marți, 29 martie 2011

[PSIHOLOGIE] Cît îi spunem? Copilului.

Cum îi spunem copilului nostru ce îl aşteaptă în viaţă?



De pildă, o situaţie precum aceasta.
O universitate particulară la care se nimereşte să fie student vorbeşte de Un moment solar din existenţa ei, mai exact de acordarea (iar apoi acceptarea) de către papa Ioan Paul II a titlului de Doctor Honoris Causa, al instituţiei de învăţămînt în chestiune.

Cuvenitul Laudatio în ceremonia respectivă a fost susţinut de animatorul principal al acelei universităţi, om care pînă în 1990 - vreme de decenii - a susţinut din plin... un sistem politic ateu.





https://picasaweb.google.com/mmordean/Desktop#5589519641781448466



Cum îi explici urmaşului, fără să te ia nici pe tine, nici pe el sfîrşeala şi necheful de viaţă pe un aşa tărîm, că asemenea piruete sînt posibile?
Că un om îţi poate debita acum ceva, iar peste n timp, cu acelaşi zîmbet ori convingere, total opusul?


Grea problemă.
Aduceţi ligheanul cu apă rece, aduceţi prosopul ud de înfăşurat capul!


Cum, sînt eu imatur, de-mi consum prea mulţi nervi, neuroni cu problema asta?
Că aşa ceva se practică? Ba e plină lumea, istoria chiar (îndeosebi la porţi de Orient)?

Aha.


Şi că sistemul nervos al celor puternici decriptează iute situaţia, apoi intră chiar în joc, minţind şi ei cu aceeaşi dezinvoltură?


E tare frumos e să fii om matur!
Să spui azi una, mîine alta, iar peste ani milioane de români să te plîngă, pe alei la Belu ori în faţa televizorului!


Păi, vreau să mă fac şi eu om matur!
Fiule (hai că aduce cu Morrison, în "The End..."), hai să intrăm în această horă minunată.


La încheiere.
În acea... solară înlănţuire de "Eu te mint, tu mă crezi, apoi inversăm rolurile - şi finalmente cimentăm o solidă amiciţie!", e loc şi de mai bine...
Să conştientizezi, adică, şi faptul că lumea ridică statui tocmai celor care nu au firea Ei. Priviţi la români. Din ultimele două decenii, îndepărtînd zgura, rămîn (asta nu înseamnă că eu susţin frenetic alegerea!) personalităţi atipice precum Corneliu Coposu ori Mihai I, eventual Doina Cornea.
Boborul are nevoie de mituri total opuse - întru caracteristici - sieşi.

luni, 28 martie 2011

Din nou despre relaţie profesor - elev

.
.
.
Adică a ideii din precedentele două postări.



Plimbare cu bărbatul în devenire al familiei (chiar şi la 10 ani tot asta e!) prin faţa Facultăţii bucureştene de Drept.



Un arbore tăiat, mai exact ce i-a rămas la bază. Ciotul.
Gros.
"Ăsta are uşor suta de ani..." Caut în minte un personaj istoric care să ilustreze vechimea în cauză. O fi trecut şi Cuza pe lîngă el, cînd era copac tînăr..."


Fiul Radu mă întreabă cine fu Cuza. "A domnit în Ţara Românească, tata?". Nu a apucat să înveţe despre el la orele de istorie din clasa IV-a.
Mă apuc să-i dau cîteva date. Că a fost primul domnitor în ambele ţări, Moldova şi Ţ.R., dar de felul său din prima.
Caut în minte şi alte amănunte, dar la nivelul ăsta mi se amorsează brusc ideea părţii mai puţin luminoase a colonelului ajuns înainte de 1859 prefect la Galaţi.
Aici, se aliază în mine atît partea contestatară , cît şi cea oarecum inteligentă... Ambele găsesc normal să dea copilului detalii mai puţin onorabile din viaţa lui A.I. Cuza.


Tot în minte (cine moaş'sa a făcut-o aşa complicată?!), în sens contrar, acţionează o congniţie i-aş spune socială. Adică eu am preluat aici discret, dar adînc, părerea celor din jur - parte din aceştia aspirînd ideea pe nemestecate, parte meditînd la ea şi găsind că are dreptate.


Ce fel de dreptate?
Păi, cum că un copil, dacă află că maturu' mai şi greşeşte, şi-o ia în cap.


Aha.
Care anume matur?
Păi Cuza. Nu e bine să ştie prostiile alea despre el. Am auzit şi eu la televizor. Poate nici nu sînt adevărate chestiile alea, că devenise dictator, că ţinea amantă.
Şi dacă ar fi?
Io nu cred.
Dar dacă totuşi aşa ar fi? Vezi şi dumneata la politicienii de azi, care e sfînt?
Păi dacă e aşa, tot nu e bine să ştie copiii. Să afle cînd le-o veni vremea, după douăj' de ani!

Zici dumneata că e mai bine aşa...
Io aşa zic. Şi-o iau în cap. AŞA SIMT EU...


Omul are într-un fel dreptate. Copilul riscă să extindă procedeul contestării şi asupra celorlalţi maturi din viaţa lui, în viaţă şi ai prezentului.
Asta o fi ceva rău?
Mulţi spun că da.


Dar, oare, dacă îi explicăm că omul e om, că posedă şi păcate, inclusiv părinţii, apropiaţii săi - asta cum o fi?
E o dramă dacă îi spun că şi eu am, că şi eu mă scobeam în nas precum el, copilul, ba o mai fac şi azi, cînd nu mă vede nimeni? Şi multe altele.
Nu cred că e dramă. Dacă am încredere în sîmburele de maturitate în formare al copilului, poate nu se va prăvăli cerul din aşa mărturisire.


Vorbe mari?
Ehe, să-ţi facă vreun pocinog şi să vezi ce laşi matale principiile astea frumoase, în favoarea milităriei din pod!...
Ai şi dumneata dreptate. Se tot întîmplă derapaje de-astea, spre infantil şi spre năzdrăvănism.


Dar discuţia asupra principiului rămîne.
Îi spun sau nu îi spun asupra scăderilor maturilor? Ori eventual asupra dozei de neplăcut a vieţii, care îl alteaptă?
Parcă i-aş spune, totuşi.


Vorbeam în ultimele două postări despre dascălii care ţin să-şi ducă elevii de mînă, care nu-i lasă să gîndească.
Un asemenea om cred că nu poate avea oarece confruntare, cu copiii, cu adolescenţii - în ipoteticul caz că le oferă atuul imperfecţiunii adultului.
Nu e uşor să le ţii apoi piept.
"Ce, bre, vii mata să ne dai lecţii?!... Hai, plimbă ursul!" (sau ce expresie similară o fi la modă azi, că nu prea-s în temă)


Mulţi, căci aşa e viaţa, nu au răbdare pentru a prezenta în modul indicat de mine lucrurile, faptele istorice şi nu numai.
Mda, şi ăsta e un fapt de care trebuie ţinut cont...
"Şi tu ai dreptate!..." - vorba vizirului.



PS
El e tînărul care a generat dilema de mai sus...:



PS 2
Recunosc, oarece tristeţe pe chip de la mine o moşteneşte domnul din imaginea mai sus.
.
.
.

duminică, 27 martie 2011

Continuare la semidoct...

Mi-a rămas mintea la genul de studenţi pe care îl vor conducătorii lui "Spiru Haret"...


[Ha. Eu laud în postu-mi anterior putinţa argumentativă a dlui profesor Nae Georgescu, iar aici cel puţin par să merg mai mult ca niciodată pe intuiţie...
Ce-i drept, intuiţia are mai întotdeauna în spate o solidă argumentaţie, chit că e realizată de un etaj nevăzut al psihicului...]


M-am uitat în gazeta "Opinia Naţională", pe care o găsesc cartea de vizită a Universităţii Spiru Haret, a liderilor acestei, şi nu am văzut ceva care să iasă, altfel decît accidental şi doar o iotă, în afara a ceea ce ar putea fi numit Proiectul de formare a studentului haretist.
Este un ceva, că mai greu pot spune cineva, care nu iese din vorba liderului. Era să spun a fuhrerului. Fuhrer prinzip numeau parcă, unii, aşa ceva...


Studentul execută. Iese cum vrem noi, profesorii, liderii.
Noi ştim mai bine, eventual noi care am băgat banii (deloc puţini, ce-i drept)...


La prima vedere pare o chestie blamabilă şi de dat la Caţavencu.
Înţeleg însă perfect lucrurile. Spiritus rector al lui Spiru este un om format în perioada comunistă.
Ce-i drept, perioada de vîrf a dlui A. Bondrea în comunism a fost prezentată în alb şi negru. În prima categorie fu Adrian Păunescu, în a doua un Andrei Pleşu ori Nicolae Manolescu (dacă îmi aduc bine aminte acum). Anul 1989 l-a prins cu 60 de primăveri în buletin, vîrstă la care omul se schimbă mai greu...


Mărturisesc faptul că nu-s revoltat pe ceea ce face dl rector. Comunismul nu a căzut necondiţionat, precum naţionalism-socialismul şi suratele, ci cu arma în mînă, motiv pentru care oamenilor săi li s-a permis supravieţuirea în noua ordine de lucruri, americană.
Mulţi au căutat să se menţină în continuare sub reflectoare ori măcar lîngă ţîţa cu bani, iar destui au reuşit. Nu văd aici vreo problemă, iar ale moralităţii trase de păr le las altora. Ba chiar pătrund mereu cu multă încîntare în sălile moderne de clasă din clădirea cu amfiteatre din strada Fabricii de pildă. Mirîndu-mă că aşa confort costă pe an o sump mai mult decît rezonabilă.


În acelaşi timp, subsemnatul e străbătut însă de virusul lui a cerceta.


Cum spuneam, pînă la 1989 dl A. Bondrea punea umărul la crearea Omului nou, a Elevului şi Studentului nou, după cît am înţeles. Pe care sistemul îl voia - nu spun un secret - a gîndi cît mai puţin. Mica problemă este că sistema de azi a domniei sale nu-mi aduce cu cea aplicată în comunism. Acolo, măcar de formă, se lăsau vlăstare de liberă iniţiativă, putea apărea de pildă vreun Cenaclu de Luni. La Spiru, după neînsemnata mea opinie, mai totul este sterp, deşert.


Pînă aici, totul e ok - cum spuneam, nu caut vinovaţi, ci să-mi explic.


Deci nu aş bifa drept sursă integrală de inspiraţie a dlui Bondrea învăţămîntul superior din anii comunişti. Cînd, căci aşa s-a întîmplat, au intervenit în organizarea acestuia şi alt gen de minţi. Să pomenesc vreun Mircea Maliţa? Dar subiectul este prea amplu...


Nu îl văd pe dl. B. să se fi inspirat nici din învăţămîntul interbelic, în perioada căruia şi-a avut prima copilărie. Cum, de pildă, Ceauşescu (am aflat-o tîrzior!) s-a inspirat de la Carol II, de pildă cu parade deloc inferioare celor din "Epoca de Aur".
Rectorul meu nu îşi putea găsi rădăcini spirituale aici pentru că, pur şi simplu, minţile, ideile acelei vremi (chiar cu excesele sale) îl depăşeau. Băiatul de ţăran din Oltenia avea inevitabile limite, ca unul ce nu se şcolise la Paris sau Berlin, precum spirite luminate din epocă.


Ca atare, eu simt că nu întîmplător dl. Bondrea s-a oprit la personalitatea lui Spiru Haret, la curentul numit îndeobşte haretism. Care, pe de o parte, s-a desfăşurat cu precădere la ţară, iar pe de altă parte, avînd în vedere stadiul cultural al categoriei sociale avute în atenţie, nu-şi permitea discuţii pro şi contra cu destinatarul (copilul, tînărul de la ţară), ci doar o asimilare de către acesta fără a mesteca, a verifica, a spuselor dascălului.


PS
Cultul personalităţii la adresa rectorului Universităţii Spiru Haret, uşor reperabil în discursurile unor colaboratori ai acestuia, mă face să bănui că, dacă te afli într-un mediu unde îţi lauzi nemăsurat Conducătorul, odată ajuns tu însuţi în fotoliul de sus nu vei refuza - dacă nu vei încuraja chiar - asemenea manifestări. De această dată la adresa ta.
La bani mărunţi, parcă şi Adrian Păunescu a urmat un asemenea drum, cel puţin pe unde i s-a permis...

Nu ştiu ce să zic... Pot doar bănui existenţa unor lăudători pur oportunişti, care urmăresc foloase pur materiale, în paralel cu a unora ce iau în serios emiterea de osanale, ce ulterior încearcă să-şi completeze inevitabilă gaură narcisică ivită cu vorbele mari primite de la proprii lor subalterni.

sâmbătă, 26 martie 2011

Puneţi-vă centurile! La volan, semidoctul...

Semidoctul sînt eu.
Fără studii.
Iar deseori fără forţa de a se întinde la o discuţie, la o analiză stufoasă (norocul cititorului!).

