joi, 30 iunie 2011

[MUNTE] Completare la tura din Caraiman, 27 iunie 2011

Descrierea turei din Caraiman, 27 iunie 2011, la:

http://mirceaordeanpsiho.blogspot.com/2011/06/munte-prin-caraiman-27-iunie-2011_30.html




Am vrut să clarific lucrurile în materie de blog, separînd cele de munte de altele, şi văd că mai rău le încurc...
Aşa că, în urma unei asemenea umane erori, am trecut mai sus linkul către descrierea turei de munte pe care îmi doresc s-o completez în continuare.



M-a invitat Mihai Cernat de curînd să vorbesc despre munte la Casa Schiller.

Ezitare de înţeles la un timid, apoi am purces la o primă pregătire.
Cum este elementar să ai grijă de gusturile auditoriului, am realizat curînd că stilul de a privi muntele, de a umbla pe acesta meu nu prea merge la lumea largă.

În sine el priveşte o zonă restrînsă a muntelui, o zonă foarte limitată a disciplinei numită căţărătură. Aş putea relata despre turele mele de gradul 1-2, care nu pot atrage - am senzaţia - dect cei cîţiva interesaţi de aşa ceva. Nicidecum amatorii de poteci (ceva onorabil, mai ales cînd le baţi prin multe masive ale ţării), nici cei de pereţi).
În acelaşi timp, eu sînt pălit de acea tenacitate pe spaţiu redus a bijuteriilor în orez ori a ouălor Haberge, al căror rezultat poate place lumii largi, nu şi tipul ăla care roboteşte aplecat asupra unuia şi cam acelaşi lucru.

Mai apare o problemă.
Ca şi în societate, în general, publicul montan e intertesat de un anumit stil de prezentare, de a vedea lucrurile. Acesta este în mare parte tineresc, cît şi prezentînd partea luminoasă, optimistă a lucrurilor. În aşa notă se produc deseori şi posesorii de multe decenii, chit că praful inevitabil este lesne de ghicit în relatările lor.
Ori subsemnatul amestecă şi alte ingrediente cînd i se întîmplă să vorbească şi altora despre munte, despre ce face el pe acolo şi cum vede atracţia, patima de înălţimi, de stîncării şi sălbăticie.

De pildă, nu aş putea face abstracţie în tura recentă, cea relatată în linkul din start, despre pasele de oboseală. Despre inconsecvenţa în respecta planul iniţial ori de parcurs. De ce se întîmplă asta.
Cum e cu limba scoasă pe finala Spumoasei, cînd imiţi himalayştii, nu şi zona unde năduşesc (sau mor!) aceştia.


Nu pot trece cu vederea nici entuziasmul de-a dreptul bizar al cuiva care se extaziază în Hornurile Văii Seci a la Donald Duck mirosind flori. Aşa om trădează o bizarerie cam deloc demnă de respect.
Eu mai pomenesc şi de moarte, iar aşa ceva nu face bine - din motive asemănătoare - nici tinerilor, nici bătrînilor. Şi nici nu o pot omite, cîtă vreme fenomenul acesta neplăcut dă îndeajuns tîrcoale drumurilor prin abrupt.

Am păreri nu tocmai ortodoxe despre mobilul suitorului pe munte, al alpinistului. Cred că pot fi socotite aici atît o sporire a stimei de sine, dar şi sentimentul că - izbutind aici - parcă stăpîneşti şi restul lumii, inclusiv citadină. În ce mă priveşte, am descoperit că un inamic avea dreptate cînd mă acuza de dorinţa de a face din zone de abrupt un fel de feude proprii, în care evenual să nu las pe alţii.
Şamd.
Eee, asemenea abordări, asemenea explicaţii, optici crează şi ele disconfort.


Dar pot scrie aicio una sau alta.


Am sesizat în tura pe Seacă faptul că oboseala a redus şi teama.
Staţi, să precizez. Dacă mi-am asumat oboseala din finala Spumoasei, de care vorbeam, am senzaţia că, deşi stors, organismul nu a fost şi cuprins de vreo dezordine interioară în exces. S-a acceptat obosit şi a mers în ritmul aferent. Nu a cerut mai mult, întronînd tulburări interioare peste normal.
De aceea probabil m-am trezit la rapelurile în Hornuri deloc spăriat - şi zău c-ar fi fost normal în cazul unui sensibilos care văzuse pe aici un tip picat în rapel, cu pitonul ieşit mai exact!

Mi-aş permite să pomenesc aici, tot în contextul oboselii, conştienţa riscului la fiecare pas mai ales către treimea inferioară a Secii. Pînă aici, mersesem prin vegetaţie, unde cel mai rău lucru de petrecut era o alunecare onestă. Nu mai mult, căci la zone delicate şi atenţia, prudenţa erau pe măsură. În partea de jos, în talveg, destui paşi, grăbiţi de ora înaintată, conţineau şi pericolul unei căderi de doi lei, dar putîndu-se foarte lesne solda cu fractură.
Nu sînt foarte panicos, vedeam, văd doar problema.


A mai fost ceva.
Psihologii l-ar lega de Superego, acel paznic care se străduie să ne ţină ştacheta tot mai sus.
Pus de viaţă mai cu botul pe labe în ultimul timp, a descoperit şi partea frumoasă a necazului, a umilinţei. Nu mă mai zbat să bat recorduri, uneori la fiecare pas: să fie căţărarea cît mai elegantă, să nu ocolesc cutare obstacol, să nu fiu excesiv de prudent (La Săritoarea Brîului rapelul a fost în DOUĂ bucle puse în ferestruici). Din amintitul motiv interior probabil nu am dorit nici să bat recorduri de timp...

