joi, 28 aprilie 2011

Normal...

O bună prietenă.

Căreia interesul pentru studiul psihologiei pare - după opinia mea - egal cu dorinţa de a nu umbla acolo.
De a te menaja.

(Poate altminteri, cine dracu se exoune, cine poate suporta nenorocirea, insuportabilul sinistrul din noi - despre a cărui măsură îngrozitoare nu avem nici o garanţie?)

Expresia asta din urmă - a te menaja în faţa sinistrelor căcăţişuri (vorba lui Svejk) ale vieţii - am auzit-o cîndva,în "Dilema":


Eugen Papadima, către o jurnalistă, cunoscută lui:

Gabriela, ai început psihanaliza aceasta, nu pentru a te vindeca, ci dimpotrivă, pentru a obţine un nou argument în favoarea sentimentului pe care îl ai, că anumite lucruri dureroase din trecut şi poate din prezent, pe care le intuieşti fără să le ştii, nu trebuie atinse.
Psihanaliza îţi ameninţa decizia non- conştientă de a te menaja, de a nu-ţi pierde anumite iluzii despre tine şi despre lume... Acum, cînd te-ai "convins" că psihanaliza nu te poate ajuta, eşti mai liniştită. Cel puţin la suprafaţă şi cel puţin pentru o vreme.



Spre încheind*, spun c[
- pe de o parte, îs de înţeles reticenţele cuiva, inclusiv ale cuiva de profesie, de a nu umbla acolo.
- dacă tot avem ştiinţă de treaba asta, a lui evitatu', ar fi să ne ferim de pericol, să încercăm să nu ne considerăm deştepţi doar pentru că ne-a interesat vag psihanaliza.
- la amica mea, că evită e una. Dar miros io (îl folosesc cu ştiinţă, pe acest io) că problema fu:
Scindarea al dracului de neplăcută din sufletul nostru - care ne face cloşcă, iar pe alţii îi duce senini la insuportabila moarte - veni, în cazul amicei, de la un gen de persoană masculină dominantă în primii ani de viaţă, la alt tip.

De la tataie care o lăsase mai moale cu tărăboiul (nu mai avea resurse, vorba unui banc la poala Kremlinului)*, la tatăl mai mult decît fresh în a reteza excese pînă şi filiale.

Tătînele, la rîndu-i, plin de fire. Normal adică. Dar inacceptabil cu una cu două în social.
Să te ţii sport de acolo!
În necunoaştere.

Papa nu avea idee nici cînd i se întîmpla să fie dornic de fiică. Ori barim încîntat de firea ei.
Nu, pen' că nu avea voie de aşa entuziasm!
Şi să te ţii de colo-şa neeliberate!

Fata, chit că ajunse la ăi 40 - de ani -, a vrut să îşi facă ordine.
Şi a ales Psihologhia ca facultate de studiu.
A URMAT-O, SE PRICEPE, dar pe ale ei - nema!...


O să spuneţi că io nu le pircep, stăpînesc de asemenea pe ale mele.
E foarte posibil, căci trebile pe lumea asta ne cam depasă.


PS Am italicizat în ultimul paragraf căci nimeni nu avu contract vreodată (nici Jung-Adler) că infantilizarea e calea proastă...


Dar stai să reproduc integral extrasele-mi din revista Dilema unui număr al revistei dedicat psihanalizei.

Asta în postul următor...

duminică, 24 aprilie 2011

[GENERAL] Modificare

Cred că e mai bine ca alde căprăriile să fie separate.

Ale muntelui rămîn aici, ale psihologiei (cu savantlîcurile personale) trec la mircea.ordean@gmail.com.
Mai exact: http://mirceaordeanpsiho.blogspot.com/


Oarecum neaşteptat, chestiile de munte care privesc psihologia urmează ţarcul acesteia din urmă.

joi, 21 aprilie 2011

[PSIHANALIZĂ] Sadicul şi nu numai

Am plasat asta la capitolul Psihanaliză, şi nu la Psihologie, căci apreciez a poseda un grad mai mare de dramatism...


Vorbeam în ultimul post despre acţiunile unui sadic oarecare.

"Deşi altora pare un fleac, treaba asta m-a tulburat crunt. Şi pentru că aşa situaţii-s perfecte pentru un eventual sadic pornit să-ţi caute nod în papură. Şi căruia nu ai cum să-i replici, doar să-l suporţi.
Iar a-l suporta nu e deloc garanţia că te va lăsa în pace. E posibil ca el să dorească pur şi simplu să te ucidă, fie şi doar simbolic...."



De la data scrierii citatului de mai sus ştiam că el comportă extinderi, dar nu acolo, la postul debutînd cu Raza lui Radu era cazul...