Pot mirosi însă unele lucruri cred interesante, care scapă celor foarte şcoliţi, asta şi pentru că ei sînt formaţi în nişte calapoate de gîndire, de optică, din care nu pot ieşi.
(Nici eu nu pot ieşi din al meu, noroc că-i complementar cu acela al Lumii bune intelectuale...).





Două publicaţii tipărite le citesc cu saţ. Ca un lihnit material ce mă aflu.
"Adevărul de seară", de la metrou, şi "Opinia naţională", de la facultatea pe unde cu onor mă nehotărăsc.


În ultima, de curînd (21 martie 2011), două materiale.



https://picasaweb.google.com/mmordean/Desktop#5589186895377021362




Unul dintre autori este profesorul Valeriu Râpeanu. O prezenţă minunată la cursuri, prin erudiţia dar şi şarmul de Havel (minus atitudinea politică) la locul lui. I-am găsit articole, de critică muzicală sau chiar de istorie extrem de interesante, iar eu în spatele acestei ultime vorbe pun capacitatea de nuanţă, cît şi de eventuală îndoială asupra propriilor afirmaţii.
De data asta, domnia sa se lansează într-un laudatio al unei publicaţii, întîmplător din domeniul pe care distinsul literat îl tratează în faţa studenţilor săi: "O excelentă revistă dedicată istoriei presei".

Adevărul are multe faţete.
Eu cred, oarecum în context, că dincolo de acestea, orice material - îndeosebi unul adresat studenţilor - trebuie să îndemne la cercetare suplimentară. Or, cînd cataloghezi ceva drept excelent, s-a terminat cu aprofundarea, asta dacă facem abstracţie de cercetările care vor declara aceeaşi publicaţie drept foarte excepţională.
Căci a trata altfel decît profesorul ţine şi de o elementară impoliteţe, este ca şi cum l-ai contrazice.

Eu aş fi clădit această recenzie mai degrabă pe ideea de o interesantă revistă...



În oarece contrast cu materialul dlui Râpeanu (nici nu mai insist asupra conţinutului articolului, mai ales că se încheie cu pomenirea elogioasă a lui Aurel Baranga, un om cu destule bube la viaţa sa) este cercetarea altui profesor al Facultăţii mele de jurnalism, şi anume decanul Nicolae Georgescu.
Măturisesc că am digerat extrem de greu prelegerile acestuia de la cursuri, drept dovadă nici nu mai ştiu ce ne-a predat semestrul trecut. Ştiu doar că dascălul nostru şedea în permanenţă jos şi debita mecanic, fără a fi disturbat nici măcar de micile mitocănii ale unor studenţi. Nu mi s-a părut interesat de vreo latură pedagogică, în vorbirea sa, în sensul vruenei strădanii de transmitere mai apetisantă a informaţiei.
În scris însă, apreciatul exeget al lui Eminescu - care este dl Nae Georgescu - îmi devine întrucîtva altul. Argumentele sale sînt atent şi interesant construite, chiar dacă ghiceşti în autorul lor un om poate excesiv de stăpînit - şi care în consecinţă plăteşte din nou tribut capacităţii de a convinge un auditoriu neutru.


II

După neînsemnata mea opinie, există două trepte de inteligenţă în acele materiale. Dl. Georgescu îmi permit a spune că reprezintă o treaptă ceva mai fraîche, pe măsura epocii, cu oameni-destinatari poate tabloizi şi leneşi, dar capabili să discearnă apreciabil cînd îşi propun aceasta.
Dl Râpeanu, după iar părerea studentului de an I care sînt, se adresează / are impresia (fie şi inconştient) că se află în faţa unui auditoriu care trebuie dus de mînă. Un asemenea condei emite sentinţe, iar aşa ceva se practică doar cînd îţi închipui cititorul drept un ins limitat ori, mai rău, pe care nu-i bine să-l săltăm dincolo de putirinţele intelectuale de azi.

Să fiu iertat, dar acesta este sentimentul pe care mi-l dă cel puţin acel material al dlui V.P.



De fapt, că veni vorba, observînd ce gen de scriitură, de studenţi sînt promovaţi în paginile "Opiniei Naţionale" realizezi şi cel fel de elevi îşi doreşte fruncea universităţii. Disciplinaţi, fără idei şocante - deşi, vorba cuiva, nu ştim ca numele mari ale acestei civilizaţii să nu fi trecut printr-o perioadă de frondă la adresa stării de lucruri din societatea vremii lor.




III

Luîndu-mă mintea pe valurile meditaţiunii, am stat să gîndesc cum o fi arătat stilul precedent dusului de mînă al cititorului. Nu ştiu de ce mi-a fugit mintea, dincolo de vreo intermediară perioadă Marin Naţionalu' (aceea poate utilă, de la 1848, dar cu excesele ei) la vremurile în care stăpînirea se temea nu doar de gîndirea mujicului, dar şi de... privirea lui. Şi îl punea în consecinţă să stea cu fruntea în ţărînă.
Zău că acolo, la acel stadiu, mi-a fugit mintea.
Să nici nu îndrăznească să mă contrazică!


Să fi fost periculoasă pînă şi biata privire? Ori stăpînul atît de vulnerabil, în adîncu-i?
Aritmetic, aşa reieşea.


Ca un făcut, în dimineaţa aceasta am întîlnit la o trecere de pietoni un Hummer (ăsta ar fi superjeep) al unei firme de protecţie. Înăuntru, un alt 4x4, de această dată fizic-uman. Ni s-au încrucişat privirile, cam o secundă. A fost vizibil iritat de îndrăzneală, de a fugit supus, recunoscîndu-i superioritatea, cu privirea.
Una din explicaţii o cunosc. Asemenea tipi, pentru a putea reacţiona ferm şi agresiv oricînd, trebuie să vadă mai peste tot agresivitate - la adresa lor.
Însă nu ştiu de ce mi-a fugit mintea aici la cel care punea pe vremuri medievale iobagul cu fruntea în ţărînă. Puternic, dar temător de o privire...

joi, 24 martie 2011

[PSIHOLOGIE] ...Morţii măsii!

Zic vorba urîtă de mai sus legat de nişte vise recente. Personale.


Cînd necazurile se înmulţesc în viaţa cuiva, scade şi puterea barierei în faţa ideilor proaste, a sperieturilor din construcţie plus adunate.
Ca atare, mai ies la suprafaţă.


M-am trezit acum două nopţi, în faţa perspectivei de a lucra 14 ore pe zi (o zi liberă la trei) la o spălătorie, la celălalt capăt la Bucureştiului.
Atunci am visat doi răposaţi, întîlniţi undeva. Destulă oroare de ei, dar mi s-a prins ceva de gheată din carnea lor gelatinoasă.

Spre deosebire de alţii (de pildă Vasile Dem Zamfirescu ori Marie Cardinal) nu mă pricep prea tare la descifrat vise - în accepţiunea psihanalitică. Mă mulţumesc să iau act de el. Şi, în cazul morţilor, să îmi tot propun (la veghe!) să nu mă mai sperii atît de mult de ei, în vis.
Altminteri accept, din principiu, că acele foste persoane reprezintă lucruri tare insuportabile din interiorul nostru. Urmare a unor experienţe de viaţă.


După o noapte, am visat vreo şapte copii (să fi avut între 4-8 ani), şi ei duşi. Jenă, oroare mare şi în cazul lor.
Spre finalul acelui segment de vis, însoţitorul meu a purces (asta era şi sarcina) să împingă un fel de nisip, în încercarea de a-i acoperi.

Plin de apă nu m-am sculat (adică se putea şi mai rău), dar semnalul mi-a rămas în minte, ba chiar am căutat şi caut să nu-l pierd. Căci e un semnal, e un strigăt, un semn de pericol de putrezire în interior - căci aşa interpretezm cu mintea mea a proastă, un mort nerezolvat, din noi.



Într-un fel, acel lucru groaznic (nu mai cercetez acum de ce copil şi nu matur, cum apăruse cu o noapte înainte) m-a făcut mai dispus să accept lucrurile groaznice din existenţa mea.

Aşa mă laud barim.

miercuri, 23 martie 2011

Fleacuri, istorie alpinism

Oarecum chiar sînt fleacuri, inclusiv pentru că-s doar idei oarecum brute, de însăilat în altele în viitor.






Grup cuprinzîndu-l pe Nae Dimitriu (în centru, zîmbitor şi cu braţele strînse la piept), sub baliza unui vîrf de munte necunoscut.




Motto:
"Cine ridică sabia..."
"Nu critica, deoarece vei fi şi tu criticat la fel de dur..."


Totuşi o fac.
De fapt, nu critic neapărat, relev aspecte mai puţin obişnuite asupra realităţii.






Emilian Cristea.

Ascensiunea acestuia din 1950-55 (cînd ajunge "părinte al alpinismului românesc", expresie pe care i-o regăsim inclusiv în 2001, cînd se reia în Alpinet un articol Şerban-Bortoş) nu poate fi separată de sucirea valorilor, a atitudinilor şi a gesturilor din societatea românească.
Cristea prinde nu doar o schimbare de stil uman, prin care crema alpină ajunge să se simtă aiurea printre "cizmăruşi" (expresie Florin Ştefănescu din Sinaia) şi colective muncitoreşti, de cabane cu chipurile celor Şapte - cei din Biroul Politic), dar şi o insificientă înmugurire a pleiadei montane ce vine.

EC este şi omul care, parcă am mai spus-o, datorită angoasei de a se întoarce în iadul de unde provenea, era în stare de orice pentru a nu ceda nivelul (fie şi artificial) atins.
El nu era totuşi adeptul luptei pe faţă, căci şi aici trecutul îl marca. Linguşea însă, şi-i asocia pe alţii, profita de eventualul dezinteres al unora dintre cei pe care şi-i alătura în filipice precum cele împotriva lui Baticu sau Maniţiu, în deceniul opt.

Păstrînd proporţiile, era în deceniile comunisamului copt un fel de Eugen Barbu (chit că teoretic mai domol), poate fosilă, dar extrem de periculos prin relaţii (pînă la urmă, societatea românească e condusă de sinistre personaje conservatoare de plan doi, mai totodeauna pitite), cît şi no limit-ul gesturilor vindicative. Cristea e în stare - fără teamă de neadecvare - să reia în 1981 gesturi a la anonime către redacţia unui radio, că volumul ce urma să fie prezentat a fost ars, iar autorul arestat. Nu se jenează să pună pe altul să scrie, cu vorbe amabile fără îndoială, procedeu preluat de Hedda Cristea ulterior.

EC a fost un produs al istoriei sale, de orfan, care trece prin evenimente istorice de excepţie.


Relaţia lui cu Nae Dimitriu.
Deşi un Toma Boerescu şi-l aminteşte ca ins domol şi cordial, Dimitriu face parte şi el din pleiada pe care probabil nu o va încheia subsemnatul, ci îşi va găsi întotdeauna reprezentanţi.
Este invidios, dar şi dedicat fenomenului alpin. Lista cuprinde un Haret, dar şi un Baticu, poate şi un Cristea, chit că acesta din urmă este mai puţin dedicat subtilităţilor livreşti ale alpinsmului (istorie, filosofie, psihologie etc.)
Dimitriu este un tip greu suportabil pe la 1930, el însuşi admite doar anumite tipuri umane în jurul complexei sale personalităţi (cel puţin cînd poate să aleagă, ceea ce de pildă nu e cazul la slujba-i de la BNR).

Îşi asocia ori mai tineri, ori personaje mai şterse.

Alături de Comănescu, dincolo de anul 1933 al lunii de miere ce va da naştere copilului CAR, nu face mulţi purici în ture comune. Idem cu Baticu (chit că pe moment acesta nu e foarte fioros, ci cu gîndul la frumuseţile vieţii), în calitate de secund al căruia nu se simte prea bine (probleme de burtă...) în a doua tură prin Furci.
Suportă deci tinerii, pe care îi conduce cu previzibilă încîntare interioară pe munte. De pildă o turmă mare de novici pe flancul nordic al Acului Mare. Ori în Hornul Ascuns.
Este drept că şi-i vrea pe acei tineri etern necopţi, motiv pentru acre nu sesizează că e aiurewa să îi ceri unui fondator nu doar al Clubului, dar şi al precedentei "Grupări Alpine" să părăsească sala unde urma să se ţină eşdinţa consiliului CAR (aveau loc după întrunirile prevăzute cu toţi membrii) - e vorba de Alexandru Beldie. Ba nu i se pare nepotrivit gestul, motiv pentru care îl "dublează", interzicîndu-i aceluiaşi să figureze între fondatorii legali ai CAR, cei de la Judecătorie, cînd asociaţie devine în 1936 asociaţie juridică.

