul şi în felul acesta să ne slujim neamul”.

Pricep mai greu aici cum e să ai 50 DE ANI profesor, magistru pe careva. Înseamnă că nu ai apucat să-ţi iei zborul!
Cum, atari mici inexactităţi pot fi lansate în eter, cîtă vreme există un scop onorabil?
Da? Care e acela?
Să se simtă bine nonagenara, pîndită de sentimente nu tocmai plăcute la sfîrşit de viaţă?
În condiţiile în care pregătirile pentru Marea Trecere (că tot îl citează pe Blaga!) nu par a-i fi la îndemînă?


"Cum trebuie scrisă istoria...", "Maximă exigenţă ştiinţifică"
Şi aici, şi la gargara despre a rosti adevărul şi a le sluji neamul, cred că niţică prudenţă nu ar strica deloc. Măcar ca istorici, adică oameni posedînd cunoştinţă mai mult decît alţii despre cohorte de inşi convinse şi ele - în curgerea deceniilor şi secolilor - că izbutesc în aşa demers. Acela de a sluji neamul. Pomeneam în anteriorul post despre performanţa unora de a opina savant cum e cu întruparea religioasă. Alţii, din tot arcul politic, debordau şi ei, mai ales între războaie, de încrederea că au identificat (numai ei, bineînţeles...) calea fericirii neamului. Şi a ieşit, vai de steaua noastră!...


Apropo de adevăr, dna Academician cu A mare (nu o spun cu răutate, cît pentru a puncta că nemuritorii noştri par să fie mai ahtiaţi decît subsemnatul după a fi băgaţi în seamă - semn de Eu fals mai măricel decît al meu...) Cornelia Bodea povesteşte (prin intermediul unui emul ce-o ia în serios, Radu Florescu la nume):

"”. Nu mai puţin preţuită avea să fie şi de Gh. Brătianu, care i-a mărturisit cum i-a fost adus un paşaport semnat de Ana Pauker cu îndemnul de pleca din ţară. „Şi l-am întrebat: Plecaţi Domnule Brătianu? Replica a fost simplă: Mă numesc Brătianu Domnişoară Bodea. Acest om a murit pentru această ţară, dar nu a vrut s-o părăsească. A fost pentru mine un îndemn. Rămâi şi lucrezi!”."

Dacă nu ai habar de istorie, poţi la în serios afirmaţia. După ştiinţa mea, patriarhii Brătienilor au întins-o lesne peste hotare, la adăpost, cînd instinctul de conservare le-a cerut-o. Ion C., imediat după 1848 (probabil că nici în anii ultimi ai lui Cuza nu ieşea prea des din casă...). Fiul Ionel, la 1916-18. Cum, ultimul era pe atunci prim-ministru şi nu se cădea să comită eroismul rămînerii în Bucureştiul ocupat? Sînt convins că ar fi întins-o la mai bine şi dacă nu se găsea la cîrma ţării...

În acelaşi timp, nu ştiu cîţi bani fac vorbele despre verticalitatea lui Gheorghe Brătianu. Ştiu că vanitatea i-a fost însuşire îndeosebi la 1930-31, cînd s-a apucat să sape partidul familiei, doar-doar o primi prin graţia lui Carol II un loc mai în faţă. Şi încă subsemnatul este aici temperat în afirmaţii - comparativ cu C. Argetoianu (parcă nici Mihai Manoilescu nu-i departe întru spirit critic...).


Privesc cu multă prudenţă şi ideea că Ana Pauker i-a trimis georgistului un paşaport. Poate am citit eu prea puţin, dar nu am ştiinţă să fi plecat vreun "duşman al poporului" din ţară pe o asemenea filieră. Mai ales un fost simpatizant al lui Mussolini, al totalitarismului de dreapta - motiv pentru care nici anglo-americanii nu s-au înghesuit să-l caute pe Gheorghe Brătianu în anii războiului.


PS
Chestia cu "Maximă exigenţă ştiinţifică" îmi aduce aminte de un nepot ce-şi ridica în slăvi unchiul, Mihai Haret fiind acesta din urmă.
Bineînţeles că Marele Om nu prea avea treabă cu acele epitete inflamate.
ORI, PRIN DEFINIŢIE, AU NEVOIE DE AŞA VORBE TOCMAI CEI CARE SIMT, INTERIOR, CĂ LE LIPSESC?
Zic şi eu...

Răutăţi / Mirări

Un pasaj în memoriile lui Mircea Eliade:


"Îl vedeam, fireşte, pe Nae Ionescu şi discutam cu el presupoziţiile prefeţei (De 2000 de ani, la cartea lui Mihail Sebastian, n. M.O.). Ii mărturisisem că argumentul „Iuda suferă pentru că trebuie să sufere" (argument de tip hegelian) nu mă convinsese, pentru că pleca de la un fapt istoric – suferinţele evreilor – şi-i căuta originea şi sensul într-o taină: întruparea. I-am mai spus că nu înţeleg cum am putea afirma că evreii, sau oricare alt popor necreştin, nu vor fi mîntuiţi; asta ar însemna că ne substituim lui Dumnezeu..."



Una la mînă că privesc un pic ciudat credinţa respectivilor că există o mîntuire. Deci avem n ani de viaţă, şi o infinitate apoi pe baza acestui - mult spus - fir de nisip. O să vegetăm pasămite acolo, mîntuiţi sau ba, o eternitate.
E interesant aici că se poartă discuţii savante despre Hegel, nu şi despre infinitatea de după moarte. Aş privi-o măcar de angoasa plictiselii acesteia - bineînţeles la fel de discutabil fiind faptul că Acolo vom mai avea glandele noastre de aici, de pe Pămînt... (în acest caz nu vom mai fi noi).


Nici vreo grijă la Eliade, umblat altminteri prin India, că lumea o fi şi altfel decît ni se pare nouă că vrea creştinismul. Pasămite ca poporul evreu să sufere.


Apoi, spun tot eu, nimicul de la 2011, aş crede că pentru a-ţi da cu părerea despre mîntuire, trebuie să fii ceva mai curăţel.
(Trec peste faptul că a fi astfel, mai spre imaculat, e o treabă care nu ţine de noi, ci de dotările iniţiale de la Prea Divinul.)
Nu mi se pare, privind spre majoritatea celor care se agitau filosofic în interbelic (ba cred că omul în general nu le are foarte tare cu sfinţenia - altminteri se stingea de mult specia-i), că aceştia posedau cine ştie ce reală evlavie. Cît să trateze mîntuirea şi altfel ca un pur subiect livresc, intelectual.


E interesant de asemenea aici ce-o fi fost în mintea unui Nae Ionescu. Avea idee că execută ceva doar de bon ton, de scos personal în relief? Ori realmente era înfăşat, protejat (căci prinde bine...) în inconştient de ideea că într-adevăr are vreo treabă cu mîntuirea, întruparea şi altele asemenea.


Mda, două atitudini: bătutul realmente pe burtă cu Preaînălţimile ale condeierilor români interbelici, precum cei amintiţi mai sus, sau reticenţa celor de azi?
Ce va fi intervenit între timp, întreb şi eu, oarecum retoric?

miercuri, 23 februarie 2011

Un partid nou?

Discuţie (mai exact articol) în Evenimentul Zilei despre un partid nou ce ar pluti în aer...

http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-un-partid-pentru-cei-care-s-au-saturat-si-de-basescu-922199.html


Se spune între altele, acolo:
"Conducerea trebuie să fie selectată de "jos în sus", recomandă Alina Mungiu-Pippidi. Să fie de centru-dreapta şi să reprezinte clasa de mijloc urbană, propune Cristian Ghinea."
Etc.




Mica problemă îmi pare să fie alta.
ELECTORATUL NU PREA S-A SCHIMBAT.
În consecinţă, el nu va fi în stare să sancţioneze ulterior inevitabilele derapaje la noi, în România, ale unei construcţii politice.
Un partid, la noi poate şi aiurea, nu face decît să se muleze pe firea celor care l-au votat. Nu să-l copieze, dar să acţioneze în funcţie de cum este lăsat. E ca un arendaş. Depinde ce-l laşi să facă.


Un partid de sfinţi, să presupunem că ar putea exista aşa ceva, nu ar putea face carieră. Electoratul i-ar fi prea sucit. Prea voitor de pară mălăiaţă.


Asta e.