Notam ieri cred, în jurnalul personal.
În acel moment era prea dur pentru blog, dar uite că acum merge, pregătit de postul precedent.




Miercuri

I



Nu-mi vine s-o scriu pe blog
...
La Cora.
[...]
La casă, o doamnă oarecare în slujbă.
Că pun eu mai la vedere rucsăcelul, ca nu cumva să fiu bănuit de incorectitudine, asta e una.
Dar îi înapoiez monedele de 1 ban, momente în care mă simt prost. Neplăcut adică.
Nu-ş ce simt că vine de acolo.
Ca idee, că aş agresa-o întrucîtva astfel. Că încerc să scap de aceia, pe spinarea ei. Că o jignesc. Că-s copil care vine pe capul ei nenorocit.


Dar sentimentul este al unei putreziciuni, la acea persoană
.
Nu o spun acuzativ.
Ci pentru a-i lua niţel chiar apărarea, chit că nu-i deloc a bine sentimentul, cît şi domeniul unde aş intra (de parcă nu ai fi, deja!...)
Este clar că, de la un anumit nivel de a suporta viaţa, te cam ia cu asta. Cu a putrezi ceva în noi.


Indubitabil că nu-mi place influenţa, emisia acestei persoane (şi fac pe mine de îngrijorare că aş emite şi eu asta spre Radu, cel care îşi fereşte potrivirea de mine).
Care îmi aduce aminte şi de ceva din familie, mai ales sora mea.
[Atenţie mare! E aritmetic să ai şi tu aşa ceva!!]


Dar accept, respectuos, că unii nu au avut bafta lui a fi putut să evite ceea ce crează putreziciune în noi.
Repet, pot să mă înşel, să am deja Alienul în mine.
Dar tot îi respect pe cei care îl au fără dubiu şi care nici nu mai pot lupta măcar fără şanse împotriva lui.



II

La bani mărunţi, Beleaua e în oricare.
E probabil un blestem pentru cei ajunşi sub soare.
Mă uit la mersul societăţii şi constat că avem de-a face cu o continuă goană pentru a O acoperi. Însăşi minunile, promisiunile, luminile - cu toate se străduie să îi acopere Vocea.
Mă uitam la o etichetuţă de haine copii, în galerie la Cora. Scria ceva cu “Fantastic”. Măcar aşa, deduc, se mai estompează din marasmul care ne însoţeşte indiferent de vîrstă.


Goana după beţia în care să uiţi îmi pare peste tot – chit că ăsta mi se poate traduce şi mie drept boală gravă a sufletului, care nu mai poate ascunde angoasa…
Sănătos fiind acela care o poate ascunde… Ha.


Unde trădez însă o mare problemă este cînd încep să mă plîng de răutatea şi parşivenia altuia. Teoretic, ăl de face aşa matrapazlîcuri faţă de semeni este un imoral. Dar el nu-i vulnerabil, în vreme ce ăla grijuliu (şi finalmente revoltat că o face doar el) să nu rănească prea altul este corect, dar dus cu putirinţele de a vieţui.
E o altă ciudăţenie, după aceea bolduită în grupul de paragrafe de mai sus!

miercuri, 20 aprilie 2011

[PSIHOLOGIE. VIAŢĂ] Rază de lumină/întuneric

Trec prin momente tare neplăcute ale existenţei mele.
Nu mă descurc profesional şi pace.


O rază teribilă de lumină însă ieri.
Nu chiar de pe o zi pe alta, ci urmare a unor meditaţiuni, acte şi iar meditaţiuni mai vechi, îi vorbesc mezinului meu de una de alta.
Acest flux din ultima vreme cuprinde şi vorba aia de pe blog, de aici, Cît putem spune copilului nostru, despre viaţă. Ultima avînd corolarul ... şi despre noi, părinţii, maturii.


În amănnut nu aş putea spune ce i-am vorbit ieri lui Radu, pe malul lacului Morii şi apoi prin învecinatul parc al Crîngaşilor.
Este oarecum o urmare a ceea ce mai vorovirăm în trecut.
În general, eu vreau să compensez acţiunea maică-sii. Care nu e neapărat nocivă (deşi are nişte hibe de zile mari!), dar aşa cer de cînd lumea acţinuile mamei: contraponderea ideilor, vorbelor, faptelor tatălui.
Că de-aia s-a inventat balanţa şi echilibrul ei.


Am vorbit despre fratele meu vitreg. Îi spun asemenea lucruri nu neapărat din prea plin personal (de care nu duc, ce e drept, lipsă), ci pentru a-l familiariza - inevitabil la fără frecvenţă - pe copil cu gen de fapte ale vieţii, cu gen de acţiuni, de tratament al celor din jur.
Radu nu ştia de acel frate al meu.
Ca atare, m-am pornit asupra subiectului. Cu înţelegere despre subiecţi (căci inevitabil au intervenit mai mulţi), dar şi punctînd că gestul respectiv nu a dus tare bine.