Dimitriu se pare că are o oarecare slăbiciune la linguşitori şi la nonpersonalităţi.
Nu ştiu sigur dacă Ion Şincan a fost printre acestea, dar el frecventează fără reticenţe pe ambii corifei, atît pe Comănescu, cît şi pe Dimitriu. Şincan nu are veleităţi deosebite, dar iese din acest scenariu în 1939, cînd începe să scrie de tehnica alpină (carabiniera rotndă, tendorul, inelul nesudat de rapel), dar îşi atribuie şi o tură de excepţie cum este premiera Peretelui Văii Albe, prin Fisurile Centrale.
Ambele gesturi nasc replici adverse vehemente. Cum Şincan nu ieşise se pare şi dintre supuşii lui Dimitriu, acesta şi alţii din establishmentul CAR îi iau apărarea, respectiv nu reacţionează nici pe departe aşa cum şi-ar fi dorit-o un Niculae Baticu. Nu ştim ca liderii CAR să fi scris vreo vorbuliţă despre penibilul incident, în schimb tratează total aiurea nişte tensiuni din acea epocă. (vezi secţiunea II din http://mirceaordean.blogspot.com/2011/03/pe-valuri-despre-munte.html ).

Ceva asemănător se pare a că a decurs şi prietenia dintre Dimitriu şi Emilian Cristea.
Acesta din urmă era deseori, din n motive (între care neputinţa unei combativităţi pe faţă), ţinta ironiilor confraţilor. Toma Boerescu îi tratează dispreţuitor cravata (şi inerent proprietarul, de care era apropiat ca vîrstă), Ion Coman afirmă, pe acelaşi ton, că "Vei fi alpinist, Cristeo, cînd vei ajunge la pitonul 14 bătut de mine în Fisura Pintenului [Văii Albe]" (pasajul este întrucîtva aranjat de bine, dar pe date adevărate), Baticu îl ia şi el de sus ("Uite, Emile, aşa se urcă!..."). Era probabil ceva umil în fiinţa lui Cristea pe atunci, şi e de înţeles - pornind de la acel trecut personal de care am pomenit (şi pentru acre emrită toată compasiunea)...
Nu vedem de ce un caustic precum Dimitriu ar fi făcut excepţie... Cristea ştie să încaseze şi nu o face degeaba. La 1946 Dimitriu îi ia în serios pretenţiile de a fi suit el, Cristea, traseul celor Trei Surplombe, sub justificarea că Baticu a urcat doar o parte, nici nu mai conta că cea mai dificilă. Tot pe atunci,m fie şi în parte din oportunitate politică, Dimitriu (preşedinte al CAR) nu pare să vadă aiurea o secţie muncitorească în CAR.
Tandemul Dimitriu-Cristea funcţionează ca uns. Jumătatea deceniului cinci poartă marca, poate, a expresiei aprobative "Dacă aşa spune dl Dimitriu...", prin care Cristea e nevoit să ia o atitudine într-un conflict de moment Dimitriu-Baticu ("Nu tu ai urcat Trei Surplombe! Cristea l-a urcat! Zi tu, Emile!"), ulterior roata se schimbă. Cristea este cvasifulgerător proiectat în fruntea noi mişcări alpine, în vreme ce Dimitriu marchează un oarecare recul.
Gură extrem de rea, Dimitriu nu are implicaţii politice în epocă (cum nu avusese nici înainte), iar vreo epigramă în sine extrem de periculoasă ("Ceasul de pe frontonul forului / A fost înlocuit / cu chipul infactorului", cu trimitere la plasarea portretului lui Stalin pe clădirea Băncii Naţionale) are şansa de a nu fi remarcată de vreun turnător pus pe rele. În plus, nici Cristea nu-l uită, în sensul bun, tratament de care se bucură din parte-i, în epocă, şi Ion Ionescu Dunăreanu (chit că abia ieşit din închisoare). Şi-l asociază, de pildă, la alcătuirea unei monografii a Bucegilor, aceea din 1961 (ediţie secundă peste trei ani), rămasă vreme de decenii şi unica.


Nu-ş' ce-mi vine aici să mă întreb cum i-a captat Dimitriu în orbita-i pe Gheorghe Frim şi pe Vasile Steopoe. Primul era inginer şi şef al atelierelpr Griviţa CFR. Al doilea, doctor în ascensiune, cu cabinet devenit în timp renumit (la el se duce Baticu după ce cade în Creasta Coştila-Gălbenele). Dimitriu, deşi în sine doritor să conducă, nu îşi doreşte nici în acea perioadă fotoliul de lider al CAR. Îl pune de pildă pe V. Steopoe, iniţial secretar general şi apoi (în timpul războiului) preşedinte. Nu ştim să existe probleme de loialitate din partea dcotorului. După cum am pomenit, în cazul lui Frim acesta îi susţine şi el pe Dimitriu şi Ion Şincan, în conflictul din 1939 cu Baticu.
La mijloc va fi fost personalitatea i-aş spune naeionesciană a lui Dimitriu, capabil să-şi marcheze prin construcţia psihică, dar şi prin gesturi un interlocutor comun.

Poate am exagerat un pic cu imaginaţia, dar sper că drumurile deschise cercetării să fie utile!
Aştept eventual contraargumente.





În dreapta, Nae Dimitriu, apoi Ion Şincan. În stînga, Alex. Beldie.
Se pare că fotografia e luată prin 1932, la Cantonul Schiel din Bucegi.

marți, 22 martie 2011

Orgasmul Oanei

Ies de la metrou.
Nu prea am bani de un ziar, ca un sărăntoc ce mă aflu, aşa că nu pot rata unul aruncat într-un coş de gunoi din preajma scărilor rulante.
Click!.
Titlu pe prima pagină: "Pepe nu mă aducea la orgasm în pat".


Ca să funcţioneze Ea mai bine, Societatea vîntură pe la ochii şi urechile bărbaţilor ideea că ei sînt sexul tare.
Drept dovadă că nu e aşa, urmaşii lui Adam iau de bună treaba asta, pentru că le pică bine.
De fapt, orice momeală prinde bine, fie că e vorba de acelea care scot peştele din apă, fie că duc de nas măgarul, după cîte un morcov, pe distanţe de kilometri.


Nu sîntem tari deloc.
Căci cel puţin 90% dintre noi se simt în mare disconfort la auzul unei aşa acuze, cum că partenera noastră nu ajunge la orgasm.
Bineînţeles că în cazul de faţă e vorba de Pepe şi de Zăvoranca, dar e de presupus că mai fiecare dintre cititori se supune instantaneu unui examen: "Io, oare...?" - cu dna. Z. ori cu alta.


Dincolo de poveştile spuse la o bere, domnii sînt destul de nesiguri pe sine, în ale sexualităţii.
Iar aceasta pentru că iau în serios stacheta pusă intenţionat lor, de Societate, îndeobşte prin intermediul doamnelor, dar şi al diferitelor guri rele.
Standardul priveşte atît calitatea, cît şi calitatea.
Puţină lume masculină răspunde aici: "Daaaa? Dar poate eu nu am chef de aşa ţintă! Şi poate în general ţin să mi-o stabilesc singur, ăn funcşie de cît mă simt eu bine, şi nu voi!"


Un bărbat cît de cît cu capul pe umeri poate juca, în faţa unei aşa acuze, un teatru simplu:
"Scumpa mea, da' de cînd este orgazmu' tău ţinta vieţii mele? Poate că eu îmi doresc altceva, de pildă - şi scuzat să fiu aici de expresia mitocănească - doar să mă slobozesc în tine, dacă se poate după 10 minute de intimitate pătrunsă, după care să mă întorc către perete şi să mă aştern la nişte sforăituri de om satisfăcut.
Căci dacă matale, ca femeie, pui problema în felul Zăvorancei, mă consider dezlegat de orice grijă faţă de parteneră.
Vrei neam-prost, voila neam-prost!
Trec peste faptul că la bani mărunţi orgasmul tău, fă, nu e doar treaba mea, ci şi a ta. Inclusiv prin as accepta că poate să nu-ţi pice cu una cu doua - chiar dacă în telenovele diverşi vor să te convingă de contrariu".



Aici îmi fuge minte ala un pasaj din "Cel mai iubit dintre pămînteni", acela cu dama trasă ca pe aţă după adulter, în taman noaptea de Anul nou. Prinsă cu mîţa în sac, ea replică: "Impotentule!". N-avea nici o treabă una cu alta, dar i se transmisese ei genetic c-aşa se scapă de o acuză a vreunui partener, foarte temător de felu-i de gura lumii, la vestea unei aşa vorbe în contul său...



PS

O idee peste care aceeaşi Societate nu e proastă să se bage (asta presupunînd că nu a sădit-o chiar Ea) este aceea că tinerii sînt dezinvolţi, optimişti şamd.
Procedează însă astfel, ea Societatea, pentru a nu şi-i pierde pe aceia de clienţi la jug, în perioada următoare.
Altminteri, tinerii simt cam cum vin lcururile pe lumea asta, motiv pentru care ba se izolează (căştile cu muzică în urechile mai tuturor junilor în categoria aceasta intră), ori îi trag pe compensaţii.

Un băiat la vreo 17 ani remarca azi în metrou, pe un ton previzibil, că maturii stau nezîmbitori, cînd nu de-a dreptul încruntaţi.
I-am explicat că peste 20 de ani la fel va fi la fel, după cum maturii, vîrstnicii de azi perorau exact asemenea lui, cu ceva decenii în urmă.

Marea artă este, probabil, să rămîi cît de cît zîmbitor şi după ce cunoşti Viaţa...

luni, 21 martie 2011

Efectul de cerc. În zona Gălbenelelor

Deşi nu cunosc exact definiţia din dicţionar, mi s-a spus şi mie că aşa ceva este metafora pentru cunoaştere. Cu cît cercul ţi se măreşte, cu atît circumferinţa sa, şi implicit cunoştinţa a ceea ce este în afara cercului (şi deci a cunoaşterii noastre) sporeşte.

În paralel, cu cît cunoşti mai bine un subiect, cu atît mai mult eşti tentat să pătrunzi în domenii limitrofe acestuia. Şi, ulterior, în vecinii limitrofelor.


Dar asta este deja la mintea cocoşului, nu?



Ni se întîmplă şi în cele legate de istoria mersului pe munte...



Mi-a căzut sub ochi, pe cînd căutam materiale despre Furcile Gălbenelelor, relatarea unei ture pe acest traseu.
Poate neaşteptat, poate nu, rîndurile în cauză aparţin unei femei.



Mărturisesc că, dincolo de satisfacţia de a găsi (încă) o descriere a locului, m-a bucurat să descopăr în posesoarea acelui condei şi o admiratoare a unei cărţi ("Amintirile unui alpinist"), a unui confrate (Niculae baticu) pe care şi eu îl apreciez mult.
Ea reproduce, spre marea-mi satisfacţie, numeroase pasaje din descrierea premierei altminteri întîiului traseu de perete de la noi:

"Chiar de a doua zi am început pregătirile, îmi dădeam seama că nu puteam urca în bocanci cu cuie. Espadrile nu aveam. Am cumpărat nişte pantofi de plajă cu talpa de sfoară. Ion a cumpărat de la Obor două frânghii a cîte 25 de metri fiecare, din acelea folosite de căruţaşi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenţa pe care trebuia să o aibă o frînghie la cădere. Ş-apoi, noi mergem, să urcăm, nu să cădem..."
Etc.

Acest gen de citat se repetă, fericit, şi în restul materialului.


Mai mult decît aceste încîntări personale mi-au atras atenţia două precizări ale autoarei:


Prindem o varianta a potecii ce merge spre Valea Galbinelelor si ne caznim putin cu vegetatia in zona.Coboram pana la urma pe fir...nu m-am mai intalnit cu valea asta de 3 ani aproape, dar am si acum in minte prima urcare pe Vale /.../ cand a fost totul o aventura, cu scos coarda la ultimile 2 saritori, asigurare etc.
/.../ Saritorile 3 si 4 trec cu atata simplitate si nu pot decat sa surad cand imi amintesc cu cata teama le-am privit prima data..."

Asemenea pusee de tensiune, le-aş putea spune, alternează cu o descriere domoală şi mai mult decît plăcută sufletului. De genul:

Atingerea stancii este placuta, la umbra, pe portiunile curate, fara grohotis, gasim o stanca spalata de zapezi insa placuta la atingere si sigura pentru pasii nostrii. Saritorile 3 si 4 trec cu atata simplitate si nu pot decat sa surad cand imi amintesc cu cata teama le-am privit prima data...Atunci cand se termina umbra se termina si Valea si iesim in dreptul grotei din partea dreapta a vaii (cum urcam)-Hotel Galbinele.


Variaţia de duş scoţian continuă:

Ne continuam drumul pe Hornul Coamei. Alte amintiri, asa cum il vedeam acum 4 ani, negru, abrupt si inspaimantator. Un horn nesfarit, o crapatura imensa in perete, intunecos, o linie verticala in care imi era frica sa intru. De data asta intru fara frica si toate saritoriile merg parcurse in sprait, asa cum imi place mie. Nu prea am motivatie sa renunt la racoarea de aici si sa schimb incaltarile comode cu espadrilele de catarat.