PS1

Cineva, la comentarii:

De ce un partid nou ? CUI PRODEST ?
Mai bine reanimati un partid vechi, Partidul Monarhist.
Nu va place de Mihai ? Cereti Crai Nou Curtii Angliei, sau a Suediei, sau a Spaniei. Am mai facut-o odata, si Romania a avut cea mai prospera si mai curata perioada a vietii ei.


Prosperă şi curată este acea epocă doar privită din propria disperare actuală. Prinde bine senzaţia că doara cum e ceva greu de suportat, doara cum e un accident al istoriei, în rest istoria a fost "normală", cu destule lapte şi miere.
În fapt, noi cei de azi, îi moştenim perfect pe înaintaşi. Nu spune draga Biblie ceva de patru generaţii? De la Carol I exact atîtea sînt...
Altminteri, părerea roză despre alte epoci se bazează, ca în cazul oricărui mit, pe (voită) neinformare. "Vrei să admiri un lucru, priveşte-l de departe. Vrei să-l cunoşti? Priveşte-l de aproape..."


PS2

Am senzaţia că ţara asta o va duce simţitor mai bine doar cînd electoratul nu va cere reprezentanţilor săi politici să fie cum nu este El. Omul cu buletinul de vot.
Asta apropo de un partid nou.
E ca doamna (eventual domnul) care vrea să se recăsătorească, are aceleaşi speranţe de altădată (dacă nu mai mari), dar la fire e acelaşi cu cel din vremea primului eşec.
"Eu merit mai mult!", dar cu aceeaşi fire.
Nu prea merge.
Chestie de aritmetică.

vineri, 18 februarie 2011

Indignare. Nu a mea (aici...).

Dl. Vladimir Tismăneanu este extrem de pornit pe gest, pe oamenii care au vandalizat placa memorială a unui cunoscut om politic...


"Sa distrugi o placa memoriala este un sacrilegiu. Ce putea fi in creierul imbolnavit de ura al celor care au sfaramat placa memoriala de pe casa in care a locuit Corneliu Coposu? Ce demoni i-au posedat pentru a se deda unei asemenea netrebnicii? Citesc, recitesc si tot nu-mi vine sa cred. In editia online a revistei 22 a aparut acest text, de o stringenta actualitate politica si etica, datorat istoricului Liviu Rotman.

Subscriu la ingrijorarea sa legata de ceea ce apare a fi o proliferare a limbajelor si, iata, a unor practici extremiste, de dreapta ori de stanga. Macularea unor locuri ale memoriei, vandalizarea lor, afisarea de simboluri naziste ori comuniste tin de domeniul obscenitatii. Desenarea svasticilor ori a simbolurilor dictaturii comuniste, utilizarea unor formule lingvistice pejorative menite sa insulte intregi grupuri etnice, agresarea (deocamdata verbala!) a unor intelectuali care resping categoric sovinismul, xenofobia si antisemitismul, negarea nonsalanta a crimelor in masa, a faradelegilor comise fascisti si comunisti, instigarea la violenta trebuie numite drept ceea ce sunt: actiuni extremiste menite sa submineze democratia romaneasca si valorile pluralismului. "



Precizez din start că-s un ăla micul pe lăngă statura intelectuală, poate chiar şi umană a dlui Tismăneanu.
Opinez totuşi că ai puţine şanse să pricepi realitatea, oamenii ei dac porneşti din start cu nişte etichete, dacă navighezi după nişte traiecte bine stabilite. De pildă, "afisarea de simboluri naziste ori comuniste tin de domeniul obscenitatii".



De acord, nu e un lucru frumos şamd, dar cred că nu vei procepe curînd de ce merge lumea asta cum merge, dacă te încăpăţînezi să pui realitatea în canoanele, în formele tale mentale...



Te poţi pune în locul celuilalt şi implicit înţelege de pildă resorturile celui care sare cu barda la plăci memoriale - doar dacă laşi preconcepţiile departe.


Bineînţeles, nu toată lumea caută să priceapă...
Pentru unii e mai comod să se revolte (eu, de dl Tismăneanu, cumva? Au, să fiu atent la pericol...).
În cazul altora, aşa iritare acută dă bine în anumite medii.

joi, 17 februarie 2011

Dumnezeu

I

S-a întîmplat să vizionez pelicula 2010, între alţii cu actorul John Cusack.
Am constatat că, în partea cînd calamitatea valurilor uriaşe vine, vine, calcă totul în picioare nimeni nu mai pomeneşte de Dumnezeu.
Pesemne că e greu să mai crezi în el, să apelezi la El cînd nu ţi-l simţi alături.


Bineînţeles că se pot găsi voci în jur (mă refer la în-faţa-monitorului): "Lasă, domne, că are El grijă de oameni, de cele mai dragi fiinţe ale sale... O să vezi că scapă..."
Bine, bine, da' uite că ăia 200 nu scapă, taman acum se prăvale peste ei catedrala Sfntu' Petru din Roma...!
"Mda, aşa e cum zici, dar să ştii că are El grijă pă lumea ailaltă de ei..."



II


Văd pe un blog, la comentarii, o poezie atribuită lui Corneliu Coposu.

Ruga

cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării
răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul.



Nu pricep... Deci Dumnezeu e şef, cel mai puternic, creatorul chiar "peste nesfîrşita suferinţă".
El o face, apoi careva îl îndeamnă să-şi acopere această parte a Creaţiei cu linişte a uitării.

Apare apoi în versuri Ura.
Pe asta nu am adus-o eu de acasă, or - dacă am adus-o - atît eu cît şi casa sîntem creaţiile Sale.


Cîtă frică trebuie să ai inconştient de realitate, de presupusul ei Creator, încît să-l tratezi cu aşa mănuşi?
Să te faci, în genunchi stînd, că nu observi legătura dintre El şi realitate? Eventual să o iei pe calea sofismelor ori a atribuirii aiurea de responsabilităţi. De vină sîntem noi (altminteri fără contribuţie personală la modul în care ne prezentăm pe lume), Diavolul, oamenirea ori mai ştiu eu ce.
Cît de hachiţos ni-l închipuim de fapt pe Dumnezeu, de ne purtăm astfel cu El?

Coposu

I

Recunosc păcatul de moarte de a avea cu bietul om... Cu Corneliu Coposu.
Da, eu, o gînganie, care nu a făcut nimic în viaţă, cu atît mai puţin puşcărie precum Coposu.

Ştiu că mi se trage din propria istorie (ca un făcut - dar cu legătură geografică şi atît - am locuit vizavi de casa de pe strada Mămulari, cu precizarea că familia mi s-a mutat de acolo cu doi ani înainte de a reveni Coposu acolo...).
Însă ideea e clară.
Nu vreau să cad extaziat în faţa cuiva ce altminteri e om şi el, nicidecum un zeu.

În România Literară din 11 februarie 2011, Alex Stefănescu este revoltat de o postare pe blogul revistei "Cultura" - aparţinînd lui Dan Ungureanu (http://revistacultura.ro/blog/2010/09/corneliu-coposu/ )

Nu spun că sînt de acord cu ce scrie ultimul. Dar de ce nici măcar lumea bună nu evită atacul la persoană, de ce nu ia frumuşel citat din respectivul şi să răspundă, să-şi dea cu părerea punctual?
Probabil pentru că toţi avem doar o poghiţă de civilitate, mai mult sau mai puţin strălucitoare, deasupra unor instincte cam la fel la toată lumea.


II

Legat de Coposu, poate aş căuta de ce are nevoie o tabără importantă, ba chiar un popor de mituri, de eroi?
Aşa funcţionează popoarele?
(Hotărît lucru, ar trebui să mă cultiv un pic mai mult pe acest subiect...).

Poate ar trebui să mă uit şi ce în ce condiţii a luat naştere mitul Coposu. Inclusiv după sinusoida furiei populare (şi implicit electorale) împotriva sa din 1990, după care i-a căzut la picioare tabăra zis democrată, pentru ca după 1995 să îl proslăvească toţi...



III

Îmi dau şi eu cu părerea că nu poţi sta între oameni, şi mai ales conduce oameni, o societate dacă eşti sfînt. Adică nemaipomenit de moral. Asta înseamnă rigiditate, cu tot ce urmează ei.
Te murdăreşti inevitabil de real, de fapte, în mijlocul oamenilor şi al diurnului.