[Peste tot, apărea din cînd în cînd eroarea omenească...
"Radu, citeam de curînd, undeva, despre un om care nota Am voie să greşesc!... de vreo cinci ori, iar după asta se simţea mai destins..."]


Apoi a venit vremea despre o soră vitregă, de această dată a lui Radu, fiica primei mele soţii dintr-o căsătorie ulterioară. Nu ştia nici de ea, parcă.
În paralel, mi-a relatat o aşa-zisă ciudăţenie a vîrstei, mai exact despre numărătoarea fiicei actualei mele amice (sînt buni prieteni şi ei!) cîţi fraţi vitregi are. Fata, Alina, trecuse aici şi pe cei ce practic nu aveau o picătură de sînge de-al ei. Îi ieşiseră nu mai ştiu cîţi, vreo 12-13 la număr.

I-am spus că ne trec şi aşa idei, aşa aparente aiureli prin cap. Eu de pildă, obsedat de mic, inventariam cîndva cuvintele deocheate cunoscute. Iar pe la 30 de ani sinonimele lui beat.
Motiv pentru care i-am reamintit: "Radu, să nu-ţi fie niciodată ruşine de gîndurile tale, oricare ar fi ele! Mă refer mai ales la cele care ies neanunţate, dar şi la zonele din minte pe unde simţi tu cheful să hălăduieşti, la vreun moment dat. Ce-i drept, o măsură nu strică nici aici, ca să nu ne înstrăinăm pînă la teamă de realitate".


La un moment dat, am văzut că Radu simte nevoia să aplece capul spre mine, a tandreţe. Mi-e greu să exprim sentimentul care m-a străbătut. L-a repetat mai încolo, la finalul unei alte şedinţe de discuţie...


[Aveam grijă să nu sporovăiesc prea mult... Îi ceream şi problemele de-ale lui. Asta pentru că mă feresc să mă defulez prin vorbă, mai ales faţă de copiii mei. Cu riscul de a fi subiectiv, dar mi se pare aiurea părintele care turuie, în defavoarea putinţei progeniturii de a spune ceva, în acea relaţie.
Cum ideea de bază în acel moment este să-i arăt eu ce şi cum, îi solicit o problemă, o situaţie din viaţa lui - să vorbim despre ea.]


Cînd ne-am despărţit, în staţie la Izvor, am simţit nevoia să-mi completez tandreţea obişnuitei îmbrăţişări printr-un sărut pe păr.
MI-AM DAT SEAMA INSTANTANEU CĂ GESTUL MI-E STRĂIN!
Deci nu am avut parte de el, cîndva...
Aha!
Asta e...



Probabil o să tratez în viitor şi problema despărţirii dintre părinţii lui.
Nu ştiu dacă îi voi da toate detaliile (care nu se pomenesc pe blog...).
Dar îi voi explica ce probeme cauzează aşa ceva copiilor.

Îi voi vorbi - aici, în textul rece de pe net, totul pare îngheţat - despre ieşirea dramatică a fratelui său cel mare, care la aniversarea de 24 de ani, ceva beruitla o terasă de vară, mi-a mărturisit (auzise că mă despart şi de mama lui Radu) că i-a fost tare neplăcut fără mine.

Da, voi aduce eu problema asta, simt că e bine.



VOI PRIMI TOATE PIETROAIALE DIN PARTEA CITITORULUI DE BLOG, dar pînă la urmă, dacă cineva divorţează, înseamnă că viaţa i-a fost mai tare decît prescripţiile sociale sau morale.
Deseori uităm asta. Ne e mai uşor să condamnăm.
Căci e groaznic să umbli cu două măsuri, iar la un moment dat să oboseşti din aplicarea lor alternativă, în funcţie de context. Să înţelegi lumea, dar să nu te laşi doborît de compasiune, ci să mergi după cum îţi impune viaţa. Supravieţuirea mai exact.


De fapt, de asta mi s-a tras la firma de curăţenie de care pomeneam.
Mi s-a spus pînă la un moment dat să fie totul lună, că "ne amendează Sanepidul".
Apoi, la anaghie de timp, mi s-a spus să dau rasol, că am de luat şi sectorul cutare.
Deşi altora pare un fleac, treaba asta m-a tulburat crunt. Şi pentru că aşa situaţii-s perfecte pentru un eventual sadic pornit să-ţi caute nod în papură. Şi căruia nu ai cum să-i replici, doar să-l suporţi.
Iar a-l suporta nu e deloc garanţia că te va lăsa în pace. E posibil ca el să dorească pur şi simplu să te ucidă, fie şi simbolic. Vezi pe Zisopol de la Uniunea Elenă.