Tot eu sînt plăcut impresionat de curajul autoarei, căci nu multă lume detaliează sincer o ţîţîială a fundului propriu, cît şi de forţa stilistică a forţelor sale. Daţi-mi voie să repet:

Negru, abrupt si inspaimantator. Un horn nesfarit, o crapatura imensa in perete, intunecos, o linie verticala in care imi era frica sa intru.


Intrarea in traseu este scrisa pe peretele stang al Hornului Coamei, cum urcam. Numele traseului si gradul+ o sageata pentru a indica directia si faptul ca incepe in traverseu.

Din acest moment, neaşteptat poate, bună dispoziţia dispare pentru o lungă durată din rîndurile alpinistei noastre.
Căci omeneşti or fi nu doar marile victorii, ci şi momentele în care ne atingem limitele, ba chiar le depăşim, şi nu în sens eroic:


Intrarea asta e ciudata rau /.../. Pasul e ciudat, asa la inceput de traseu. Eu ma spetesc si mai tare pe aici, ma folosesc in plus si de codelina pusa acolo, cred ca pentru un rapel pe Hornul Coamei si deja inceputul e de rau augur pentru un traseu de 4.
Apoi traverseul continua pe o brana larga si merge mai bine, pana intr-o prima regrupare comoda. Si noroc ca era comoda caci am stat aici mult si bine....coarda imi fugea din maini, cu /colegul/ nu puteam comunica caci muchia ce ne despartea nu ne ajuta cu nimic si ne auzeam cu dificultate. Poate am stat si 1 h acolo...Noroc ca nu era frig, filand coarda, gandindu-ma la vrute si nevrute. Apoi am inceput o enervanta descatarare pentru ca era nevoie de toata atentia necesara caci daca imi fugea o pietricica de sub picioare, coarda ma trimitea jos de tot. Mi-am mancat nervii pe aici si cand credeam ca am terminat,am mai dat peste un pas idiot,ce parea atat de expus dupa tot mersul pe orizontala.


Cand a inceput efectiv traseul, ma gaseam cu nervii intinsi la maxim si nu vroiam decat sa incheiem mai repede socotelile in Peretele Galbinelelor."

Starea se prelungeşte.

/Capul de coardă/ intra in primul diedru, trece de mica burta ce il blocheaza,prin stanga si incepe sa fie entuziasmat si sa imi spuna ca ii place. Eu, asa nervoasa cum sunt nu gasesc nimic dragut (desi traseul are pasi draguti, dar eu eram intr-o pasa foarte proasta probabil).Ies din diedru si nimeresc pe niste prize de conglomerat cu care mai sa raman in mana sau care se dezintegreaza sub piciorul meu. Si pana in noua regrupare cheful meu ajunge pe rosu.

O variaţie de dispoziţie se petrece totuşi în aceste locuri, dar, poate neaşteptat, ea vine din filele celui care a parcurs pentru prima dată Furcile:

Iata si cat de frumos descrie pasajul Baticu, in cartea sa:
"Urcuşul pe diedru, primul de acest fel pe care-l urcăm, a fost foarte plăcut. Am ajuns cu uşurinţă la capătul lui. Acolo, un bolovan îmi închidea calea. Bănuiam că deasupra lui voi găsi o platformă de regrupare... "


Este reprodusă aici integral parcurgerea din 1935 a întregii lungimi.
Neaşteptatul drog se risipeşte însă imediat, la revenirea în realitate:

Deasupra se vede cerul, se vad si norii cum alearga dar oricat mi-as dori stiu ca nu iesim doar dintr-o noua lungime. [la creastă] /.../
E un horn lung de 40-50 m, cred ca singurul moment fain (primii 25, caci dupa aceea au inceput sa ma doara tendoanele de la glezna din cauza pozitiei in care stateam in espadrile).
Si tocmai cand ma rugam sa se termine mai repede-rugaciunile mi-au fost ascultate si am ajuns la fereastra, pe langa care m-am tarat intr-un fel ciudat de mersul piticului.

Fata are dispoziţie aici să pomenească, din durerea proprie, de mersul aparent destins al înaintaşilor (ce-i drept,în descrierea iniţială, din deceniul patru, lucrurile au fost ceva mai viforoase - vezi Post Scriptumul acestui post)

Pentru cei care au facut prima ascensiune, bucata a fost chiar interesanta.
"Am început să cercetez cele două praguri, pentru a alege drumul de urmat. M-am hotărît pentru pragul dinspre est. Aici, trecerea era oarecum blocată de tavanul de deasupra, de aceea am trecut primii metri tîrîş . În continuare, brîul s-a lărgit şi am găsit chiar şi o mică grotă, în perete, unde ne-am fi putut adăposti de vreme rea. La capătul de est al acestei grote, se vedeau cîteva fisurele pe perete. Nu am putut însă bate nici un piton în ele. A trebuit să facem o piramidă, pentru a bate un piton mai sus. Am urcat 4—5 metri, după care am mers la dreapta pe o platformă lungă şi largă."


În anul de graţie 2011, vîntul bate în cu totul altă direcţie:
Iara nervi, iara draci, cum ar spune tata, cred ca eram cu capsa pusa drept pentru care plecarea din regrupare imi pare de-a dreptul imposibila. Recurg la toate smecheriile tehnice pe care le stiu, scarita, prusice, dar nu reusesc sa ma concentrez si nu se leaga nimic. Cand ma vad scapata si de asta imi jur ca nu ma mai intorc pe traseul asta si cu maxima viteza urc ca sa ies in creasta Costila-Galbinele. Declar ca nu mi-a placut deloc traseul, /capul de coardă/ imi spune ca am avut eu o zi proasta. Asa o fi dar hai sa tropaim cu talent ca drum lung avem in fata...Continuam pe creasta CG, iesim apoi in Braul Mare al Costilei si incepem lunga si neplacuta coborare pe Brana Aeriana.


Paralela cu vremile şi persoana de demult este iar nefavorabilă propriei persoane:

Baticu a ales iesirea in platou:
"Am ieşit în platou şi am mers la cantonul Jepi. Apoi, pe drumul Schiel, la Buşteni. Cu un tren de noapte, ne-am întors la Bucureşti. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. La birou, pe la ora 9 dimineaţa, am fost chemat la telefon de Nae Dimitriu, care m-a întrebat:— Ce aţi făcut ieri ?— [...]— L-am urcat, a fost răspunsul meu.La celălalt capăt al firului, am auzit o explozie de bucurie din partea mai multor persoane..." şi citarea continuă, reproducînd şi opinia lui Baticu despre premiere.
"


De acum, scenariul ne este cunoscut:
Nu stiu de ce nu imi place deloc traseul asta (Brana Aeriana), poate pentru ca este expus pe alocuri, poate pentru ca atunci cand ajung aici sunt deja obosita si trebuie sa fiu foarte atenta si sa incerc sa raman concentrata la ceea ce fac..In general daca il parcug de 2-3 ori pe an deja imi este suficient, mai ales ca am impresia ca poteca se degradeaza acolo pe zi ce trece.


Abia cînd este depăşită zona accidentată reapare tonul mai-mai să-i spunem sadovenian, calm, cald, domol. De-a dreptul brusc.
Desi ziua a fost agitata si lunga, noaptea cade linistit si inserarea e scurta. La izvorul de sub refugiu ne prinde cu adevarat intunericul insa noi comboram usor prin padurea adormita. Poteca e inca uscata, frunzele nu au acoperit urmele, aerul e caldut si padurea e inca plina de viata. Aerul caldut ne lasa sa coboram in tricou si ne intrebam impreuna cat timp va mai tine vara???...



Indispoziţia din timpul drumului prin abrupt nu o împiedică pe autoare să reproducă la finalul postului său descrierea de manual alpin a însoţitorului ei, pentru a servi fără îndoială şi altora.


Nu sînt un psiholog prea bun, dar aş recomanda cele de mai sus studiului unui asemenea specialist.
Nu o spun cu răutate, la o adică adîncurile sufletului sînt o adevărată şi la dispoziţie lume.

Pot doar bănui că autoarea se străduie, mergînd prin acele locuri, să facă pe plac unei figuri importante din viaţa ei, mai exact din copilăria ei. Poate un bunic. În acelaşi timp, simt, fie şi din amatoriceala mea, că tonul cel (pardon) acru şi nemulţumit pe care îl foloseşte în pasele de Mr Hyde vor fi fost observate, suportate la origine la o persoană feminină din anturajul său.


Zic şi eu.


PS
Buletinul Alpin, nr. 3-4, 1935


Sîntem însă salvaţi de o fereastră puţin vizibilă, ce sfredeleşte baza acestei bolţi uriaşe.
Trecem prin ea şi, deodată, apare în dreapta şi în stînga ferestrei o platformă largă şi ospitalieră, care ne oferă – după atîta tensiune nervoasă – posibilitatea de a ne regrupa şi odihni în condiţii de perfectă siguranţă.
Din acest punct reluăm mersul, tîrîndu-ne mai întîi pe platforma care se continuă orizontal în stînga fisurii. O părăsim în locul unde devine mai largă, angajîndu-ne direct pe perete. O piramidă formată din trei ne dă putinţa să depăşim o faţă înaltă de circa 5-6 m, care fiind lipsită de prize, necesită utilizarea a 4 pitoane.
Din acest punct reintrăm la dreapta în fisură, urmînd mai întîi orizontal, faţa extrem de înclinată a peretelui. Dar ca şi pînă aici, fisura [...] se închide complet şi ne obligă să ieşim din nou pe faţa muntelui, de această dată într-un punct de maximă dificultate. În sfîrşit, după cîteva tatonări grele şi după ce primul căţărător rămîne la un moment dat suspendat numai într-o priză de cîţiva centimetri, deasupra uriaşului perete ce se lasă către fundul Gălbinelelor o adîncime ameţitoare, un piton foarte slab
asigurat serveşte ca ultim punct de sprijin al piciorului, şi fisura, de astă dată mai adîncă, este recîştigată.

Cîteva zeci de metri mai sus, pe firul aproape vertical al ei, atingem în sfîrşit culmea ce ne separă de adîncile hăuri ale Văii Coştila...
Sîntem covîrşiţi; şi de oboseala atîtor ceasuri de efort continuu şi de necuvîntata mulţumire ce ne strecoară în suflet acest sfîrşit de drum greu şi periculos.
Vreme îndelungată, privim în vag, fără a schimba între noi nici un cuvînt..."










(downloadate de pe www.mielu.ro)


Închei mai vesel.

Niculae Baticu cu un grup al asociaţiei Metropola, la casa "Anton Negulici" (Voina de mai tîrziu). Amabil, din spate îi pune amicalele coarne fotografice Titi Ionescu, cel care ulterior îl va ajuta decisiv pe Ion Ionescu-Dunăreanu în campania acestuia de explorare a abruptului Pietrei Craiului.

Exodul alpiniştilor în deceniul 9

[ISTORIE ALPINĂ]


Am căutat una şi-am dat de alta.

Voiam să văd exact formularea lui nea Baticu legată de disputa cu ceea ce el a numit "tripleta Frim-Steopoe-Nae Dimitriu", pornită de la acuzaţiile de neseriozitate aduse de NB unor afirmaţii ale unui alt coleg de Club Alpin, e vorba de Ion Şincan.
Nu le-am regăsit încă în arhiva mea, însă am dat peste nişte biografii de căţărători.


Sînt trei la număr şi privindu-i pe Vlad Petcu, Iosif Gheţie şi Viorel Nicolaescu.
Bănuiesc faptul că cei în cauză le-au întocmit la cererea lui Baticu, ce voia să le publice în cartea "Pe crestele Carpaţilor" (coautor Radu Ţiţeica, a apărut în 1984-85).





Cum atmosfera era irespirabilă în ţară, în deceniul nouă alpiniştii noştri mai destupaţi fugeau pe capete în Occident.
Bine că nu a mai întîrziat cartea un an, că rămînea loc gol şi în cazul lui Mihai Pupeza, de pildă!

Era o regulă în publicistica momentului ca numele transfugilor să nu apară. Aşa s-a făcut că autorii acelei cărţi au fost obligaţi la o tragic-comică echilibristică. Cei plecaţi dispăreau din componenţa echipelor ce stabiliseră premiere, de pildă. În unele cazuri o întinseseră toţi, aşa că apărea o menţiune de genul "Echipa clubului cutare".
Cînd era plecat doar unul, se trece Cutare alpinist (chit că fusese doar secund) ş.a. (şi alţii).

Evident, cel care se vindea străinătăţii dispărea (dacă era cazul) şi dintre cei beneficiind de biografii.
În această situaţie nea Baticu contacta în mare grabă pe alţii, solicitîndu-le un CV.


Iată aceste trei nume, cu rugămintea să fiu iertat dacă exactitatea reproducerii suferă (le-am copiat cîndva, pe la 1987, în oarece fugă).