Al. Ştefănescu mai dă nişte vorbe mari despre necedarea lui Coposu prin puşcării.
Aici aş îndrăzni să opinez că oamenii au uneori o anumită glandă, care face posesorul să se simtă teribil de bine. Inclusiv cu preţul privaţiunilor ori al durerii.
Coposu face parte din categoria celor care, străduindu-se să pară, să fie foarte morali - păi se şi simt grozav.
Asta pentru că astfel ai senzaţia lui a fi nemaipomenit, care deseori conferă echilibru bărcuţei noastre prin viaţă.
Sînt mai special decît alţii.

Pentru chestia asta, trebuie să ai şi matertial interior, constînd din fizic propriu-zis probabil, plus chingile educaţiei.
Unii îl au, alţii ba.

Materialul interior, între altele, serveşte şi la poprirea sentimentelor contrare celor măreţe.
A fricii, a dorinţei de colaborare cu duşmanul, doar doarom scăpa de durere şi teama pe care atari atitudini le generează automat.
Coposu a posedat material cît să poată ţine închise, departe de conştiinţa sa, asemenea idei - deloc în ton cu exteriorul cel măreţ şi de neîngenuncheat.
Teama lui de moarte, respectiv de lucruri greu suportabile din interior se trădează însă. De pildă prin numărul de ţigări fumate. Care, se pare, i-au şi fost fatale.
A ţinut teama de moarte (acumulată ori aflată în faţă deseori) prin drogul numit tutun.

Zic şi eu...


PS 1
Mai vechile mele mirări legate de Coposu aveau în vedere că, după 1990, a îmbrăţişat un curent politic tare demodat şi, implicit neviabil. Totodată, el a girat o construcţie politică avînd (după 1996) rezultate proaste, iar finalmente un deces răsunător - cum nu ştiu să mai fi existat după 1989.

Închei cu o observaţie.
Pomenitul Dan Ungureanu este inclusiv nedrept de gură, însă oare, fără gestul său oarecum extrem, unii din tabăra opusă ar face măcar un pas spre Mijloc?
"Ok, poate ca nu e Corneliu Coposu virtuos, merituos pentru a fi canonizat dar nici sa ii pui in carca toate pacatele PNT, chiar si sub forma unei simple asocieri, nu e un kosher..."
În fine, răzbate şi ideea că ale Coposu posedă o contribuţie la păcatele PNTCD...


PS 2
Cineva (între mulţi alţii), undeva, vorbeşte de integritatea morală a lui Corneliu Coposu.
Aş întreba totuşi aici care sînt roadele cît de cît concrete ale acelei staturi morale. Presupuînd că eu sînt un tînăr în căutare de modele, ce aş lua din integritatea lui Coposu pentru a răzbate mai luminos prin viaţă?
Cred că mi-ar servi aşa construcţie doar dacă eu vreau să-mi construiesc o imagine de individ special, mai cu moţ decît alţii..

Dacă mi-aş dori să merg prin viaţă ceva mai înţelept, mai degrabă m-aş îndrepta spre un Mugur Isărescu, un Daniel Dăianu - ceva din categoria asta.

Etnobotanice

Există o înclinaţie a omului, ca atitudine în societate. Majoritatea noastră vrea să fie trendy.
În trend, în rînd cu oamenii, cum ar fi zis maică-mea. Am folosit expresia din engleză, dar acea poziţie nu e legată de tinereţe, ci adună toate categoriile de vîrstă.
Aceşti oameni, majoritatea din cei aflaţi la un moment dat sub soare, aderă la un cod de valori, de atitudini.

De pildă, cel privind etnobotanicele.
Lumea, acea majoritate de care vorbeam, se raliază punctului de vedere de acum ştiut: etnobotanicele sînt nefaste, iar în consecinţă să se purceadă la intrezicerea lor, la sancţiuni.
De ce? Păi nu e bine, păi copii noştri, păi am văzut eu, am auzit eu că...


Şi aşa se adună mai multe idei, ce vîntură victorioase (căci nu toate răzbat sub reflectoarele acceptării) în societate, la un moment oarecare.
Se cunosc deseori puţine amănunte, cu atît mai puţin dedesubturi ale situaţiei în care se intervine, dar aceasta nu contează. Esenţial este să ai atitudinea majoritară a societăţii.

Voiau ungurii să ia Ardealul la 1990? Mai toată lumea se revolta, chit că puţini îşi băteau capul dacă acest lucru era, e realmente posibil. Ce e drept, în aşa poziţie interveneau deseori şi frici personale, cam totdeauna neconştientizate.
Şamd.


Aş reveni, cu permisiunea dvs., la problema cu etnobotanicele.
Lumea, boborul interzice, condamnă - dar puţini îşi pun problema funcţionării lucrurilor. Dacă bagi la zdup comersantul ("Ce mutre pocite, domne, am văzut io la televizor... Cum, dacă ne uităm în oglindă nici noi nu arătăm mult mai bine?? Ai, domne, pleacă de-aici! Oi fi dumneata mai prezentabil!?"), dacă îl privezi pe interesat de acel plic cu verdeţuri uscate, nu dispare şi ceea ce îl împinge către acel - să-l numim astfel - drog.


Subsemnatului i se pare total aiurea că nimeni nu-şi pune problema. Ce e lucrul interior de-l împinge pe nefericit la drog, şi ce se face cu el dacă îi închizi magazinul de vise.
"Să stea domne aşa, fără drog, că uite io am rezistat cîndva fără aia sau aia, deşi aveam chef... Am stat în armată un an departe de casă, şi uite că n-am murit! Li s-a urcat democraţia la cap, lasă că ştiu io!"


În paralel, curajul civic are totuşi limite...
Nu va spune nimic despre alte alimente, gesturi compensatorii... Alcoolul, fumatul, eventual aurolacul amărăştenilor din preajma unor guri de canal...

joi, 10 februarie 2011

Adevăăărruuulll! Nu ziarul.

Multă lume vorbeşte de adevăr.
Alţii de echilibru, înţelepciune...


Citesc pe un site mărturii despre mineriada din iunie 1990.
Nu spun că nu fu un lucru urît.
Însă, mai ales după 20 de ani (dar nu-mi fac iluzii...), aş trata lucrurile mai obiectiv, aş lua în seamă contextul, m-aş pune în locul celuilalt şi - la o adică - aş lua şi acum în serios vorba că "Fiecare pas al Istoriei costă rîuri de sînge".



Mica problemă este că, mai ales peste n ani, dacă nu îmbraci lucrurile tabloidistic, unilateral, excesiv dramatic, nu te citeşte nimeni.
Îl va durea în cot pe cel de la un 2050 ori 2100 de adevărul lui iunie oarecare... Îi vei capta măcar niţel atenţia doar dacă prezinţi lucrurile cît să-l scoţi din prezentul acelei clipe viitoare, respectiv din angoasa acelui moment.


Dacă îi prezinţi obiectiv, temperat lucrurile de cîndva, rişti să ţi-l faci duşman. Căci e posibil să-şi spună, inconştient: "Uite-ai dreacului, atunci se descurcau, stăpîneau resorturile a ce se întîmplă - în vreme ce io, acum, cu balamucul ăsta pe cap, nu mă descurc, 'tu-i ceara măsii!"

miercuri, 9 februarie 2011

Copilul interior

I



Prima dată am luat contact cu această noţiune acum vreo zece ani, într-o lucrare a lui John Bradshaw, în traducere franceză: "Retrouver l’enfant en soi".
De tradus "Să ne regăsim copilul interior" (deşi titlurile au regulile lor de alcătuire şi altfel decît la modul conjunctiv).


(Am postat extrasele mele din carte pe GoogleDoc, mai exact la:
https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=explorer&chrome=true&srcid=0B6JjWN9ddrwOYWQwMjZhMTUtOWUxOC00MzFhLWE3YTEtYWU5OWY5YmYyMGI2&hl=en&authkey=CL_x3cQM )



Nu ştiu dacă Îl întîlnisem în vise pe Copil, înainte de această lectură. Cert este că după aceea fu clar o prezenţă constantă, fie şi la intervale măricele. Nici nu trebuia poate să apară mai des: pe de o parte ştiam că există, pe de alta aş fi nerealist să cred că pot schimba ceva peste noapte iar El să aibă nevoie de reflectoarele rampei conştiente pentru a-mi semnaliza dramatismul vreunei modificări.