Oi fi avut parte de aşa şi în alte situaţii de viaţă, de-am fost aşa tulburat...



Cum, aşa ceva nu se scrie?
Ce ne interesează, domne, pe noi asta?
Şi:
Păreai mai tare, vere!

marți, 19 aprilie 2011

[SOCIAL] Simboluri umane

I

Am scris la un moment dat, pe cît m-a dus mintea, despre Mircea Vulcănescu.
Că veni vorba, nu-s un om de multă carte, nu am ştiinţă teribilă a subtilităţilor, dar am bafta - nefiind afiliat şi posedînd totodată verdele-în-faţă al nebunului satului - să pot puncta lucruri pe care alţii le evită, din politeţe excesivă.

Văd în Evenimentul Zilei de azi un material despre iminenta evacuare din casă a octogenarului Albert Poch, caricaturist pe vremuri. Care se plînge că pe vremuri, la 1941, i-a alungat familia din casa din Dobrogea ministrul Justiţiei din guvernul Antonescu.
Autorul articolului...

http://www.evz.ro/detalii/stiri/albert-poch-lasat-a-doua-oara-fara-casa-de-un-criminal-de-razboi-927332.html


... nu are multe menajamente pentru fostul demnitar. Între altele îl consultă pe Radu Ioanid, director în cadrul U.S. Holocaust Memorial Museum, Washington D.C. Care declară ferm că "legile româneşti împiedică retrocedarea unor bunuri către urmaşii unor criminali de război"


Ceva mă face să pariez că s-ar pune multă surdină dacă ar fi vorba să fie tratat la fel de strict şi un coleg de echipă Antonescu, şi anume Mircea Vulcănescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor Publice.
Aici se va spune că nu era cine ştie ce demnitar (deşi a primit totuşi, o spune "România literară", nr.47/2005, "distincţii şi mari ordine naţionale în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român"). Că a fost obligat, spun alţii, altfel pe Vulcănescu păscîndu-l Curtea Marţială.

Dincolo de toate, diferenţa previzibilă de tratament vine din nevoia naţională de Simboluri.
Mai ales că în privinţa lui Vulcănescu circulă legenda (discutabilă, cred eu) că ar fi murit în puşcărie de pneumonie, după ce s-a oferit să fie saltea umană unui coleg de celulă bătut crunt la anchetă.

Aflu din pomenitul articol al Evenimentului Zilei că:
"Prin Hotărârea de Guvern nr. 250, din 2007, se stabilesc normele de aplicare ale Legii 10 din 2001, act legislativ prin care s-au realizat retrocedările în România: "Nu constituie preluare abuzivă şi deci nu fac obiectul legii următoarele categorii de situaţii: (…) confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârşirii unor crime contra umanităţii sau crime de război săvârşite în perioada septembrie 1940-9 mai 1945. Este vorba de persoane vinovate de război, gardieni de lagăre sau alte persoane care se încadrează în prevederile legii nr. 312/1945".

Înţeleg de aici (deşi, după îndepărtarea numelui lui Ion Antonescu de pe străzi şi statui, era de aşteptat) că statul român continuă linia din 1945 cu privire la susţinătorii de vîrf ai războiului - ca să nu reproduc sintagma infamantă criminali de război.
Interesant este că unul dintre aceştia are stradă în Bucureşti: e vorba de Mircea Vulcănescu.

Ce-i drept, figuri mai mult decît discutabile au primit şi ei nume de artere, cum este cazul lui Armand Călinescu, personaj istoric pe care îl poţi categorisi chiar fără a fi legionar, drept sinistru.

În context, nu ştiu dacă mai există strada Lucreţiu Pătrăşcanu, dar nu m-ar mira. Şi aici intervine latura de inimă. "Pătrăşcanu s-a opus tiranului Dej; era mai spălat decît ceilalţi; s-a dovedit într-un faimos discurs la Cluj drept naţionalist".
În realitate, a fost trup şi suflet cu Partidul Comunist.


II

În "Opinia naţională", directoarea Mioara Vergu-Iordache este şi ea în căutare de simboluri. Motiv pentru care aplaudă donaţia de documente Cioran (achiziţionate la recenta licitaţie pariziană de către Constantin Brăiloiu), acest din urmă om de afaceri gorjean declarînd că "ne aflăm într-o perioadă cînd avem nevoie de simboluri".
Chestia asta apare pe pagina întîi, fie şi un pic mai jos, întindere editorială unde curge şi un mesaj de Paşte al patriarhului Daniel.
Alăturarea este mai mult decît hazoasă, cîtă vreme Cioran avea păreri mai mult decît iconoclaste despre ortodoxie, amănunt amintit voalat-elegant la chiar pagina 5 a aceluiaş număr din "Opinia Naţională" de către Neagu Udroiu.
Dar avem nevoie de simboluri, nu?