(din colecţia Doru Vasilescu)

Vlad Petcu

Născut la 25 mai 1947, fiul Margaretei Petcu, cunoscută bucegistă. A copilărit la Braşov şi a practicat diferite sporturi: călăria, judo, tir, aviaţie.
La şapte ani, pornind din Braşov, a făcut prima sa excursie în Bucegi. Dese plimbări făcea pe Tîmpa şi Postăvaru. De la 16 ani a început excursiimai lungi, pe cont propriu. O vacanţă a lucrat la o fermă, banii cîştigaţi (200 lei) permiţîndu-i pe lîngă o pereche de bascheţi noi să colinde Retezatul şi Parîngul.
În 1969, pe cînd frecventa cursurile anului IV de facultate, s-a legitimat la Clubul Sportiv Universitar al institutului de Petrol Gaze şi Geologie. Antrenori i-au fost Iosif Gheţie şi Dan Vasilescu. A obţinut ulterior categoria I în alpinism. Pregătirea sa, obţinută prin parcurgerea mai multor trasee dificile, i-a permis stabilirea unor performanţe de excepţie. Astfel, a urcat solitar Fisura Albastră şi Fisura Artei (ambele VI B), fapt care i-a atras excluderea din club, Federaţia Română de Turism-Alpinism nepermiţînd membrilor săi escalade solo. Mai tîrziu s-a înscris la clubul "Sănătatea" din Bucureşti.

PREMIERE
Buila
:
1971: Traseul Margareta, 4A, cu Mihai Pupeza (o intrare, cu o noapte în perete)
1972: Traseul 23 August, în Peretele Livezii cu mesteceni, 4B (Dan Vasilescu şi Vlad Petcu).
1973: Păianjenul Galben, peretele Clăii Strîmbe, 6b, secunzi Dan Vasilescu, în 1972, Cristian Andreescu, în 1973.
Traseul 238, Dan Vasilescu, Vlad Petcu
Traseul Ştefan Grădinaru, 4B, Vlad Petcu, Cristian Andreescu, trei intrări
Traseul Fagul Trăznit, 4B, Mihai Pupeza, Dan Vasilescu, Vlad Petcu şi
Cristian Andreescu
1974: Traseul Mihai Szalma, 6B, în peretele Clăii Strîmbe, Vlad Petcu, Marius Stoenescu, apoi Csaba de la Turda. Cinci zile, trei intrări, două bivuacuri.
1975: Traseul Iris, 6B, Claia Strîmbă, secunzi Cristian Andreescu (1974), Marian Petcu (1975).

Cheile Bicazului
1972: Traseul lui Peşte (Suhard), 4B, Vlad Pectu şi Dan Vasilescu, mai multe intrări.

Bucegi:
Diedrul Pupezei, 6A, Vlad Petcu ş.a.

Traseele din 1974-75 le-a parcurs fără să fie membru în vreo asociaţie. cele din 1977, la "Sănătatea".
Despre ascensiunile solitare, Vlad Petcu scria: "Am vrut să schimb istoria alpinismului românesc", adică scoaterea lui din amorţeală şi tipic, pentru situarea lui la un nivel mondial.


Iosif Gheţie



(Fotografie din colecţia Doru Vasilescu. În dreapta, Dan Vasilescu)


Născut la 13 iunie 1944, fiu al profesorului Vasile Gheţie din Satu Mare. Pasionat călător, tatăl a îndrumat paşii fiului. Prin 1960, Iosif Gheţie mergea deja pe munte, singur sau cu prietenii. A practicat şi atletismul, cu frumoase rezultate, demifondist înntre 1957 şi 1962, la liceul Mihai Eminescu. În 1962 devine student la Facultatea de eletronică a Politehnicii bucureştene. La clubul ştiinţa a practicat orientarea şi alpinismul.
1962 - primul drum cu secţia alpină a ştiinţei, sub conducerea lui Igor Popovici şi Nicolae Aniţia, pe vîlcelul secundar al Gălbenelelor. În februarie 1963 a urmat tabără organizată de Ştiinţa la Bîlea.
În 1966 escaladase deja cele mai dificile trasee din Bucegi şi Cheile Bicazului.

PREMIERE
Bucegi:
Fluturele de Piatră, VB, Iosif Gheţie ş.a., trei intrări
Buila
1969 Creasta cu brazi, cu Nicolae Tătulescu, IVA, o intrare,
2970, Traseul Lunii, VB, cu Nicolae Tătulescu, două intrări
Pasărea Phoenix, VIA, secunzi Nicolae Tătulescu, respectiv Alexandru Bulgăr, 10 intrări, 13 LC
Hornul cu cheie, IB, cu Marin Gherasim, o intrare
Hornul Ploilor, VA, cu Constantin Georgescu, două intrări


Iarna

martie 1968, Fisura suspendată, cu Al. Popper
febr.-martie 1969, Carpaţii Meridionali, 28 zile, cu Gabriel Teodorescu
ian. 1971, Fisura Albastră, cu Cezar Manea, cap schimbat
msrtie 1972, Policandru, Mult Dorita, Fisura din Peretele Văii Albe, Fisurile Centrale - cu Şt. Grădinaru

Peste hotare
august 1970, şase trasee de gradul IV, cu Dan Vasilescu şi Alex, Bulgăr
1970, întîlnire internaţională la Morskie Oka, Polonia, cu Dan Vasilescu
1974, Elbrus şi Pic Sciurkovski, cu alţii
1980 Caucaz, patru trasee, cu Zoltan Kovacs, Constantin Georgescu şi Ion Dumitrescu

În 1968 a intrat la ICEF, ulterior dobăndind calitatea de antrenor de alpinist, în baza căreia a activat la IPGG şi, ulterior, Universitatea.

În 1970, a primit "Medalia de aur", pentru traseul Pasărea Phoenix
1971, devine maestru al sportului

Articole în "România Pitorească", Almanahul turistic, Buletinul IPGG

În articolul "Premiera - chintesenţa alpinismului" (Buletin IPGG), Iosif Gheţie notează: "Cu regret trebuie să spunem că multe trasee de maximă dificultate s-au făcut fie bătînd de sus în jos pitoanele, fie capul (de coardă, n.n.) urcînd în premieră filat prin coarda aruncată de sus".



Viorel Nicolaescu.

Născut în Bucureşti, la 6 septembrie 1939. A început săs e caţere relativ tîrziu, la 25 ani, însoţindu-i pe Nic. Moldoveanu (Nae Moldovan? n. M.O.), Ciprian Foiaş, Ion Chiciorea, Alex. Stătescu.
Medic de profesie, cu o bogată cultură generală, şi-a dats eama încă de la îneput că în căţărătură cheia succesului o reprezintă antrenamentul. În acest scop şi pentru a cunoaşte muntele a urcat, cap sau secund, mai toate traseele - începînd cu cele uşoare, apoi cele clasice şi sfîrşind cu cele mai dificile.
S-a legitimat în 1972 la "Sănătatea" Bucureşti. Începînd cu 1975 efectuează mai multe premiere:

Postăvaru
1975, Muchia Iepuraşului, 5A, cu Nicolae Dini
Lupul cel Rău, 5B, cu Alex. Pătraşcu, trei intrări
Muchia Căprioarei, 4B
1976, Diedrele din Faţa Înaltă, 5B, cu Alexandru Pătraşcu
1977 Ulise, 6A, cu Alex. Pătraşcu, 4 intrări,
1978, Calipso, 5B, cu Alex. Pătraşcu şi Gh. Dan
Muchia Dezamăgirii, 4B, cu Dan Radeşiu, o intrare, 1978
1977, Mielul cel Blînd, 5A, cu Alex.Pătraşcu, trei intrări


Bucegi

1976, Inominata, în peretele Policandrului, 5B, cu Alex. Pătraşcu, trei intrări
1977, Diedrul Pupezei, 6A, peretele Văii Albe
Poseidon, respectiv Scorpionul, în peretele Coştilei

Escaladă solitară a Fisurii Albastrem, în 10 ore şi jumătate
la 23 august 1975, împreună cu Mihai Pupeza (cap schimbat) parcurge unul după altul traseele Speranţei (cinci ore), Fisura Albastră (patru ore şi 20 min), Fisura Mult Dorită (o oră şi 20 min).

PESTE HOTARE
Caucaz, Pic Sciurkovski, peretele de nord, 5B, cu Emil Coliban, Avel Riţişan, Nic. Moldoveanu şi Ion Zincenco, cu patru bivuacuri în perete

Alpi
1979, Piz Badille, NE, via Cassin, TD superieur, cu Vlad Serghiescu ş.a.
Grand Capucin, traseul Bonatti, TD, cu Emil Coliban
Le Marteau du Fiz, ED, cu denise Escande, 65 ani, secretară a Clubului Alpin Francez. A patra escaladă a traseului, avînd pe parcurs un tavan de 22 metri
Traversarea Charmoz-Grepin, D, cu Gh. Iuşco
Directa Americană din Vest Petit Dru, ED, cu Vlad Serghiescu.


ULTERIOR

Am solicitat comentarii unor alpinişti care i-au cunoscut pe cei amintiţi mai sus.

Gabriel Teodorescu a ţinut să-mi amintească şi alţi alpinişti români rămaşi în strainatate: Dini Constantin, Dorel Schapira etc.
Ultimul, de pildă, a fost conducătorul al echipei care a parcurs Carpatii Meridionali in Februarie-Martie 1969 şi care i-a mai cuprins pe Iosif Gheţie şi pe Gabriel Teodorescu.

Din partea lui Doru Vasilescu:

La profil Petcu

- premiere Buila - traseul 23 August acelasi cu Traseul 238.
iris -este numele fetei lui petcu

La profil Iosif (Ioska) Gheţie
"- Albastra cred ca a fost a II-a escalada de iarna (gasesti in Buletin IPGG o descriere) sau amanunte de la Cezar Manea
- poze cu prima escalada 1962 dec. pe [lista] CAR (poze de la Manea Cezar)
- si sotia lui Ioska (Vera Szekely) si fratele (Mihai) au facut alpinism la IPGG.

La profil V. Nicolaescu
- da ,este vorba de Nae Moldovan

cred ca poti afla mai multe de la -Dan V. - Ioska Ghetie - Gabriel Teodorescu (Meridionali - vezi si IPGG de pe Picasa) - Petcu Vlad, daca gasesti o adresa de mail, si Manea Cezar

Mai trimit niste lucruri care cred ca sunt interesante"




Din imaginile trimise mie de acelaşi de Doru Vasilescu:

Imagine din Buletinul IPGG, cu alpiniştii secţiei în Caucaz, 1974





Articol al lui Iosif Gheţie, în acelaşi Buletin:














Pe valuri. Despre munte.

I


Se împlinesc, în vara ce se deschide (era august, parcă), 30 de ani de la apariţia cărţii "Amintirile unui alpinist", de Niculae Baticu.
După mine, este o piatră de hotar în literele montane româneşti.

Bineînţeles, nu ridic o eternă statuie. Orice lucru, vorba biologiei, se naşte, creşte, finalmente moare. Inclusiv acea carte îşi dezvăluie în timp scăpările, iar apoi limitele ei. Astăzi pot strîmba din nas la o idee sau alta de acolo - şi poate e normal, nue xistă lucru omenesc perfect.
La vremea aceea, a pus însă un umăr mai mult decît esenţial la îndreptarea unor lucruri din literatura montană, din mersul pe munte în general.

Este un pas înainte, pentru că Baticu iese din nişte tipare.
Cei de pînă la el respectau nişte reguli, decurgînd din profesionalismul domeniului, sau barim din a imita ce se practica acolo. Se scria cu multe floricele (vezi Ovidiu Maniţiu, Andrei Pandrea, altminteri condeie stimabile). Era în principal o moştenire interbelică. Pe de altă parte, se scria conformist, stil ce nu deranja sistemul comunist, amator de de clişee (stabilite de El, bineînţeles), expuse doct în ceea ce se numeşte de atunci limbaj de lemn, acel stil logoreic dar comunicînd mai nimic. Ori care transmite avizatului semne de mediocritate şi limitare.


Baticu, un tip i-aş spune neşcolit iar totodată rebel din diferite motive, plus instnctual din fire, va revoluţiona domeniul. E vorba de scrisele româneşti de munte.
Ce-i drept, în aceeaşi epocă se afirmaseră autori, fie şi numai de articole, din generaţia tînără. De pildă Taina Duţescu. Ori Walter Kargel. Aceşti oameni însă, l-aş putea spune îndestulaţi, sînt cu ochii la Occident ori nu ţin să deranjeze orgolii de pe la noi.
Baticu, fie şi cu oarecare poticneli datorate neşcolirii ori unor încăpăţînări personale, scrie din inimă, respectiv nu menajează stările de lucruri considerate nefericite.


Ce chestie!
Am vrut să scriu despre cu totul altceva, pornin de drept de la o filă a "Amintirilor..." şi uite ce a ieşit!


Mi s-a întîmplat să scriu că "lovitura" lui Baticu de la 1981 a avut efecte mai mici decît ne-am fi dorit. Susţinătorii vechiului n-au avut jene excesive din a-şi menţine punctul de vedere, vezi de pildă cum a fost tratat tratat în continuare de către susţinători un Emilian Cristea - inclusiv acum un an, în revista "România Pitorească". Dar era mai rău fără filele lui Baticu!