Are o însuşire: este tăcut. Şi suferă în tăcere eventualele lovituri.
Are un frate bun în alt copil, îndeobşte fiul Radu, pe caremai explodez uneori. În vis. Şi la intervale de asemenea rare, dar sugestive asupra fenomenului, asupra a ce e de semnalizat.


L-am avut alături de mine în Suiş. Asta se petrecu în al cincilea deceniu de viaţă personal, cînd tot mă îndreptam spre un vîrf de munte. Mi-l aduc aminte de pildă la o vreme de iarnă, cînd era de depăşit o cornişă (altminteri drumul nu era neapărat alpin, dificil, de căţărătură) şi cînd l-am depus pe el deasupra, făcînd apoi şi eu saltul necesar.
(Nu insist aici asupra simbolurilor care se asociază prompt unor detalii de vis).


Copilul a reapărut acum vreo două zile.
Ţin minte că e destul de abătut şi de îndurerat.

Mi-am zis să stau niţel în temă şi să văd ce mai gîndesc alţii în chestiune. Am căutat pe net, dar am dat peste poveşti.

http://www.aimee.ro/Spiritualitate/Vindecare-/-autovindecare/vindecarea-copilului-interior.html
http://grupdesuport.terapiam.ro/?p=4 (aici este pomenit John Bradshaw şi cîteva îndemnuri ale acestuia)
Etc.


În viaţa de zi cu zi, poveste este o Ceva nerealist dar care conferă plăcere.
Legat de Psihologie, eu unul numesc astfel lucrurile care primesc eticheta ca aparţinînd acestui domeniu (ba chiar de Lumea bună a acestuia), dar în practică nu se atinge - de către vehiculatorii verbali - stadiul în care sînt simţite cu adevărat chestiile nemaipomenit, faimoase de care se pomeneşte. Multă lume perorează în acest domeniu, dar o face rpecum prelatul care la ora 15 fix pune patrafirul în cui şi-şi vede de ale lui: dă grăunţe la păsări în ograda personală, taie ceapă nevestei, pune murături etc.



II


Nu puţină lume, am senzaţia, vehiculează (cu oarece uşurinţă) noţiuni de psihologie şi pentru că e de bon ton. Pari deştept.
Jongleria prinde bine în deceniul trei de viaţă, eşti interesant, pari să stăpîneşti viaţa (ba o şi reuşeşti, la acel stadiu). PROBABIL AM RECURS ŞI EU LA GESTURI ASEMĂNĂTOARE, LA ACEA ETATE, de ce să dau cu parul?!


Nu prea ai tangenţă însă cu adevăratul copil interior (presupunînd că eu de chiu de vai aş avea, respectiv că apucăm să ne întindem prea mult la vorbă, la existenţă cu El) dacă foloseşti limbaj realmente de lemn.
Căci şi aici este ca în psihanaliză: ai de a face cu o experienţă radicală, dincolo de care nimic nu mai e cum a fost, deja priveşti lucrurile cu altfel atît de dramatism, cît şi de seninătate.

Paradoxal, din ce am văzut la corifei, poţi folosi un limbaj de lemn şi ulterior pătrunderii în camera lui Barbă Albastră, dar poate este o necesitate, nu te-ai înţelege altfel atît cu profanii, cît şi cu specialiştii.



III


A da de acel Copil interior nu cred că e o treabă la îndemînă, chit că eşti îndemnat să te aşezi mintenaş la o bere cu el, de parcă Puştiul mai că te-ar încurca între picioare.

Aş minţi în acelaşi timp să spun că m-am aşezat pe vreo canapea şi că am încercat să dau de acel copil (probabil că n-aş fi recunoscut asta dacă în acest moment cerinţa contactării Copilului nu este acută, deci nu mai e de dat înapoi).
Simt însă că nu e lesne deloc să-l întîlneşti pe respectivul. Iar dacă are loc la un moment dat aşa ceva, lucrurile nu arăta precum ne putem închipui - novici sau mai puţin novici...



Că treburile în chestiune nu pot merge uşor am relizat zilele astea.
Am trecut pe la fiul meu. E gripat (şi eu...). Mi se rupe inima în dese situaţii legat de el, de Radu. Că nu se descurcă, că-l doare, că viaţa îi e greu de trăit.

O să spuneţi că alde proiecţia este deja clasică aici.
Se poate.
Cert este că nu simt deloc-deloc ŞI LA MINE asemenea îngrijorări... Aaa, mă pot trezi din senin precum ieri, în drum spre un interviu de job (altminteri pe o minunată vreme însorită), prins de vreo groază că Nu mă descurc!... Dar în ce priveşte propriul interior, lucrurile-s departe de a fi la fel de clare, la fel de aranjate.


Bineînţeles vreun psihanalist bunicel va zîmbi superior la aşa simptome: "Hm, aşa-i trebuie dacă nu a venit deja la noi, cel puţin pe durată mai lungă... vedea ce şi cum, ce-l doare de fapt pe el cînd îl căinează spintecat pe fiu"
Dar vă cer permisiunnea să continuăm pe acest drum.


Deci nema glandă de Copil în interior.
Iar lucrurile, LA PRIMA VEDERE, nici nu par să se mişte.


Cum se întîmplă în asemenea situaţii, lucrurile-s puse în mişcare tocmai de ideea dureroasă a lui "Acest lucru, maica măsii, nu e posibil! (Şi io ce mă fac?!)".
Apare o codiţă.
La care dai înapoi:
"Stai aşa... Dacă mă apuc să mă simt cum îl bănuiesc pe Radu, păiiiiii - mai funcţionează maşinăria? Dacă mă trezesc un tip ce mai toată ziua se jeleşte, pe stradă şi nu numai?"
Mda, nu e grozavă perspectiva...


Perspectiva lui a da realmente de copilul din noi...




IV

Mai e ceva.
Am un clinci în dimineaţa asta cu a mea dragă parteneră.
Fiica ei, ajunsă la aproape 14 ani, întreabă cît se face cu maşina mamei (ei!) pe tronsonul bucureştean cutare.


Brusc, momentul mă paraşutează pe un teren puţin spus minat.
O întreb pe domnişoară dacă a mai făcut drumul ăsta.
Aflu că de mai multe ori.
"Ai avut telefonul mobil, şi implicit ceasul acestuia, cu tine?"


Mama se burzuluieşte, ca de o mare răutate din parte-mi.




Pot fi acuzat că aşa ne comportăm faţă de odrasle vitrege, că am vrea ca persoana comună să nu ne fie acaparată de dincolo în exces, inutil.
Accept această situaţie infamantă mie, nouă - deşi e omenească: bănuiesc faptul că nici partea celalaltă nu moare de plăcere cînd părintele îi este reţinut ori ajuns în intimităţi cu părintele vitreg.


Pe de altă parte, adaptarea la viaţă nu se face cam niciodată cu zăhărelul, respectiv cu evitarea.
Nu cunosc prea bine mersul lumii, dar ceva îmi spune mie că un menajat la 14 va fi şi la 18. Dacă nu cumva repezit brusc atunci, deşi biata odraslă a ajuns nepregătită (fie şi de etapă) acolo şi datorită nouă, părinţilor.



(Ticăloasă paranteză, aia de urmează - inclusiv pentru răbdarea cetitorului)
Aici, mintea refuză să creadă că un om poate ajunge nepregătit la vreun 20 de ani - în genul problemei cu tronson bucureştean şi timp necesar amintite.
Nu ştiu de unde speranţa asta, că un om îşi remediază pînă atunci acea lipsă şi că nu-l prinde Viaţa nepregătit.
Realizez subit însă că să fiu eu sănătos pe cîţi nu-i prinde cu aşa nepriceperi, sub soarele ăsta.
În acelaşi timp, să fiu eu ne-bolnav cîţi tutori chiar au interesul să posede una bucată odraslă nepregătită.
Pare o blasfemie, dar se întîmplă prea des în jur pentru a crede că sînt accidente, că alde Cartea vieţii veghează să nu existe aşa ceva.



V


Hooo!
Îndărăt!

Era vorba de copila comodă.
Situaţie în care mama i se cloşci (invenţie eu, de la se face cloşcă agresivă) urgent.

Una la mînă, se pare că femeia cu pricina acţionează aici precum eu la Radu: îi este dureros sieşi ceea ce nici nu apucă să simtă direct.