În această din urmă sete, uneori băbuţa este urcată cu forţa în tramvai.
Nu îmi aduc aminte ca Cioran să fi fost interesat de primirea în Academia Română, de la teoretica eliberare a acesteia de sub comunişti pînă la decesul eseistului. Ulterior, Cioran devine membru post-mortem al Academiei, el cel cu vitriolantele texte despre români, din "Schimbarea la faţă a României" şi nu numai!
Nu ştiu dacă Horia Patapievici va avea parte de un aşa tratament, după faimoasele-i afirmaţii din "Politice", 1996, dar nu m-ar mira.
Căci.

Pentru ca oficialităţile să fie luate în serios de mulţime, iar astfel să le fie mai bine acolo sus, ele au nevoie în jur de personalităţi mai mult sau mai puţin vii. Statul nu este o noţiune goală, ci este alcătuit din indivizi ce realmente se iau în serios că reprezintă faimoasa instituţie, cea cu frîiele ţării. Şi posedînd o legendară putere, în ochii unui popor nu tocmai ieşit din Lumea a treia.
[Credeţi că a ieşit? Să vă povestesc eu cum arată closetele pentru angajaţi la un hipermarket bucureştean! Iar starea acestora, a budelor, este totuşi un... simbol în domeniu, al civilizării...]

În căutare de divinităţi mai din cer şi niţel mai de jos, mai ales în cazul unui popor nu foarte înaintat oamenii statului caută mituri, simboluri...


Că veni vorba.
Constantin Brăiloiu remarcă, după cum am arătat, nevoia de simboluri, plîngîndu-se implicit de lipsa acestora.
Or.
De ce nu prea mai sînt simboluri?
Explicaţia e aritmetică. De Trei simplă.
S-a modificat un termen din cei patru.

Acesta se numeşte informare.
E mai lesne azi. Pe vremuri le mai ardeai, cînd nu-ţi convenea, mai speriai autorii. Acum nu mai merge aşa...
Omul de rînd poate citi despre personajul vînturat drept Simbol deasupra creştetului său.


Bineînţeles, cînd ai nevoie de aşa pălărie semidivină, nu umbli unde chiar ţie nu-ţi convine (e greu fără o asemenea creaţie deasupra ţestei...). Cînd, gest de inteligenţă minimă, ţii să verifici ce ţi se pune înainte - păi lucrurile se complică.
E mai greu atunci să mai omiţi că X era mare şi fin poet, dar de asemenea turnător de plăcere plus pe bani la Securitate.
E mai greu să-l dai drept poet naţional pe cutare, cînd periile respectivului la dosul unui Cîrmaci ţin deja de hazna.
De acolo căderea liberă a simbolurilor sociale, la nivelul unei anumite categorii umane româneşti cel puţin.
Plus bălăcăreala inutilă - chit că va fi existat şi pe vremuri (vezi "iubirea" lui Eminescu pentru CA Rosetti, nemurită inclusiv în Scrisoarea III) - din media postdecembristă.
Ca să nu mai vorbesc de lehamitea de a mai plasa pe Cineva acolo sus, după ani în care ave apoziţie a ritmat cu un cult deşănţat al dictatorilor.

luni, 18 aprilie 2011

[PSIHOLOGIE] Iar de-ale vieţii

Am lucrat nişte săptămîni într-un hipermarket.
Ultima găină, la echipa de curăţenie.
Care face toate rahaturile şi pe bani de nimic.


Nu că mă laud - căci la cîte obstacole în viaţă este, nu te mai îmbeţi uşor cu apă rece... - dar am dat nas în nas cu ditai directorele (a fi iertat pentru expresia) stabilimentului comercial de atîtea hectare. A rămas ca marcat la a fi privit în ochi. Poate nu i s-a întîmplat.


Ulterior, nişte amici ai aceluiaşi erau niţel mirat cum acelaşi Big One salută din ochi un oarecare de la Curăţenie, iar ăsta merge mai departe. Iar apoi explică a-l fi salutat deja, în acea dimineaţă.
[Exerciţiu de imaginaţie. Cum vor arăta Jeunesse doree precum acei amatori de scule motorizate peste n ani. Ar fi de făcut, acel exerciţiu mental, în a noastră răutate...]


Nu mă laud, cît subliniez oleacă a ei complexitate de viaţă...