II

E un banc clasic, cu rromul ajuns la un concurs de înjurături.
Cînd să intre în sala întrecerii, se împiedică de prag. Şi se porneşte! După o jumătate de oră, juriul, entuziasmat, îl anunţă că se poate opri, căci i se decernează - ca urmare a prestaţiei - Premiul I.
Omul nostru, încă în flama iritării iscată de prag, întreabă: "Pot să încep?".


Este o facsimil în "Amintirile..." lui Baticu, în ultimul calup de fotografii. Poartă explicaţia "Comitetul Clubului apin român ales în anul 1940"
Treizeci de ani am trecut cu ochii peste acea reproducere.
Ieri, căutînd în dorul lelii o imagine cu Baticu, Conteş şi Aschebrenner (care, m-am lămurit pînă la urmă, nu în această lucrare o văzusem), m-am oprit pe un pasaj al pozei.

""La formarea acestui Comitet s-a ţinut seama de nevoile vitale ale Clubului, cu excluderea categorică a oricărei tendinţe de satisfacere a vreunei vanităţi /, / care de altfel n-a animat niciodată şi pe niciunul dintre membrii Clubului Alpin Român."

Nu ştiu cui aparţine această informare. Deşi nu bat mîna în foc, e foarte posibil ca autorul să-i fie Nae Dimitriu (ceva îmi spune că nu a fost mobilizat pe front, altfel nu mai era trecut în Comitet), chit că de felu-i era băiat destupat.
Una la mînă, pasajul trădează ştiutorului de citit printre rînduri că în acea grupare există tensiuni, în particular vanităţi.

Iar a spune că vanitatea nu a fluturat deloc nici în trecut, în CAR, mi se pare o glumă tare proastă. Asta pentru că alde Clubul era şi viu, şi uman.



Mircea Ordean

PS
După cîteva ore.

Nu aveam indicii despre ce tensiuni vor fi fost anterior acelui comunicat aparent bizar privind noul comitet CAR, la hăt-demult 1940.

După un timp, mi-a fugit mintea la nişte scrise ale lui Baticu (nu am verificat dacă sînt pe postări Doru Vasilescu), mai exact cele neacceptate în "Amintirile unui alpinist" - o formă dintre primele cuprindea şi pasajele de care îţi vorbesc.
Acolo Baticu spune că, întrucît mai-marii CAR nu luaseră în serios observaţiile sale negative despre cîteva materiale alpine recomandate (inclusiv in Buletin) de Ion Şincan, dar şi pentru că el contestase vehement pretenţia aceluiaşi I.Ş. de a fi urcat Fisurile Centrale, şi-a dat demisia.
Adversari îi fusese lui Baticu, după propriile sale spuse, "tripleta Frim-Steopoe-Nae Dimitriu", dacă mai ţin eu minte exact.


Ulterior, la rugămintea unor amici (temători că în lipsa lui Clubul va fi total la discreţia celor trei şi ale apropiaţilor acestora, între care Şincan), Baticu revine asupra demisiei - momente amintite în aceleaşi pasaje cenzurate, neacceptate în "Amintiri..."

duminică, 20 martie 2011

Toma B. Alpinist interbelic

Nu-i un secret că, atunci cînd te trezeşti chitit pe acţiunile cuiva, pe cineva în general - de fapt un altul asemănător te-a iritat cîndva cam fără replică.
Am aceasta în vedere cînd spun cele de mai jos.



Mi-a parvenit de curînd înregistrarea, sub formă digitală, a unui material înregistrat iniţial pe bandă magnetică, de către un alpinist român (1912-1975), în chiar anul decesului.
Ne-am apucat, eu şi alţii, să dăm a-l populariza, dar la puţine ceasuri am aflat că lipseşte acceptul explicit al moştenitorilor şi că e bine să ne bucurăm (cei ajunşi în posesia înregistrărilor) de ele fara a le mai mai raspandi si a reda undeva pasaje din ele.
Am senzaţia că tocmai vreunul dintre cei la care au ajuns fişierele audio în cauză o fi gîndit că le-ar sta bine trecînd şi în sfera tiparului.
În fine.



Dar deja a fost trezit în mine demonul critic...
(Discuţie azi la curs despre norme DOOM, stabilite de onor Academia Română. Am realizat că şi aceasta, în lipsa gardienilor frustraţi ca mine, s-ar întinde precum o forţă clasică: cît poate / pînă la epuizare.)



Materialul, o spun în avanpremieră, este interesant, cuprinzînd viaţa de alpinist cît şi de schior a respectivului, de felui din Ploieşti dar stabilindu-se ulterior în Ardeal (asemenea unui cogener al său, Ion Coman).



Nu pot să nu fac o observaţie din start.
Omul nostru preia un stil introductiv ce aduce grozav cu al celui practicat de Mihai Haret (1884-1940).

Adică.
Pe de o parte, se nimereşte un altul la el, care îl roagă să lase posterităţii nişte gînduri înţelepte, mai exact tineretului.


"Dragii mei,
Sîntem în 27 ianuarie 1975.
Povestea cu magnetofonul a început acum cîteva zile, cînd a venit la mine /.../ un prieten, ca să-mi spună că el nu mă lasă în pace pînă cînd eu nu scriu o carte despre viaţa mea petrecută în munţi, din care să reiasă atît cele bune, cît şi cele rele, pentru ca tineretul să aibă ce învăţa.
I-am răspuns că poftă de scris nu am /.../, dar că aş putea să vorbesc la un magnetofon şi, dacă găsim un băiat ager care să scrie, să corecteze, şi dacă cumva s-ar găsi cineva că sînt interesante şi utile povestirile mele, poate s-ar găsi şi o editură.
A/m/ căzut de acord.
I-am împărtăşit ideea mea şi / nu se înţelege pe bandă, n. M.O./ ... Mi-a răspuns nu prea entuziasmat, dar la insistenţele mele, cu sinceritatea lui, mi-a mărturisit că nu demult a citit o carte, a campionului mondial Helmuth /.../, care nu i-a plăcut, căci se lăuda prea mult, de voinţa lui...."



Cum am zis, mărturisirile confratelui nostru întru munte sînt foarte interesante. Are, între altul, tonul sfătos al unor Niculae Baticu sau Emilian Cristea, şi-i o mare plăcere să te aşterni în a-l asculta.
Aduce totodată informaţii mai mult decît inedite, iar unele pasaje, unele descrieri de evenimente au o forţă epică teribilă.


Dar aici, în această postare, am în vedere introducerea acestor Mărturisiri şi sper ca eventualele mele tuşee critice să nu afecteze restul "Memoriilor".


Cum spuneam, introducerea a aduce cu stilul lui Mihai Haret, care prin 1934 se producea astfel ("Răzleţe", în Calendar turistic - TCR ):

"De mai mult timp, prieteni excursionişti [...] sau colaboratori devotaţi îmi cer să le vorbesc despre mine ca alpinist, mai exact stăruie să le spun cum a putut lua naştere acum patruzeci şi mai bine de ani – pe cînd abia intrasem în liceu – pasiunea mea pentru munte, perseverentă pînă azi. Ei sînt curioşi să-i cunoască evoluţia [...] Într-un volum, la care de multă vreme mă gîndesc şi pentru care adun materialul necesar, voi căuta să răspund dorinţelor şi curiozităţii amicilor mei. Îi rog însă, să mai aibă răbdare".


Toma B. nu cade chiar în aceleaşi canoane, dar şi el face primul pas doar la incitarea altora, pentru ca apoi să vorbească de idei personale ce ar prinde bine tineretului.


Că veni vorba, grija senecţilor pentru tineri apare şi în alte scrise turistice şi e posibil să fi fost un obicei curent în prima jumătate a secolului 20 (cînd se formează eroul nostru)...

"Mă adresez tineretului în special, ca evocîndu-le trecutul să ştie a spune urmaşilor lor că munţii noştri îşi au legendele lor, că munţii Carpaţi au fost casa străbunilor şi leagănul românismului, apăraţi apoi prin energia şi puterea braţelor predecesorilor" (Russe Stănescu)
"Închin această carte (Cartea Munţilor) tineretului"; "Doresc tineretului dorul de munte" (B. Dumbravă);
"Cer tineretului să-mi răspundă, dezlegînd această enigmă..." (Elena Romniceanu).


Am senzaţia că tendinţa decurgea şi din oarecare reguli sociale, din categoria "Tinerii să asculte de părinţi/bătrîni".
Ea făcea bine celor avansaţi în vîrstă, chiar şi cînd - de aşteptat - junii nu se înghesuiau să ia în serios sfaturile. De pildă cutare scriitoare şi alpinistă era "Baba" chiar şi pentru turişti de bună extracţie, aceştia din urmă nejenîndu-se să eticheteze alte persoane (inevitabil mai coapte) drept "colonei imbecili".
Acea directivă nescrisă a societăţii dădea senzaţia celor vîrstnici că ei sînt în regulă, iar tinerii momentului în mod sigur vor duce lumea de rîpă.

Eterna ciocnire între generaţii...

Dacă-mi permiteţi o observaţie, parcă în ultima vreme s-au mai redus pretenţiile de acest gen ale vîrstnicilor (în publicaţii ori forumuri serioase), aceasta şi pentru că ritmul vieţii este mult grăbit azi, situaţie în care e ceva mai greu să te dai foarte ştiutor în ale vieţii, cîtă vreme îţi sînt străine vîrtejul tehnic care, vorba cuiva, face ca "50 la sută dintre meseriile care vor exista peste 20 de ani, astăzi nu-s!...").


Ah, ce.. peltea!

Cam toţi aceşti sfătuitori de ieri şi de azi, uită însă un amănunt: ei înşişi au fost cîndva asemenea tinerilor pe care îi iau la un moment dat la refec şi/sau dădăcit. Cam nimeni nu se născu înţelept. Nici nu se putea altfel: cei accidental maturizaţi înainte de vreme sînt foarte nesăraţi, iar nu o dată se duc iute din viaţă.


Ca atare, şi Toma B. a avut excesele sale...
Da, el punctează că va pomeni şi de cele rele, dar o va face în situaţii minore. De pildă, nu pomeneşte de faptul că, neputincios să urce un pasaj în viitorul traseu al Fisurilor Centrale din Peretele Văii Albe, nu-l lasă de-a dreptul fizic pe însoţitorul său să încerce el:


"– Ce faci ? Unde te duci ?
– Să urc, să încerc şi eu !
– Dar eu nu te asigur...
– Nu-i nimic, mă asigură Madeleine.
– Eu nu o las, ţi-am spus. Nu tu vei urca traseul. Vreau să-l urc eu, altădată."

http://www.scribd.com/doc/48686965/Amintirile-unui-alpinist
pag. 78

În convorbiri cu subsemnatul Ordean, Niculae Baticu mi-a completat: "Ce puteam face? Să mă bat cu el? Nu puteam. TOMA ERA MAI PUTERNIC DECÎT MINE".



Totodată, şi Toma B. are şi el, la juneţe, gesturi de dispreţ faţă de altul. Emilian Cristea povesteşte de pildă:

De Toma B/.../ — una din cele mai cunoscute figuri ale alpinismului nostru — ne-am despărţit jenaţi, pentru că el, văzînd cravata de la gîtul prietenului meu, i-a scos-o cu degetul de sub pulover şi i-a spus: „Ilustre domn, în viitor lasă cravata acasă cînd vii să faci alpinism !"

Cel în cauză îl tratează de sus pe Cristea şi în Memoriile de faţă, cînd se amuză (şi face publică) teama tovarăşului său, care, pe ÎNTUNERIC, nu bănuia la o săritoare a Principalului Gălbenelelor cît de aproape îi e totuşi orizontala.

Eterna problema

I

Cînd să mă apuc să scriu despre ce ţîşnise prin minte (cum, e fudulie? Se poate.)..., sună cineva la uşă.

Nu-mi trebui mult să-mi dau seama că solicită ceva...
Îl întrerup nepoliticos, comunicîndu-i că nu sînt un subiect nimerit pentru ce face dînsul. Căci aşa cum el fotografiază iute omul şi, în consecinţă, îşi stabileşte un gen de discurs pentru a-l convinge, idem eu îl depistez iute.
Nu e laudă, cît a nu fi trecut degeaba prin viaţă.

Venise să-mi vîndă ceva legat de credinţă şamd.
Îi explic că eu nu cred în Dumnezeu, la care vizitatorul mă asigură că nu fac bine.
"Păi de ce...?"
"Pentru că regulile dlui Dumnezeu spun că..."


Mie, ca om cu niţel scaun la cap, mi se pare aiurea.
Vii la mine cu regulile convenabile cuiva. Nu ale mele.
Iar dacă eu îţi atrag atenţia că nu am acele reguli şi că politicos este să-l accepţi pe celălalt eventual cu alte reguli - el o ţine cu ale lui. Alese altminteri interesant, că o să trăiesc puţin şi neplăcut etc.