De la acest incident, finalmente mi se relevă o mică bănuială personală.
Copilul interior - şi acum mă va lua cu huo ori cu scîncete îndurerate - nu e neapărat ca în filme. Copilul poate fi şi drăcos, şi EXTREM DE comod. Ceva în genul nu ştiu cărei specii de păsări, unde puiul ajunge fizic mai mare decît părinţii, eventual le face vînt finalmente afară din cuib (ceea ce nu mă mai miră deloc, orice exemplar viu, mai ales progenitură a cuiva, este de la natură egoist).
Era să uit: e foarte vulnerabil (de unde s-o trage, nu e cazul de purecat acum). Îl traumatizează lucruri multe şi nu o dată simple.
Poate-i de înţeles: de n-ar fi aşa, nu ar sta foarte pitit, nu s-ar manifesta prin alţii etc..




De fapt, de la o vreme (puţină, recunosc) mă şi mir de putinţa unor autori de a stabili cum arată faimosul Copil interior, ba chiar de a recomanda moduri de discuţie cu această entitate. Păi, fie şi cu neînsemnatele mele cunoştinţe psihologice, am idee că pînă să confecţionezi aşa Fiinţă , o mulţime de instanţe interioare se zbat să te ducă cu preşul. Acele Interioare îndeobşte ne apără de rele, de dureri. Fie şi cu preţul falsului.

Păi ar fi ieşit confecţionată o Ceva de oblojit traiul de azi, şi nu de incizat, de operat chirurgical, eventual de ... amputat (pun răul înainte, căci nepomenirea pînă unei perspective dramatice sau chiar tragice îmi devine brusc suspectă)



(Paranteză. Îmi plac cu osebire autorii-psihologi care nu se jenează să-ţi arate şi răul, şi pericolul - chiar iminent. Între ei Karen Horney şi Dietmar Stiemerling.)




PS
Apropo de cele spuse, în linkul pomenit sus de tot, de către John Bradshaw.
Şi aici lucrurile-s de luat cu prudenţă, căci dacă te apuci să te porţi ca părinte cum vrea autorul, Şoseaua Berceni si stabilimentele ei ne aşteaptă...

marți, 8 februarie 2011

La soare... De-ale Bucureştiului / ţării

I

Soarele ăsta, care transpiră multă proximă primăvară, e pe strada Dionisie Lupu.
Stau la uşa unui blockhaus interbelic. la 11 convenisem aici de un interviu. Nu e nimeni.
Civilizat este să se scurgă timpul academic. Sfertul adică. Aşa că îmi întind figura spre soarele de care vorbeam. Tare plăcut... Aveam nevoie de aşa ceva, la pigment, dar şi la vitamina C - înţeleg că mîna lui Helios fixează mai bine în noi unele şi altele.

Pe cînd stau aşa, mai cobor privirea.
Cald... Se topeşte în consecinţă zăpada. Pic-pic... Vor rămîne gunoaie / mai urît... Şi-mi fuge mintea la un reportaj tv de aseară, nici nu mai contează canalul. Se retrage zăpada şi rămîn gunoiaiele... Menajere, dar şi praf/noroi. Atîtea tone. De n ori mai mult decît zice Uniunea Europeană...
Deja cunosc discursul.
Primăria nu face îndeajuns...

Pînă să face Edilul, mă uit la gunoaiele din preajma rigolei. Un pet, în preajmă un ambalaj. Astea nu mai au treabă cu Primăria, ci cu noi.
Mi-a trecut vremea cînd mă dădeam moral. Constat doar că unghiul ăsta scapă teleaştilor. Şi sare, totuşi, în ochi. Pînă la gunoaie, e o mînă şi care produce bună parte.
De asta nu se spune nimic.

Gîndesc dacă nu cumva o scădea audienţa, în urma unor aşa precizări. Am senzaţia că, mai ales dacă lansezi delicat informaţia / completarea, nu e gaură în cer de iritare. Probabil că sîntem însă mult prea cotropiţi de ideea că Primăria... E ca în religie, n-avem treabă la moduls erios cu ale ei, dar la discursuri sîntem primii şi de neoprit.
Aşa o fi şi aici...


II

Ajung acasă.
Un vecin. De vîrsta mea.
Eu am aproape doi ani de şomaj, el fo 14.
Mă dezamăgeşte: aproape că îl imită pe-ăl personaj de Caragiale, pe care îl sparie tot. Vecinul nu ajunge, ce e drept, să propună o tiranie ca în Rusie, dar de Băsescu tot se plînge...
Nu are vagă idee, megieşul, că există, ne e repartizată şi o contribuţie a noastră de a ne influenţa viaţa. Că, dacă nu îmi merge bine, inerent e loc de îndreptat ceva iar asta e posibil, mult-puţin, inspirat sau ba...
Privesc la el că-şi are discursul, nu şi dram de atenţie la celălalt. Îl turuie şi atît.
Mă sperie chiar niţel: aşa or fi mai toţi în lumea asta unde fui aterizat?

Apare şi Dom' profesor. De matematici, pensionar. Vreo 78 de ani, dar se ţine bine. Întrucît este activ şi de o fire veselă, îl simpatizez, inclusiv în gesturi diurne.
N-am umblat însă îndeajuns la aparenţă.
Ne invită, pe noi tinerii, să facem... Că şi ei au făcut. Apoi începe şi el să se plîngă, de ăla şi de altul. Că au vîndut (Ei, Ăştia) fabricile.
"Vorbiţi serios?", mă scapă gura.
Da, e serios.

Nici dram de idee că alea, la vreun 1991, nu mai făceau doi bani, odată ograda deschisă spre lumea de piaţă.

Sperietura mi se accentuează.
Ştiţi de ce?
De teama să nu mă cred printre puţinii normali.
Nu măvreau într-o categorie crunt minoritară, se pare...

Dar adică tot mă paşte pericolul să mă cred deştept (şi să o iau în barbă pe măsură, de la Viaţă), hai să iau totuşi un aconto de aşa gest... Şi să îmi încerc elasticitatea în a trăi cuaşa tipi prin jur.


Mă duc iar la acel interviu, unde nu era nimeni la 11-le a.m. convenit ("Sînt toţi la o filmare, domnule", aveam să aflu, ceva mai tîrziu).
Mîine la altele.
Ţine-ţi-mi pumnii!

luni, 7 februarie 2011

Propunere de nume stradă. Plus de convenit ce e aia, a fi dat numele cuiva unei străzi

Am mai pomenit pe aici (iar în exterior ştiu asta milioane) că firea noastră judecă în alb şi negru.
Ca atare, ăl de ajunge cu numele pe plăcuţa unei artere trebuie să fi un personaj demn de toată stima. Dacă e unul ciobit un picuţ, s-a terminat: nu are ce căuta acolo, ca exemplu. Dacă nu-i perfet, nu are ce căuta acolo. Altminteri nu ar exista vreo diferenţă între el şi noi, nu ar putea fi privit cu deferenţă.
(Mai ştii, am vrea toţi în acea postură, unii chiar în viaţă!)


M-am nimerit cu atenţia pe un personaj nu prea pozitiv, după criteriile noastre, inclusiv acela care ne îndeamnă (şi ce iute-l ascultăm!) să ne dăm bine cu sensul care a cîştigat cursa istoriei.
E vorba de Constantin Pârvulescu. Cel ilegalist în deceniul patru. Apoi, prin 1944, şef al troicii din fruntea Partidului Comunist Român şi puitor de mînă aproape pe rangă în uciderea unui coleg (Ştefan Foriş). Va merge ulterior tot pe drumul roşu, inclusiv după 1990.


Eee, ceea ce face însă Pîrvulescu la Congresul XII, în 1979, e ceva uluitor.
http://ro.wikisource.org/wiki/Discursul_lui_P%C3%A2rvulescu_la_Congresul_al_XII-lea


Este un om care se opune făţiş lui Nicolae Ceauşescu. Şi nu se tulbură în faţa unei săli adverse (isterizată de fapt de frică...).
Măcar pentru acest gest, omul îşi merită numele la capetele vreunei străzi şi pe scrisorile trimise oamenilor domiciliaţi acolo.