Ceilalţi, bătătorii pe burtă cu directorul erau la vîrsta beţiei frumoase. Tinereţe şi discuţii despre motociclete în posesiune. Bietul Dan simţise însă că mai există şi altceva.
Bafta lui că nu a aflat şi de cultura acelei limbi, al cărei reprezentant este - teoretic - magazinul.
Vicedirectoarea nu auzise de Au Paradis des dames.


[Profesoara mea de Tehnica redactării de la facultate îmi reproşează cu eleganţă - între altele - că cetitoriul nu este obligatoriu să cunoască ce îi flutur eu prin faţă.
Are dreptate, doamna Coman!
Paradisul femeilor este relatarea Zola - într-un stil mie unuia drag - despre cum au apărut în secolul 19 magazinele universale, devenite apoi hypermarketuri.
Deşi nu e bine în viaţă s-o iei razna, să ieşi din actualitate pentru poveşti, olecuţă de astea din urmă nu strică să ştii. Vorba naţionaliştilor, să ştii de unde vii - chestie utilă lui a avea idee unde mergi, asta dacă acolo e vreo fericire... Bien sur că arată altfel...)
]



]


De ce înşir tot cîrnatul ăsta?
Pentru că îmi explic abia acum cum de cădea lumea bună interbelică în faţa unui Nae Ionescu (nu neapărat că m-aş duce pe drumul intelectual al acestuia - nici nu m-ar duce putirinţele).

Tinerii şi nemaipomeniţii nu văzuseră pe dracul, nici măcar în parte.


PS
Citam de curînd o poveste ce mi se păruse interesantă, la grădi.
Îmi mai aduc aminte ce le-am spus brusc altora, la un eşec al meu la 20 de ani.
Era început de final de Luceafăr.
Aia cu "Trăind în cercul vostru strîmt..."

Ai dracu, ăştia, lipsiţi de modestie!

PS 2
Ruxandra îmi reproşa de asemenea azi, la un curs cu doi studenţi, între care un Fără frecvenţist şi un altul fără caiet dar cu jocuri pe telefon, mi-a fugit mintea aici la celula slabă a lui Maiorescu) - că punctele-puncte încurcă în jurnalism.
Acolo da, recunosc.
La alt gen de minţi, cred că incită.
Nici nu ţi-ai putea permite să îndrepţi cititorul destupat (naibii pentru ca să fiu, am ajuns elitist!) pe o cale sigură!
EU PRIN PUNCTE-PUNCTE ÎI ARĂT DOAR O ARIE, O TARLA DE UNDE NU SE POATE MERGE FĂRĂ MINTEA LUI.
Doar a mea, de acolo, nu are nici un chichirez...

sâmbătă, 16 aprilie 2011

[PSIHOLOGIE] A-ţi confecţiona Dumnezei

I

Ne spunea Matei, la cursul de psihologie de săptămîna asta, chestia aia cu "Nimic nou sub soare", că mai nici o idee nu e nouă...
Au simţit-o, trăit-o alţii înaintea noastră.

Dar tot pomenesc următoarea mai jos.

Ca unul care scrie de zor pe net, automat te întipăreşti în mintea unora...
Aşa că m-am trezit abordat la casa de cultură cutare de un domn, fără îndoială stimabil, care mă trecea în categoria marilor alpinişti români.
Nu-s singurele gesturi de acest gen întîlnite în timp, dar acesta din urmă m-a dus cu gîndul la părerea de mai jos...
Chit că veche, chit că mirosită de mulţi alţii, între care de istoricii religiilor.


Cred că acel domn confecţiona în mine o arătare nemaipomenită, din nevoia de a şi fi protejat de aşa Persoană.
O persoană mare, care îl valorifică la rîndu-i prin tratament favorabil.


Un joc simplu, mental, dar foarte util.


II

În context, al obţinerii atenţiei benevole a unei persoane superioare, cred că aici toate ni se trag de la familie, de la atmosfera din aceasta din primii noştri ani.
Vrem atenţia Acelora, adică a părinţilor, eventual a cui o fi fost mai măricel (pentru noi, egal uriaş) pe acolo.
De la situaţia asta ne creăm şi diferitele subtitute de mai tîrziu, între oameni, dar şi privind Cerul.

La cele cu Cerul, mi-a sărit în ochi panoplia de gsturi, de gînduri, de atitudini absolut umane. Nimic nu-i ne-uman pe acolo. Te uiţi la ce face Dumnezeu, la ce face Iisus - pentru a ne referi la creştini -, şi totul musteşte de omenesc. Inclusiv mofturi, incosecvenţe. Şi cum am face noi, în locul acestor Mari.