Repet, mi se pare aiurea să mergi la cineva şi, fără să e îndoieşti măcar o lecuţă de adevărul convingerilor tale, să te apuci să nu le accepţi pe ale altuia.
La tine e corect şi drept, la ăla nu.




II

Am simţit nevoia să citesc ieri ceva despre Ivan Karamazov, dar nu din roman. Despre el.
Mă cam asemănă un pic cu el, constat.
Bineînţeles că acela e sucit rău şi sfîrşeşte idem - dar uite că tot mă interesez de el. Poţi sp fii fată la locul tău în Sud şi să suspini după Rhett Butler. Ori băieţel timid şi să să aduni postere cu Oana Zăvoranu.

Nu mp pasionează Alioşa Karamazov. Care e tare credincios, dar îşi astupă urechile cînd, în copilărie, cei de seama lui îi spun intenţionat măscări.
Ca să nu-l încurce realitatea în socotelile lui sfinte.


Legat de "Fraţii Karamazov", scrie cineva:
http://adriataras.blogspot.com/2009/05/dostoievski-critica.html

"Stareţul dorea cu tot dinadinsul expansiunea iubirii printre oameni. O cucoană îl întrebase cum să creadă. Răspunsul? „Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu” "


Trec peste faptul că, pînă a gîndi astfel, Zosima făcuse în tinereţe nişte prostioare mari. Şi că - pentru a ajunge ca el, senectul - este de-a dreptul fizic să trecem şi noi prin acea etapă zburdalnică, în sine condamnabilă.

În acelaşi timp, fie şi ca om al secolului 21, personal mi se pare aiurea să te sforţezi a fi cumva. Căci te vei comporta cum vrei, în caz fericit, dar cele din tine care nu-s conform standardului tot îţi vor da ştire de existenţa lor. Prin ulcer, bube şi mai ştiu eu ce.
O să mă întrebaţi care e soluţiunea. Păi, cred că să te accepţi cum eşti. Nu e o treabă uşoară, recunosc. Eu unul nu am izbutit.
Dar barim încerc - căci mi-i oroare şi de a ajuca teatru în exces, şi de a plăti dobîndă proastă.


Mie, azi şi în nemernicia mea, mi se pare o tîmpenie să n-ai idee că ale iubitului sînt strîns legate cu ale lui a urî, în noi.
Da, multă lume fuge de aşa situaţie neplăcută. Preferă iluzia, speranţa că azi-ul cel urît poate fi înlocuit, aproape bătînd din palme, cu iluzia raiului, eventual cuprotecţia Acestuia.



Am avut două experienţe. Întîmplător legate de oameni ai unei biserici neoprotestante.
Prima dintre ele a constiutit unul dintre semnalele pentru a nu mai trece pe acolo, pe la sediul lor din cartierul "23 august", cam pe la 1985.
O doamnă, să fi avut vreo 60 de ani, tot lăuda pe Domnul, dar începuse să o lase văzul. Şi se tînguia.

O să spuneţi că sînt porc şamd, dar eu tot nu pricep cum poţi să îl lauzi pe-Ăl de sus, iar dacă El hotărăşte la un moment dat ceva (să te lase vederea), matale să nu te încrezi în judecata Lui.


O altă persoană de pe acolo, întîmplător rudă mie, a stat binişor cu echilibrul în deceniile personale şase şi şapte, dar ulterior - rămas singur - plîngea. De singurătate, în principal.

Iar nu am priceput. Cînd îl ai pe-ăl de Sus alături, ar trebui să-ţi fie motiv de bucurie...


În realitate, cred că şi aici avem de a face cu o păcăleală frumoasă, o amăgire care te fereşte de a gusta neplăcutul vieţii. ESTE TOT UN DROG. În sensul că îi plăteşti la un moment dat preţul, plus dobînda.
Te legeni cu iluzia că eşti protejat de Careva Foarte Mare. De belele curente, dar şi de Non-sensul a ce te înconjoară.
Bineînţeles că vine o scadenţă.


Prefer, încerc să nu mă îmbăt cu apă rece.
Bineînţeles că nu se compară - teoretic - Dostoievski cu un profan şi trecător... film oarecare, Matrix I la nume.
Or, acolo spune clar: aiasta e lumea reală, coane Neo!
Încerc să o suport, căci altminteri ideea ei am admis-o de mai demult.

sâmbătă, 19 martie 2011

De-ale vieţii

I

Am aproape doi ani de cînd un băiat bun (ca în bancurile cu trista Ancuţa, unde un asemenea om îi dădea ceva care o făcea să rîdă cu gura pînă la urechi: o lamă), căruia persoana, firea mea îi aduceau aminte de toate nerezolvările interioare, m-a dat afară de la serviciul de atunci.
Poate nu-i mai contează numele.

Am tot căutat apoi ceva în domeniul pentru care aveam calificare şi ce, întîmplător, mi se potrivea: dektop-publishingul. Tehnoredactarea deceniului 10.
Un an nu a mişcat mai deloc, nu găseam anunţuri, nu mă chemau nici la interviu.
După aceea, poate legat de relansarea sectorului particular, m-au mai solicitat la interviuri. Fără succes.

La un moment dat, prietena m-a împins (întîmplător ea preluase şi hăţurile materiale ale casei) să caut şi altceva. Din ce se găseşte la gazeta de joburi, nu mă nimerii cu mai nimic. Din n motive.

De fapt, a spăla maşini. Sau paznic.
Nu fu deloc uşor să accept asta, şi mai ales ca interiorul meu să accepte asta.

E vorba de idee, căci pînă la urmă nu am amuns să patrulez la vreo tarla la margine de Bucureşti, pentru 8 milioane. la un număr de 250-260 ore lunar.

Dar se pare că voi merge la spălat de maşini.


E o treabă tare neplăcută.
Asta şi pentru că al meu interior nu a acceptat ideea decît în forma care a voit el.
Da, interiorul e una, mintea altceva. Unii spun că e semn de nebunie, alţii de psihologie clasică, a tipului scindat. Adică ăla care nu se ia aşa cum este... Cu sperietură cu tot.

Revenind, interiorul vru să renunţ la orice planuri mai mari de viitor. "Vei sta acolo, îţi vei face locul cît de cît plăcut, şi gata!", fu condiţia. Dictatul.
N-am avut ce face.
Adio planuri, adio vise, adio roze-uri.
Dar înţeleg de ce Interiorul procedează aşa. Reduce ecartul care crează de fapt durerile.

Şi mai fură destule amaruri de acceptat, ori de conştientizat că-s neapărat de acceptat în viitor. Daţi-mi voie să nu intru la amănunte...



II

În paralel, exersam de mai multe luni, poate ani nişte sentimente faţă de fiul meu minor. Nu prea plăcute.
Mă obosea.
Nu-mi trebuia multă trecere prin psihologie pentru a mirosi ce şi cum. De ce.


Cert este că, după acceptarea ideii cu mersul la spălat de maşini (o să arăt nice în cizme de cauciuc!), s-a schimbat ceva în bine faţă de el. Îl pot privi altfel.
Cred că s-a redus din toxicitatea indiscutabilă - a mea! - de dinainte.



Mi-a fugit vorba la o zisă a lui Dostoievski, în prefaţa Fraţilor Karamazov. Preluată de la Apostolul Pavel.
Sună, reproduc din memoria mea de ateu, cam aşa:

"Pentru ca bobul de grîu să încolţească, sămînţa trebuie să moară."

A, uite aici - oarecum - originalul, pe scribd.com: „Amin, amin, grăiesc vouă ; grăuntele de grîu, cînd cade pe pămînt, dacă nu va muri, rămîne stingher; dar dacă va muri, aduce multă roadă." (Evanghelia, după Ioan, cap. XII, 24.


Mai vorbim.

vineri, 18 martie 2011

Duş scoţian

I


Duşul scoţian e ăla cînd cald, cînd rece?



E, auzisem eu (de la un confrate clujean) de o înregistrare cu un faimos alpinist român de la jumătatea deceniului trecut, ulterior salvamontist.
Cineva a purces de curînd la trecerea acelor benzi în format digital/mp3.


Am dat sfoară în ţară, adică am trimis fişierele respective şi altora.
Acum aflu că nu strică olecuţă prudenţă, deavînd (dac am înţeles bine) mînă liberă de la toţi descendenţii, dintre care s-ar putea ca unii să gîndească la tipărire.


Aşa că am modificat schimbarea, am cerut celor cărora le-am expediat fişierele să nu le mai dea şi la alţii.
Îmi pare rău, căci erau cîteva bucăţi foarte interesante (istorisite pe un ton a la Baticu sau Cristea - deci o plăcere de ascultat!).


Îmi plăcu (deşi e dramatică...) relatarea unui mers de la Buşteni către baza Văii Coştilei, în martie 1936, cu un jandarm obţinut cu chiu cu vai de la post, pentru a ajuta răniţii în urma avalanşei ce tîrîse tot abruptul o echipă de opt alpinişti. Jandarmul a refuzat să transporte şi el un rănit, sub motiv că "Eu sînt Autoritate, nu pot să pun mîna...".. Chestie repetată, verbal.

Dramatică apoi relatarea unei grindine căzută în iulie 1938, care a prins nişte alpinişti români şi italieni în jgheabul unui traseu de perete. O descrie şi un alt montaniard, într-o carte de amintiri, dar departe de dramatismul expunerii din aceste Memorii.



II

Luîndu-mă cu vorba, într-o discuţie cu prietenul clujean de care am amintit, mi-am dat seama de un aspect al relaţiilor mele cu Niculae Baticu.


Nea [...] (e vorba de cel cu Memoriile amintite, n.M.O.) avea o voce calda, calma. Era un om vesel,glumet, hatru, optimist (poate doar resemnat) si dupa ce aflase ce boala are. Ce nu-mi placea la el (si nu-mi place la montaniarzi!) era marea lui pasiune pentru tzigara...

Apropo de fumat, nea Baticu m-a surprins neplăcut la un moment dat. Îmi reproşa că fumez (nu băteam recordul, dar nu asta contează...).
Pentru a vedea apoi că, exact la vîrsta mea (27), pufăia şi el. Ba şi după închisoare, cînd l-am descoperit într-o poză de munte cu ţigara între degete.

De felu-mi nu agreez pe cei care dau sfaturi să faci ceea ce ei nu au făcut...


Nu ştiu ce-mi veni să pomenesc astea...



De fapt, nea Nae recidiva şi în alte domenii...

Absolut infantil, recunosc!, m-am apucat să subliniez la un moment dat într-o carte împrumutată de la dînsul (parcă "Ani de drumeţie"). Şi cu pix roşu. E o mică nebunie, chit că aveam cei 27 de ani pomeniţi şi mai sus. Am luat bobîrnacul, nu mai ţin minte dacă nu i-am procurat un volum nou...
Cert este că m-am trezit la Biblioteca Academiei cu nişte periodice purtînd înscrisul greu confundabil al lui NB. Nu a vrut să recunoască! Am revăzut acele tipărituri (multe "cote" le-am consultat în mod repetat, descoperind noi lucruri interesante - aşa mi-e stilul, teoretic al unui neputincios de a se concentra) şi, ca un bun ştiutor al scrisului NB, mi-a fost întărită părerea.


Nu o spun cu răutate aici.
Punctez doar o situaţie.
Nu întîmplător probabil am ajuns să mă cert cu el, după 1990. Fără îndoială eu am extins atunci asupra dînsului, am proiectat sentimentele faţă de părinţi, adică furie. Nu era corect în sine, dar Baticu aducea la fire cu aceştia. Hiba cu a cere altora ce nu făcea ea se pare că o avea mama.


Deşi am faimă proastă că sar cu gura ori că cert una-două cu lumea, nu am ajuns să am neînţelegeri cu oameni precum Beldie sau Manof, de pildă. Cu Boitor, de la CAR, în 1990-92. Şi destui alţii.
Reacţionez însă excesiv la inşi pe care îi consider incorecţi. Dorin Grigorescu, de pildă, imediat după ce s-a prăpădit Radu Ţiţeica, îşi dădea aere de custode al manuscriselor acestuia. Noroc de faptul că fiul Gheorghiţă Ţiţeica (poate şi pentru că era de-o vîrstă cu mine) i-a retezat-o ulterior scurt şi mi-a dat mînă liberă, ca acces, ba chiar şi împrumut.

Necesitatea cîrcotaşilor

Nu mă simt confortabil în acea postură. Asta pentru că 9 inşi din 10 strîmbă din nas la procedeu. Eventual bîrfesc pe ascuns.

Dar poate e necesar...


Emilian Cristea a fost un alpinist român de o constituţie interioară aparte. O copilărie în orfelinat l-a împins spre piscurile aprecierii sociale.
Pe acest drum, în sine de înţeles, a făcut şi excese.
Prin anii 70, deja se ajunsese la un cult al său, în lumea muntelui românesc.
Niculae Baticu corijează situaţia, prin cărţi apărute în 1981, respectiv 1984.