Parcă aş mai cere ceva, deşi teamă mi-i de refuz.
Cer să se cultive niţel nuanţa. Cînd dăm numele de Camil Petrescu, să spunem, vreunei artere, să se ştie totuşi că acela scria frumos, dar trăgea nişte laude sinistre unui Carol II. Plus comuniştilor, după 1948.
Şi invers: un om care a sprijinit o orînduire clar criminală are şi un gest de pus în ramă (cel de care am amintit). Aurită.

duminică, 6 februarie 2011

Casa de cultură "Grigore Preoteasa". Inclusiv la 2011 şi în viitor

Citesc în revista Historia despre Grigore Preoteasa, demnitar comunist mort într-un accident de avion la Moscova, în deceniul şase.
Îmi fuge apoi mintea la un loc bucureştean.



Poate că, în lumea noastră cea plină de prejudecăţi, nu ar trebui să mă mişte situaţia de mai jos...

Pricep greu cum subistă în vocabularul bucureştenilor, dar mai ales al studenţilor - clienţi nemijlociţi ai Casei de Cultură din Calea Plevnei, Bucureşti, vechea denumire a acesteia, "Grigore Preoteasa". Aceasta la peste două decenii după căderea comunismului.

Teoretic, studenţii sînt vîrful de lance al noului, al îndepărtării vechiului.
Prejudecată din categoria celor pomenite iniţial...
În realitate, nu cred că studenţii au vreun deranj că instituţiei în chestiune îi este atribuit în continuare acel nume, ba chiar ei îl folosesc dezinvolt. Nu-i de mirare dacă puţini "clienţi" ştiu totuşi cine a fost Grigore Preoteasa, detaliile limitîndu-se totuşi la "un mahăr comunist, demult...".

Cu riscul de a generaliza, am sentimentul că nu studenţii sînt cei care veghează derapajele unei societăţi, cît şi inerentul conservatorism în exces al aceleiaşi.
Şi aici va fi acţionînd în această direcţie un acelaşi procent care caracterizează şi alte categorii sociale.

sâmbătă, 5 februarie 2011

Ticăloşie. A mé, of course...

Fără îndoială că noi, cei mici şi frustraţi, avem tendinţa de a da cu pietre în ăi Mari, de a încerca să-i coborîm măcar atîtica spre neînseamnata noastră siluetă...


Dar parcă ceva nu e în regulă nici acolo, la Ei...




Mă uit la un articol al lui Constantin Noica (reprodus în http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/marietta-sadova-legionarism-proletcultism )


„Căpitanul a visat întotdeauna să aibă în jurul său o elită ascetică. Orice mişcare spirituală se săvârşeşte printr-o elită ascetică. E un gând necruţător pentru femei? Se poate. Dar aşa e spiritul, pe culmile sale fără cruţare. Şi totuşi, femeia legionară poate îndrepta ceva din răul care o loveşte: fiind ea însăşi fără cruţare. Cu cât vor exista mai multe legionare autentice, cu atât elita ascetică a Legiunii ideale va fi mai restrânsă. (...) Dar elita legionară se pleacă în faţa cuiva. În faţa femeii legionare. Şi cum ne-o închipuim? O închipuim ca pe o Electră dârză şi fără cruţare. Că e soră, soţie ori mamă – ea slujeşte comunitatea. Prin braţul lui Oreste, ea slujeşte comunitatea. Ea nu poate lovi; e în destinul ei să nu lovească de-a dreptul. Dar poate însufleţi braţul lui Oreste sau îl poate paraliza. Să-l însufleţească. Să uite de sine şi să-l însufleţească”.



Acelaşi autor, peste ani, are preocupări savante - îndeobşte sub un acoperiş la Păltiniş.



Întreb şi eu ca un neisprăvit:
Pe care din cei doi să-l iau în serios, ca prestaţie umană?


Cum, văd lucrurile în alb şi negru?
Dar, la o adică, nici cei care mi-l propun pe C. Noica drept model nu le iau altfel!


PS
Mă iau deseori la zid pentru dorul meu de Gică Contra.
Zău că le-ar fi prins bine aşa ceva şi minţilor subţiri date gata de ideile lui Codreanu. Şi chiar de Nae Ionescu.
Eugen Ionescu pare să fi posedat acest hulit virus, dar i-a prins bine. Vezi cariera din Franţa.


Cum, sugererez că şi io să să ajung hăt departe în ale spiritualităţii?
Poate, dar mai sănătos este să te mulţumeşti cu ce ai.
Este drept că aşa ceva nu este omenesc, nu este propriu Vieţii în general.


PS
Viaţa lui Noica îmi aduce aminte de un banc, la modă în 1990, despre rusul turmentat care urinează pe zidul Kremlinului. El se opreşte abia după a treia somaţie ("Nu mai fă, Ivan!...") venită de la gardianul public.
A făcut-o nu din civism, ci pentru că nu mai avea resurse...

Oare ce-ar fi făcut acele minţi destupate dacă le dădeai şi puterea? De interne, să presupunem?
Cum, e jenant să întreb aşa ceva?
Poate.

Am eu memorie proastă ori şi Andrei I. Vîşinski fuse 'telectual?
Ca să nu mai caut alte nume.
Nua sculta şi Mengele muzică bună?

Cum zise însă şi vocea în italice de mai sus, cu stilul meu nu construieşti mai nimic.
Poate doar corijezi oleacă pe aceia care construiesc oricum. Fie şi un turn din start înclinat precum - după secole - cel de la Pisa.

Despre Spiru Haret şi nu numai

Întîmplător am de a face în ultima vreme cu ziarul "Opinia naţională", al universităţii (particulare) pe care o urmez.
Are, ziarul, un IQ redus, plus o privire întoarsă spre trecut (între calităţi, munca imensă depusă de director). Cînd lui Spiritus rector al Universităţii îi va fi fost mai bine ca azi - ceea ce poate fi de înţeles.

În consecinţă, materialele "Opiniei..." sînt greu de citit, asta dacă stă cineva să le urmărească de la cap la coadă.
Nu e doar... opinia mea, ci şi a studenţilor: nu i-am văzut să se înghesuie la a lectura revista.


Tocmai de aceea, am descoperit recent în "Opinia Naţională" două porţiuni interesante, ambele legate de Spiru Haret, de activitatea, respectiv viaţa personală a acestuia.

/.../


(Numărul 519 din 31 Ianuarie 2011 - nu dau linkul, pentru că se va schimba curînd
Linkul general este: http://www.opinianationala.ro/arhiva.php )

Majoritatea textelor din această publicaţie (şi nu numai) găvăresc, sporovăiesc mult şi zic puţin. Dacă dai la o parte lucrurile sforăitoare, te alegi cu puţin.
Articolul despre Spiru Haret de care vă vorbeam are destul partizanat (nu vei găsi ceva negativ despre personaj!...), însă, în acelaşi timp, conţine multe fapte, iar numeroasele citate par oneste.

Recunosc că mi-a fost şi un prilej să-mi lărgesc părerea despre S. Haret, după ce, anterior, susţinătorii acestuia din universitatea ce-i poartă numele îmi tăiaseră, prin prestaţia lor prăfuită şi interesată, dorul să îmi apropii cunoaşterea despre acest om.


II

Există tot acolo cîteva rînduri aparţinînd soţiei lui Sp. Haret, şi anume Ana.
Este cea care, la un an după dispariţia soţului (1912), l-a înfiat pe Mihai Gold, nume important în mersul pe munte la noi.



"L-am cunoscut cînd a fost trimis de Ministerul Domeniilor să ridice planul unei moşii în apropiere de Buzău. A tras în gazdă la un vecin, care, neavînd cele de trebuinţă pentru primirea unui oaspete atît de simandicos, a făcut apel la noi. I-am dat de toate (deşi aveam o gospodărie ca în vremurile feudale).
Eu eram pe vremea aceea tare zburdalnică. Circulam din zori pînă în seară. Haret m-a văzut jucîndu-mă cu mingea. Tinereţea şi zburdalnicia mea l-au atras. Peste cîteva luni m-a cerut în căsătorie. Cum vezi, un adevarat coup de foudre ( Deşi mult mai în vîrstă decît mine, Haret era foarte copilăros. Dupa ce ne-am căsătorit, multe rude şi prietene de ale mele se minunau că un om atît de serios în treburile publice poate face năzbîtiile pe care le făcea el. De altfel cînd era copil, se mutau vecinii din mahala, atît era de zurbagiu. Mi-aduc aminte că venisem odată de la operă. Vazusem Faust. Şi întors acasă, în halat şi în papuci, s-a apucat să joace balet cu atîta convingere încît un papuc i-a zburat drept în fundul sobei. Făcea fel de fel de ghiduşii. Îi placea nespus şi cunoştea toate rolurile din opere. Le intona fără greşeală. (Prietenii cei mai buni au fost Petrică Orleanu, ing. Mihail Râmniceanu şi Hârjeu. Nu puteai să nu iubeşti pe un om blînd ca el. Se purta atît de bine cu ţăranii încît aveau impresia că moşia lui le aparţinea. Cu servitorii se purta prieteneşte. (Pe cît era de vesel şi de mulţumit în casă, pe atît de mult îl amărea politica. Munca şi necazurile l-au răzbit însă. Lucra uneori noaptea pînă la 3:00-4:00 şi se deştepta devreme. Situaţia lui în partid era dintre cele mai bune. Au vrut să îi ofere şefia cînd s-a îmbolnăvit D.A. Sturdza".