III

Legat de întîmplarea de la care am pornit, am păţit ceva asemănător unui moment de prin iulie-august trecute. Cînd am comentat aici o situaţie, cu nişte oameni la anaghie pe munte din proprie contribuţie. I-am ajutat, dar am şi comentat prestaţia lor. Ulterior, unul dintre ei, soţul (căci era o pereche) a ţinut să se revanşeze, printr-un cadou oarecum neînsemnat.
Ceva oarecum asemănător a dus şi la postul acesta. Un om care s-a purtat amabil, dar mi-a trezit o apreciere poate mai răutăcioasă decît l-ar fi meritat gestul său. De aceea nu i-am dat numele, şi nici instituţia unde a avut loc vederea noastră.
Mici subiectivităţi necesare...

marți, 12 aprilie 2011

[PERSONAL] Ale comunismului

Mi se întmpla să mă dau deştept în privinţa compatrioţilor maghiari. De care alţii se plîngeau, că nu îi servesc în magazine ori în cel mai bun caz se fac că plouă. Or subsemnatul, în virtutea unor experienţe fericite, ţineam speechuri despre vanitatea exagerată a majoritarilor, că Ăia se uită şi ei la om...
Odată însă, la Izvorul Mureşului, prin '95, am luat-o şi eu în freză, s-au uitat amicii unguri cam pieziş într-un magazin al zonei. (Totuşi, nici nu m-am înscris în PRM după aceea).


Asemănător fu şi în privinţa comunismului.
Să n-auz de el pînă de curînd. Argumente cu carul.
S-a întîmplat să nu se mai caute meseria mea de dtp şi să bat pe la uşi mai modeste, pentru a aduce un ban în casă. Între altele, la o firmă de curăţenie.
Salariul este de 650 lei. Şase milioane şi jumătate, în vechea monedă.


Urgent mi s-a ridicat în spate păr nu de lup, ci de adept al comunismului. Parcă nu e în regulă...
Se poate vorbi de cerere şi ofertă. Să-i dai însă totuşi unui om (nu-i vorba neapărat de mine, care-s convins că şcoala îmi va fi utilă, pentru alte suişuri) 6 milioane şi un pic, pe lună, în vreme ce alţii - zeci, dacă nu sute de mii - îşi ridică de zor vile, păi parcă nu e în regulă.
Şi nu neapărat din punct de vedere al Moralei, pe care nu o mai iau în seamă...


Există multă lume care, după ce trecu Valul roşu, sare la beregata acestuia. Că făcu aşa şi aşa, că a ucis crema ţării în puşcării, că a tîmpit la cap mulţi.
Totuşi, la vremea aceea exista o apropiere mai mare între extremele remunerării...
Mi se va spune iar de regulile pieţii. De cît de bine face Economia de piaţă, că ea aduce bunăstare.
Parcă n-o văz, în cazul categoriei amintite.


Pomenesc acestea cu gîndul că nici între războaie sătulul nu a crezut pe flămînd. Fiecare ceva mai înstărit a fost om şi atît, adică şi-a văzut de binele lui, de parcela lui - iar ulterior s-a mirat foarte (cît a apucat) că amărăşteanul de altădată a devenit fiară.


Cred că am priceput mai lesne ce se petrecu la un 1917, în Rusiia (ce-mi place dublul i din unele pronunţii ale acestui cuvînt!), ori în 1945 la noi.
(Oricum eu nu crezusem povestea PNŢ 80%, PCR 20%.)


O să mi se spună că nu mai sînt condiţiile explozive de dinainte de al doilea Război Mondial, că oricum Stăpînul lumii actuale, Americanu', nu ar tolera vreo răzmeriţă a prăpădiţilor cu 6,5 milioane salariu.
Poate.


PS
În capcana asta a dezbărării prompte, la ananghie, de caracter social pică şi lume mai bună. Vezi Caragiale, prin oficii poştale străine ori prin chefereul epocii.

vineri, 8 aprilie 2011

[MUNTE] Miturile alpine se mută în Ardeal

E oarece sport ca unii regăţeni să se înţepe cu conaţionalii transcarpatici.
L-am văzut inclusiv la amici, prin Bucureşti.
M-am ferit de el, fie şi pentru că mă trag din Ardeal.


Automat zisele de mai jos mă vor antrena însă în joc. În "război".
Asta e.


Miturile noastre alpine au privit pînă de curînd personalităţi din Vechiul Regat.
De la o vreme, geografic, centrul de greutate se mută.
În context, avem un mit în activitate, altul în pregătire.


Cum se confecţionează un mit?
Există un cerc de interesaţi, respectiv unul sau mai mulţi animatori.
Se ia un om, în viaţă sau ba, căruia, prin eliminare defecte şi exagerare merite i se conferă o statură cvasidivină.
Chestia asta se plimbă cu obstinaţie prin ochii şi pe la urechile celorlalţi. Omul de rînd, incapabil de discernămînt, ajunge preia după un timp ideea (este şi regula propagandei).
Iar insul cu pricina devine el însuşi după un timp propovăduitor. Asta şi pentru că dă bine să te dai admirator al marelui X...