M-am aşteptat la vremea aceea ca susţinătorii lui Cristea să o lase mai moale cu poveştile. Adică mistificările. Mie unuia aşa mi se pare normal: dacă cineva îmi atrage atenţia că am greşit şi are dreptate, păi îndrept acel lucru!

Se pare că nu toată lumea judecă aşa.
Susţinătorii lui Cristea (decedat în 1982) au mers înainte, vituperînd la adresa celor ieşiţi din rînd.

M-am aşteptat ca putinţa de a spune mai deschis adevărul, înlesnită mult după 1990, să ducă la o corijare spre adevăr a situaţiei descrise.
Nici gînd.
Iată de ce vreun ins în dezacord cu amatorii de poveşti frumoase (întîmplător în folosul lor) cred eu că este util în lumea literelor noastre montane.


Mi-a căzut abia acum sub ochi un post poate nu tocmai nou. E din 2001.
http://salvamont.org/bin/articole/blog.php?id=56&lng=ro&
Un căţărător talentat din noua generaţie postează descrierea unei ture in memoria E. Cristea, din decembrie 1982.

Pentru cei care nu sînt în temă. EC a încercat vreme de şapte ani să urce Fisura Albastră din Coştila, Bucegi. A izbutit cu greu, tras de sus şi pe o variantă (jumătate din Fisură, inclusiv surplombele, rămînînd... virgină).
După el, au venit alţii şi au suit Fisura complet,inclusiv pomenitele surplombe de la capătul superior al acesteia.

EC nu a admis să-i fie răpită ceea ce considera el performanţa. A afirmat (1976) că "a urcat Fisura Albastră", fără menţiunea acelei ieşiri poate nu tocmai onorantă. Şi, implicit, scandal mare cînd venea vreun autor şi îi atribuia "varianta fisurii Albastre".

La 2001, văd, se urcă in memoriam... varianta directă. Bineînţeles nu se pomeneşte că nu pe aici a ieşit mentorul E. Cristea.
Vremuri noi, optică veche.

joi, 17 martie 2011

PNL de azi

Nu pricep de unde admiraţia asta a liberalilor pentru Crin Antonescu! Căci această atitudine duce lucrurile partidului într-o zonă extrem de minată, unde multe se pot pierde (pentru PNL!) brusc, la vreo adiere de vînt nefavorabilă.
Căci Antonescu pare omul capabil să dea, fie şi fără să o dorească, cu m... rău în baltă. Ori să fie teribil de vulnerabil, gen de situaţie exploatat ieri de pedelista Elena Udrea:
"Crin Antonescu ţipă, e supărat. Îl înţeleg, doar vorbim despre Codul Muncii. În esenţă, este vorba de muncă. Ori el se trezeşte la ora 12.00 şi este cel mai mare chiulangiu din Parlament..."


Am senzaţia că activiştii liberali îl susţin pe Antonescu din... lene. Antonescu le promite, acestor inşi probabil infantili, marea cu sarea. Vor cîştiga datorită posibilei charisme a liderului ori vorbelor de spirit ale acestuia, şi mai puţin datorită unei munci trudnice de zi cu zi.
Cînd ai un caracter discutabil (liberalii/politicienii nu pot pretinde altceva, fie şi datorită specificului jobului în România anului 2011), bineînţeles că lenea ţi-e foarte atrăgătoare. De aici brusca atracţie pentru Antonescu, la alegerile din PNL în 2009, cînd alternativa era munca ordonată, la ne-guvernarechiar, alături de rigurosul fie şi fără zîmbet Călin Popescu Tăriceanu.




Zic şi eu.

miercuri, 16 martie 2011

Ce-o să se aleagă de ăia cu spirit critic?!?

Între manualele de la facultate, cîteva mi s-au părut foarte interesante. Alături de "Istoria presei româneşti", mi-a plăcut de pildă acela despre "Psihologia comunicării".
Din ultimul am conspectat cu multă vervă, ca orice om cu vagă speranţă că se poate optimiza. Că se poate schimba adică, şi traversa niţel mai fără durere neasumată tărîmul acesta...


Nu aveam cum să nu reţin numele autorului: Matei Georgescu.



Bănuiam că e vorba de un profesor întrucîtva prăfuit.
Mare şi plăcută îmi fu însă mirarea - la primul curs pe această temă din semestrul II - să descopăr un individ din fericita categorie cumulînd atît înţelepciune, cît şi tinereţe fizică.
O oră (de fapt, o întîlnire de curs, deci ooră şi douăzeci minute) a decurs pentru mine nemaipomenit. Profesorul ne vorbea din suflet, nu din manual (în sine, foarte util, după cum am spus), solicita creativitate, opinii.


I-am căutat ceva materiale pe net, am dat de cîteva, inclusiv de un admirator. Răsfoindu-le, îndeosebi fotografiile, pîrdalnicul de conştient a fugit la un mic grup de oameni constituit în mintea mea.


Este vorba de vreo 3 psihanalişti. Vasile Dem Zamfirescu, Vera Şandor, Cătălin Popescu.
Privind retrospectiv, mie respectivii mi s-au părut mai puţin stăpîni pe viaţa lor, pe problemele lor decît aş fi crezut pe cînd frecventam grădiniţa, Kinder-garten-ul meu întru psihanaliză.
Unul dintre ei, altminteri sipamtic foc şi amic (în şedinţă...) la cataramă, fuma înainte de întrevedere. Nu mi se pare că acesta e un semn de echilibru, de gestiune onorabilă a interioarelor.


Se pune problema dacă aceia trebuie să fie ca în visele mele.
Poate nu.


În acelaşi timp, tot subsemnatul le-a luat apărarea. Ca să poţi avea o legătură cu pacienţii, respectiv să urmezi serios o şcoală, să ai de a face cu oameni şi să inovezi în domeniu, păi trebuie să plăteşti un preţ, nu să stai cu burta la soare lui a-face-cu-mai-chef , precum al lui Ordean.
Ca să ai de a face cu un client/pacient, e nevoie de o anumită mască. Nu-ţi poţi permite să te joci cu aşa ceva, cu măşti, după bunul plac.


Şi Matei Georgescu are una, o mască, la curs.
Iniţial, nu am dat însemnătate problemei, pînă cînd mi-a ţîşnit ideea "Ce-o face omul ăsta cu agresivităţile, care lipsesc la cursul cu noi?". Ba e posibil să lipsească şi în multe alte locuri ale vieţii profesorului nostru - aşa simt.
Ce-o face cu ele, cum le-o ţine în fericit frîu, mi-am zis.


Bineînţeles, există pericolul ca întregul meu demers să ţină de o imperioasă furie, a mea, de a demola idoli.
Chestie care se trage dintr-un trecut furtunos.


Pînă una-alta observaţiile trecute şi viitoare poate sînt de luat în seamă.
După cum, hulita dorinţă de a sparge idoli o avea şi ea vreun motiv. Ce nu strică a fi ştiut.


Una din iritările mele pe cele Persoane semnificative, de ieri sau de azi, au însă şi ele ceva motive. În parte întemeiate.
Cred că nu doar eu, dar şi alţi elevi, studenţi (mai puţin puşi pe bancuri de doi lei la cursuri) iau în serios ce le spune profesorul. Evită să-i bănuiescă, de asemenea, de vreo rea intenţie...


O fi semn de copilărie întîrziată?
Poate nu.


La Matei a început să mi se zgîlţîie corabia încrederii la un curs unde a format un grup de "rude", ales de o colegă (îmi scapă numele terapeutic al unui aşa demers - prietena mea Tatiana le ştie mai bine...). Că acel coleg a văzut în mine... bunica, treacă meargă. Pasabilă fu şi ideea că avu o relaţie rece cu acea mam-mare.

La acel stadiu, Matei ne-a întreabat ce simţim. Subsemnatul, prompt şi neavînd de lucru, spune că "furie".
Nu a investigat. Ar fi aflat că mi se părea destul de mult timp pierdut. Aflasem într-un sfert de ceas nişte vagi sentimente ale unui coleg, faţă de antecesori.


Ne-am dus în bancă.
Cineva a adus vorba aici de Marylin Monroe.
Eu mi-am dat cu părerea că fu o gîsculiţă, pe care setea de tandreţe din partea bărbaţilor a dus-o spre a poza şi finalmente a fi fetiţă drăguţă şi accesibilă pentru Tata. De acolo i s-a şi tras, de la face pe plac (teoretic aiurea) altuia şi a nu-şi trata propriile belele, dureri, sinistreli.


O colegă m-a atacat destul de dur pentru afirmaţie. Că de unde ştiu, că cine-s eu să emit o aşa părere. Fu momentul în care Matei a punctat că intervenţia mea se datorează, e marcată de furie.
I-am rugat să răspundă la obiect, adică argumentelor lansate de mine.
Pas de te înţelege!
Matei a repetat povestea cu furia, lucru care m-a... înfuriat suplimentar. Nu m-am exteriorizat însă mitocăneşte, doar am solicitat ca opnenţii mei să se întoarcă la cestiune.
De unde!


Plecat de acolo, mi s-a părut aiurea ca profesorul meu să procedeze cum o făcuse. Terapeutic vorbind, dacă cineva se deschide ("acceptă să se prezinte vulnerabil", ca să citez din volum Matei G.), nu foloseşti mărturisirile drept armă împotriva lui.
I-am luat însă tot eu apărarea, în minte-mi, că de fapt ar fi provocat INTENŢIONAT un transfer, zguduind furia infantilă (şi iniţial vizînd pe alţii, adică părinţii).
Argumentul nu ţinea însă. Asemenea lovituri se lansează, terapeutic, în spaţiul securizat al cabinetului psihanalitic, nu de faţă cu n colegi...
Am luat ca atare în calcul şi vreo invidie pentru careva manifestîndu-se mai slobod, fără oprelişti.


În fine.
La cursul următor, ne-a vorbit despre un psiholog american, specialist în a aplana dispute inclusiv de ghetou.
Mie mi s-a părut că îl prezenta elogios pe acel confrate al său.
Cred că nu mă înşel, era într-adevăr elogios.


Între altele, că acela se duce în faţa mafiotului negru şi nu se irita de batjocurile cu care era întîmpinat ("Nu vezi că ieşti de doi lei, păi tu vii pentru ca să...? Ha!"). Iar apoi solul se făcea preş un timp, cu glas domol, pentru ca la urmă să împace lumea în conflict, adică o bandă de fioroşi borfaşi cu alta.


Este şi sistemul pe care Matei l-a aplicat în cazul unei dispute a lui cu o vecină căreia îi inundase tavanul. Acelaşi stil verbal domol şi pomenind că îi înţelege trăirile vecinicăi, că şi el dacă ar fi în acea situaţie şamd...

Mie unuia mi s-a părut livrescă relatarea. I-am şi spus, conferenţiarului, că te înfurii suplimentar, în realitate, dacă eşti luat aşa. Aceasta din mai multe motive. Şi nu-i doar cazul unui furios precum subsemnatul.


Pur şi simplu, pe de o parte, nu mai eşti ascultat (ori acela, reclamantul vrea mult asta...), după cum îţi cere un efort imens să ieşi din registrul tău furios către cel domol. Totodată, mai oricare simte în demesul domolului din faţă o încercare de a fi dus cu preşul.


În aşa situaţie, în opinia Ordean, ideal este ca ăl vizitat de un vecin furios să asculte cu suficientă atenţie şi consideraţie. Dacă poate. Abia după ce furiosul îşi epuizează pe calea vorbelor iritarea, e loc (şi încă mult, nici o... ejaculare nu calmează într-atît!) de îndreptat lucrurile.



S-a mai întîmplat ceva în momentul în care Matei a pomenit despre o dispută Freud-Einstein. Despre pericolele energiei nucleare.

Mi s-a părut din start, cronologic, dubioasă o asemenea discuţie. Poate greşeam, asociind Proiectul Manhattan (demarat în 1942) cu momentul conştientizării pomenitei ameninţări. Pe acelaşi drum nesigur, am socotit că, în anul (1939) morţii de cancer, numai de dispute (probabil despre misiva adresată - de cîţiva fizicieni între care Albert E. - preşedintelui Roosevelt, asta presupunînd că s-a aflat public de ea!) nu i-o fi ars lui Freud.
De partea cealaltă, Matei s-a dovedit absolut neştiutor despre situaţie. El vehicula, ne preda în stil i-aş spune tabloid despre un moment, îi releva o mare importanţă, dar nu aducea, nu cunoştea amănunte.


Ceva asemănător mi s-a relevat profesorul nostru şi în cazul unor zise despre eforturile aceluiaşi negociator american (pomenit în startul acestui post), între israelieni şi palestinieni. Curios, am vrut să aflu dacă demersul a avut loc cu Arafat sau cu Hamas - pe ultimii bănuindu-i mai puţin aplecaţi spre ale negocierii.
Nu putut să-mi spună. Nu avea detalii. Însă oferea momentul drept succes al metodei psihologice cu pricina.