(Din interviul acordat de Ana Haret lui Radu A. Sterescu, aparut in Universul literar din 14 ianuarie 1939.)



Bineînţeles afirmaţiile Anei Sp. Haret - ca informaţie - trebuie tratate cu o rezervă oarecare, ea nepărînd să se zbată prea tare în direcţia obiectivităţii.
Uman vorbind şi fără să caut neapărat cancanul (Caragiale tratează mult mai caustic situaţiile de acest gen în schiţa Rrromânii verzi...),aş observa aici că, peste ani, Ana a avut nevoie şi ea de cineva în preajmă mult mai tînăr...

Pizanti. Alexandru Pizanti, montaniard

Voiam să mă apuc (ce mult e - la cei ca mine - de la voi la a face...) să scriu despre oameni pe care i-am avut în apropiere, în drumurile-mi pe munte.

(Inevitabila paranteză.
După un prim puseu, mi-am zis că pe cine va interesa de aceste furnici montane, dar am realizat că peste zeci de ani e posibil să atragă atenţia cuiva... Diferenţa dintre un purice viu şi un Napoleon care rupe acum pereţii este că-i posibil ca doar despre unii să se scrie...)


Nu că e cel mai atipic (şi deci interesant literar, psihologic), ci şi pentru că Alexandru Pizanti a fost primul meu îndrumător pe munte. Bineînţeles că poziţia în cauză nu-i echivalentă cu se pune îndeobşte ca echivalent: stimă veşnică, sfaturi pentru n generaţii etc.
Sandu fu cu hibe destule, dar primul. Şi alături, împreună cu mine în nişte ture mai mult decît de suflet.


E, de bine ce coceam eua stea în minte, păi - scotocind după altele - am dat de nişte vorbe ale amicului Vlad Petruşca despre el. Nu ştiam, ce-i drept, că avu aşa afecţiune pentru ciudatul confrate bucureştean...


Mi-an amintit intr-o noapte de insomnie de amaratul de Nicu Vizanti,DUMNEZEU sa-l ierte!,despre care ziceai tu ca s-ar fi prapadit pe Malin,la saritoarea mare de dupa poiana Malinului.Nici nu stiu daca i-a pus cineva o cruce acolo sau in alta parte,dar in anii 70'si chiar 8o'bietul om facea parte din peisajul Bucegilor si Pietrei Craiului si nu era chiar atat de tzicnit pe cat parea...Mi-a descretzit si mi-a inseninat fruntea multe seri si zile prin coclaurii pe unde il intalneam,intotdeauna respectuos,lipsit de agresivitate si incantat de aventurile pe care le avea pe munte si de muntii insisi!Nici nu stiu exact in ce imprejurari s-a prapadit,cu cine era etc....(Era nelipsit de la concertele de la sala Radio si,"echipat"cu aceeasi camasa cadrilata de diftina cu care mergea ani si ani pe munte, dar si cu bocancii aferenti,facea gaura in jurul lui si cel putin 3-4 locuri pe ambele parti,dar si pe randurile celelalte... erau neocupate de melomanii doborati de "miresme").

Nu am corectat în text numele (se poate întîmpla să-ţi placă cineva şi să nu-i reţii numele, viaţa bate manualele şi morala...), nici detaliile.

Un alt mesaj, ulterior:


In primul rand te rog sa ma ierti ca am uitat numele bietului Sandu Pizanti.Cu cel de familie am avut intotdeauna probleme,desi a fost o vreme cand am stiut exact cum il cheama.Statul asta in America mi-a produs un soi de intoarcere in timp(mentala). Felul in care mi-am amintit de amaratul de Sandu Pizanti,de numele lui,apartzine unei perioade de prin anii 70',cand nu il cunosteam bine decat din diversele intalniri,comice si aleatorii,prin diverse vagauni sau pustietati.
Cea mai"tare"a fost in 79'cand aveam cortul in saua Tamaselului si seara tarziu,pe la 10"trecute"aud un fel de'boncaneala'de lemn lovit de pietre si de alte lemne,dar continua si oarecum regulata...In cateva minute,boncaneala s-a accentuat si din intuneric a aparut Pizanti,cu un ciomag de 2m in mana,zicand ca'bubue' cu el in toate alea ca sa sperie eventualul animal de prada care ar fi sa il atace.In ambele colturi ale gurii ii atarnau bale,de sete si de incordare probabil.Vorbea fara incetare si ochii i se rostogoleau in cap ca la nebuni. Venea dinspre M. Grohotis pe poteca si zicea ca fusese in cautarea braului de mijloc,ramura de jos...I-am dat sa bea apa pe saturate si i-am dat sa si manance ceva. Daca nu l-as fi cunoscut din vedere,ar fi trebuit sa ma cam sperii de el,caci stii ca avea un aspect mai particular si o tzinuta mai"spartana". I-am dat cateva indicatii legate de ce stiam si eu despre acele locuri,oricum in cu totul alta parte decat in zona sudica.... Apoi,s-a topit in noapte si boncaitu' prin pietre si copaci s-a mai auzit destul de mult(vroia sa ajunga la Spirla,sau la Cabana,dar s-a ratacit prin padure si a stat intr-un hatzis pana dimineata,noroc ca era hidratat si cat de cat mancat,iar noaptea aceea a fost divina,calda si senina). Ne-am mai reintalnit adesea dupa asta si isi amintea cum l-am omenit in acea noapte...

Ce trece prin minte.

Mi s-a întîmplat un eşec profesional zilele astea (mai exact de revenire profesională).
Dintre trei inşi buni, nu m-au ales pe mine...
Chestia, care nu întrerupe astfel o lungă perioadă de şomaj (portar nu izbutesc să devin, după cum nici angajatorii din astă direcţie nu privesc bine un CV chiar intenţionat mediocru făcut), s-a lăsat în scădere a imunităţii.
Şi gripă.

(Oi fi ajuns la Ivan K.? Şi urmează scrînteala? Nasol!)

Te cam ia în situaţii d-astea şi febra.
Carele aduce un oarecare grad de aiureală. Uneori e vorba doar de ieşire din adînc în gînd. Nu iese şi pe buze...
Fu cazul meu acum 2-3 zile.
Boala şi eşecul s-au amestecat. Brusc m-am trezit bîntuit de ideea că aş vrea să discut peste noapte cu părinţii mei, aflaţi acum Dincolo.
Într-o primă fază m-a speriat ideea. Nu am sondat prea tare de ce. Dar curînd reţinerea acea (scurtă şi) sinistră a dispărut, am început să privesc dorinţa ca pe ceva normal.

Am luat în calcul, cu acea minte a momentului (adică a febrei aiurite), că ultima posibilitate de a avea de a face cu părinţii mei duşi a fost una deloc destinsă: trezit în miez de noapte, aveam senzaţia că îi pot găsi în sufragerie, în acel moment. Nu mi-a surîs deloc ideea - i-am simţi deloc plăcuţi ca atitudine (am căutat niţel aici exprimarea).


De ce voiam să-i văd.
Păi am simţit nevoia să le spun că nu mă descurc...
Ce voiam în schimb? Nu ştiu. Deocamdată mi-era de ajuns să le spun.
Dacă v-a fi fost vreun dor inconştient de... autosuprimare, de sinucidere?
Poate.
Căci tot atunci m-am trezit doritor de a ieşi niţel - în somnul care urma - din propria persoană. Ca în faimoasa situaţie în care te duci spre o lumină. Nu ştiu căt copiam eu ideea, cît ideea acea îmi servea la acel moment.