Alţii pot admira un confrate de munte şi fără să-şi piardă simţul critic. Or să se aventureze în elogii demne de Vremea Ceauşescu.

Mă uitam de curînd la materialele a doi mergători prin Furcile. Unul, mai exact o fată, îşi făcuse însoţitor textul celui ce parcursese primul locurile, Niculae Baticu. Se simţea bine cu acele pagini, cu umbra unui om pe care e foarte posibil nici să nu-l fi cunoscut vreodată. Îl stima, îi dorea apropierea. Un bunic de treabă, care o însoţea cu dragoste din altă lume - presupun.
Am impresia că nu doar marile dureri sînt mute, ci toate sentimentele pe care le putem duce cu adevărat la inimă. Cele exhibate în public ţin de alt domeniu.


PS
Am fost foarte surprins iniţial, anul trecut, să văd că un anumit mediu (reprezentat de revista "România Pitorească") vede în continuare în Emilian Cristea, un "model pentru toate generaţiile".
După revolta pură, am presupus că aceia au nevoie de un nume valoros deasupra creştetului, pentru a se simţi mai bine.
Acum îmi dau seama că o anumită zonă umană la noi, poate şi aiurea, nu poate trăi fără un "Tătuc" - în sensul biblic, nu bolşevic.
Poate şi de aceea un mit este fluturat în anii aceştia (cu impact oarecum regional), iar un altul este în pregătire (de această dată cu şanse de extindere naţională - la nivelul pomenitei pături).


PPS
Foştii supuşi chezaro-crăieşti îmi vor atrage atenţia că nu spun nimic despre lipsa de discernămînt critic cu care este privit într-un club de munte fondatorul postdecembrist al acestuia.
Rezon.
Dar ideea cu un anumit mediu şi miturile pe care acesta şi le confecţionează rămîne valabilă.

marți, 5 aprilie 2011

Semnale peste timp

Eşecuri profesionale repetate, urmate de o angajare la un nivel teoretic sinistru m-au condus la o reevaluare a însuşirilor personale.
Mi-am notat în Jurnal (nu e public) ce mi-a trecut prin cap. Am realizat că alde conformaţia mea nevrotică este inevitabil însoţită de dorinţe imense. De a mă bate pe burtă cu Cutare, să zicem Obama, dar fără a putea să-mi dispară indispoziţia. Ceva a la Tantal ori a visele urîte aferente, cu băut de apă ce nu satură.
La o adică, e şi normal.


Păi.
În timp, din vremea grădiniţiei aveam între cele reţinute un basm. Cu un nene care salvează peştişorul vrăvit, acela care vine cu dorinţe de îndeplinit. Tipul căruia îi căzuse pleaşca alege aia, apoi vrea aia, mai cu moţ.
Astfel, copil fiind, am căpătat ideea despre ierarhia nobiliară. Sus de tot era, în succesiune, prinţ, rege, împărat.
Eee, tipul tot cere, pînă obţine şi treapta, onorurile de împărat.

Ăl în cauză tot nu e mulţumit.
Vrea să fie Dumnezeu.
Acolo i se înfundă, fiind urgent paraşutat în bordeiul de origine.

(Parcă mă şi văd, în încăperea spaţioasă a unei foste case boiereşti din Calea Călăraşilor. Acum nu mai e, se afla cam vizavi de ieşirea bulevardului Hristo Botev. Copilărimea şedea turceşte, pe covor, ascultînd povestea spusă de educatoare.)


Simt că eu tot stau în bordei, acum la 2011, pentru că vreau să fiu Dumnezeu.
Aşa aş numi astă dorinţă în infinit exces - chit că teoretic nu-s eu vinovat pentru plasarea acestea în pieptu-mi, ceva a la Alien.

Să vedem ce se poate schimba.

Articole interesante, ale altora.

Dau un regat de cenuşiu pentru un zâmbet rozaliu
by Simona Tache

http://www.simonatache.ro/2011/04/04/dau-un-regat-de-cenusiu-pentru-un-zambet-rozaliu/#comment-169611


şi


Einstein şi libertatea de exprimare

tot Simona Tache

http://catavencu.ro/einstein-si-libertatea-de-exprimare-44035

Articole interesante, ale altora.

Dau un regat de cenuşiu pentru un zâmbet rozaliu
by Simona Tache

http://www.simonatache.ro/2011/04/04/dau-un-regat-de-cenusiu-pentru-un-zambet-rozaliu/#comment-169611


şi


Einstein şi libertatea de exprimare

tot Simona Tache

http://catavencu.ro/einstein-si-libertatea-de-exprimare-44035