Nu a fost cum voiam eu în noaptea cu pricina.
Am avut parte de gesturile clasice la oarece delir gripal, cînd visezi la nesfîrşit o tîmpenie ideatică - nici nu mai are rost să spun care, chit c-o face bine vreunui psihanalist interesat.



Am mai vrut ca, în timpul nopţii, să ies niţel din corpul meu. Ceva a la povestea aia cu ridicat către o lumină.
(Se poate discuta aici cît de serioasă este o asemenea idee, cîtă vreme ea împrumută un clişeu al altora... Cert este că Interiorul meu a apelat la ea. Iar eu respect opţiunile acestuia, evit... prostia de a mă încontra cu realitatea.)

Nu ţineam să mă duc prea departe, doar o scurtă seprare. Bineînţeles că am avut prudenţa de a mă întreba cum m-aş simţi dacă aş descoperi acolo că (urmare a dorinţei mele de ieşire doar-o-vreme) nu va mai fi loc de întoarcere, că va trebui să mă duc spre Lumină şi să spun pa-pa corpului...
Am încercat să mă adaptez, să suport eventualul disnconfort.

Lucrurile par aici, acum spuse cam netensionat, ca o joacă de copil. Eu le-am respectat însă, erau un semn din interior. Or, dacă familiarizarea cu lumea exterioară este extrem de complicată, prin firea situaţiei, cu cea interioară parcă e un pic mai lesne...
Un pic.

miercuri, 2 februarie 2011

Şerpuirile vieţii. Locurile neaşteptate pe unde te duce.

Vorbeam recent de meandrele vieţii cuiva. Julie Lennon. În anii războiului, în acest caz, cînd neputinţa de a sta fără o împingeau cînd la un bărbat, cînd la altul, bineînţeles fără să scape de nesiguranţă.

Viaţa ei nu e ca în filme, cu atît mai puţin ca în experienţa naostră, deseori bazată şi pe un Cod îngust de situaţii, în afara căruia Aiasta nu poate fi!....


Îmi povestea o prietenă că tratează o vîrstnică. Bolnavă, foarte greu deplasabilă. În cazul acestei nefericite (cine scapă de stadiu, pînă la moarte?), toaleta inclusiv intimă era, este făcută de fiul acesteia.
Aici spune că Nu se poate!, că E aiurea! nu doar ce ştim noi de prin societatea profană, dar şi Situaţia Oedip. A lui Freud.
De fapt, dacă stau să mă gîndesc, omul acela, fiul e mai normal ca noi!


Bineînţeles că nu poţi admite în societate, ca Paznic al ei, interes pentru părinte pe cît ne-am dori (de vreţi să aflaţi cam care-s astea, a se aşeza pe o anume canapea, fie şi de unul singur). Dar măcar teoretic, şi doar unele dintre trestiile pomenitei Societăţi, putem admite că există sentimentul de a-ţi ajuta fie şi astfel părintele există.
Aparent paradoxal, gestul este provocat inclusiv de duioşie, de a-i întoarce aceluia grija şi mîngîierile de altădată.

Pînă cînd moartea ne va despărţi. Pe ei de noi.

Dacă aş fi suficient de deştept, aş scrie un eseu despre nevoia de a ţine un ierarh în post toată viaţa. Teoretic, e aiurea să ţii în poză, "în geam" un tip foarte în vîrstă, la vederea căruia îţi piere cheful de viaţă - vezi poza cu Teoctist şi Anania...



De asemenea, şi neuronii îţi joacă feste după o etate.

Este clar că religia ţine de o vîrstă a civilizaţiei destul de depărtată. ori de nişte etaje ale psihicului etern uman, unde - dacă Slujitorul Domnului pleacă şi el la pensie - îţi poate genera ţie sentimentul, în calitate de oaie de rînd, că eşti lăsat în vînt...

Cum am îndrăznit să cred şi în debutul postului, cred că e loc de o cercetare inteligentă. Şi nuanţată. Nu ştiu cum se face că nuanţa e rară, unii susţin orbeşte, alţii atacă pe măsură. Iar intelectualii se feresc să dezgroape lucruri ce pot trezi la rîndu-le oprobiul. Inclusiv al mărimilor sociale, supărate că le este iritat norodul cu aşa idei...


PS
Nu e un lucru la locul lui ce spun eu, însă numai cu aşa observaţii se ţin sub control inerentele derapaje ale omului, oamenilor cărora nu li se opune nimeni... Nu am inventat eu principiul ăsta.

Vorbele frumoase.

I


"Iar despre morţi numai de bine", spune mitropolitul Laurenţiu Streza, la plecarea dintre noi a lui Bartolomeu Anania.

Mare ne e frica de ei, dar refuzăm să ne-o recunoaştem, aşa că drapăm situaţia în vorbe mari...
Avem un talent mare, de hipnotizaţi, de a nu ne uita în spatele vorbelor mari... Ca nişte copii căscînd gura la ceva frumos, tare nu am vrea să plecăm de acolo, să ieşim din vraja momentului...

Alterori nu ne uităm de frică.
Dacă vine Acela, dupe noi?
O fi nasol cînd vine Acela? În vise, această avanpremieră, e nasol.


II

Apropo, sar de la una la alta ca orice egocentric (adică om normal, sau care barim se recunoaşte aşa).
Mă tot bîntuie prin vise controlul care mă prinde în ofsaid - fără bilete înseamnă asta - în transport comun.
Pentru că treaba asta indică o problemă nesănătoasă cu Superegoul, de rezolvat mai exact, mi-am propus să mă sugestionez la trezie/veghe a deveni obraznic, agresiv cu acela. Să vedem ce iese.
Recunosc a nu mă fi antrenat de ajuns....


Căci Controlul a trecut şi azi noapte (reamintesc, e vorba de vise), de data asta pe ruta feroviară Bucureşti-Olteniţa.
E drept că nu m-a abordat, ci doar trecut pe alături.
Era siderat că întîlnise doar 24 de bilete, cale de cîteva vagoane vewrificate pînă în acel moment.
24? Ani (ai posesorului visului)?
Mda, încep să simt nevoia patului de psihanaliză. Par să fie atîte de spus, de simţit.
O fi mult pînă cînd, vorba Mariei Cardinal, nu mai avem nimic de spus psihoterapeutului?
Nu mă îngrozeşte decît Suma. De bani, a şedinţelor, multe.


III
Văzut filmul cu adolescenţa lui John Lennon.
Am plecat de la el cu un gust prost. Cîte sînt de gestionat, căci viaţa e atît de complexă, situaţiile ei sînt atît de multe şi de imprevizibile. Vezi şerpuirile vieţii Juliei (aha, de aici vine Julian..., numele dat de fiu nepotului!), pe clar că o oroare interioară o împingea să le comită.
Mi-a mai atras dureros atenţia plînsul lui John, undeva spre sfîrşitul peliculei.
În situaţii d-astea mă sperie nu ideea acelui plîns să-i zicem estetic penibil (care aduce cu vomitatul postbahic, nu prea-ţi vine să-l faci...), cît perspectiva ca el să fie degeaba, să nu rezolve mare lucru. Să te ducă iar la poalele Colinei - vezi filmul cu Sean C., din 1965 -, cît s-o iei de la capăt.

Cam sumbru postul, nu?

Am simţit nevoia apoi să reascult "Mother" (1971).
Auuu, pe acelaşi disc e şi o melodie "God".
Că veni vorba, am senzaţia că - sacrilegiu! - în mintea noastră părinţii sînt înaintea lui Dumnezeu, Căci îi atribuim deseori celui de Sus trăsăturile genitorilor. Uneori inclusiv lipsa acestora. Adică n credem că El există.
Nu îmi atac aici părinţii. Poate doar Viaţa că i-a încurcat pe potecii cît să nu fie prezenţi cît îşi poate dori un copil la un moment dat.

Şi ajungem iar la vorba lui Ivan K., parcă - nu-s suficient de citit (a preluat-o parcă şi Nietzsche)...
Dacă nu are grijă ori nu există, să fiu lăsat să mă descurc cum pot.
Cum, există şi o să mă pedepsească fie şi avînd io dreptate?
Că trebuie să iau mai iute în seamă furia acestuia decît dreptatea?

Nasol.

Deşi textul e posibil să nu fie în temă cu cele de mai sus (ar fi mai degrabă "Mother" or "God"), simt nevoia să închei cu altă piesă Lennon:

http://www.youtube.com/watch?v=wCucBWwCxCg