În fine...


Aş încheia cu nişte poze ceva mai vechi din zonă.
Că veni vorba, prin Hornuri am meditat un pic la înaintaşi, dar deloc la ce voi fi simţit, la cum m-am mişcat la trecerile-mi juvenile peste obstacolele zonei.

Pozele-s de la a doua tură pe Seacă. Cu prima soţie. Eu, vreo 22 de ani, ea 18.
Am vrut să fac ceva nou, aşa c-am vizat Vîlcelul Uriaşului. Cum pomenesc şi în descrierea din revista "Munţii Carpaţi" (nr. 5 parcă), Seaca are vreo trei situaţii în care firul principal coteşte pe senimţite şi eşti tentat să înaintezi pe ceea ce-s de fapt fire laterale sfîrşind curînd. Prima e la Zangur, a doua la Uriaş. Ultimul, la rîndu-i, îţi dă derutant pe la nas cu un fir secundar - în vreme ce principalul se vrea mai discret la start. Aşa că am ajuns cu tînăra doamna la EST de ţancul Uriaşului, şi nu la VNV, unde e obîrşia. Din fericire de acolo se poate traversa onorabil în Zangur.
Care s-a lăsat apoi suit comod, mica problemă fiind însă eterna nenaştere învăţat a omului.
Nu ştiam cum arată Portiţa, ba nici ideea de brîu nu-mi era clar intrată în minte, în principal că acesta urmează un anumit gen de formaţie geologică ori barim teren din abrupt cu înclinaţie mai domoală. De aici, o masă îngrijorată de cît mai e de mers pînă în Brîul Portiţei, la care ne-am făcut cîteva poze. În ele - vom vedea acasă - era şi Portiţa, mai exact vîrful cuşmei, cum apărea din acea muchie Zangur-V. de sub Portiţă...































duminică, 26 iunie 2011

[VIAŢĂ] Grecia şi dedesubturi - după mintea mea...

Cu vreo trei ani în urmă, remarcam la greci (bănuiesc a nu fi doar în zona Salonicului) prezenţa la tot pasul a semnelor religioase.
Între altele, a icoanelor.
Chiar subliniam plăcut impresionat o terasă din Stavros, unde indiscutabil vreo două icoane nu erau puse de sanchi, de ochii lumii - fiind plasate în... bucătăria localului şi unde le-am putut zări doar întîmplator, dintr-un unghi foarte mic.


Aşteptînd azi cam o jumătate de ceas pe Bd. bucureştean Maniu, vizavi de Cora, am văzut o măcelărie cu vreo două icoane, de data asta mari, cam duble decît cele elene văzute de mine.


Cum gîndul a fugit către egeeana staţiune Stavros, de data asta inevitabil mi-am pus problema cum au ajuns grecii la liman cu ţara, deşi păreau oamenii cu Dumnezeu.
La situaţia asta, cred că nu poţi cerceta lucrurile dacă te înghesui în prejudecăţi...


Una la mînă că, respectînd litera Bibliei, cam ajungi la pepeni, de pildă nefăcînd rău nimănui. ori întorcînd una-două obrazul.
Apoi, puind icoane, nu ai contract totuşi, cu Preaînaltul, că vei fi şi destupat, eficient în ce faci. De fapt, nici iranienii nu par pe cel mai bun drum, deşi toată ziua cîntă ale divinităţii (lor), iar frîiele statului sînt ţinute de prelaţi mai mici sau mai mari.


Deci brusc am privind cu oarece reticenţă, cu îndoială prietenia greci-divinitate.
Ştiam, din ce mai văzusem prin lume ori barim prin cărţile ei, că relaţia noastră cu Dumnezeu (care crede în el) e totuşi ceva pe bază de contract. Îi dau, Îl respect, ca să-mi dea. Nu se pune atît de mult suflet, cît se caută Acolo siguranţă. Barim la noi, în România, deseori relaţia cu Dumnezeu este un pe măsura celei cu Dracul.
În cazul grecilor, simt că interesul pentru divinitate le-a consolidat sentimentul de popor special. Cu drepturi pe măsură în scena lumii.
Chestia asta o fac multe naţii, dar nu toate au deasupra Grecia antică, respectiv Bizanţul.


Eu aşa am senzaţia, că bisericile pe toate drumurile şi discursurile aşişderi aşa ceva sprijină în principal, ideea de popor nemaipomenit.


Poate că posed idei puţine, dar am senzaţia clădirii în amintitul mod a ceea ce psihologii numesc Eu fals.
Grecii nu sînt mai valoroşi dacă vorbesc şi se afişează cu ale credinţei şi cu ale istoriei lor (voi reveni la ultimul subiect).


Din istorie nu învăţăm mai niciodată, deşi nişte nemţi şi nişte japonezi s-au lecuit de unele hibe. Le dau acest drept şi grecilor, dar nu pot să nu văd că ei au avut două pleaşcă la plural, în ultima sută de ani cel puţin. Au avut bafta să pice în procentele lui Churchill, apoi să se reverse asupra lor miliardele Uniunii Europene. Nu cred c-au realizat, elenii, şansa. S-au purtat cu coada în sus, ş-au luat-o de pildă bine în freză în problema Ciprului, la 1974. Şi.au bătut joc apoi şi de banii întru sprijin al UE.


Auzisem anii trecuţi dela nişte indivizi pricepuţi cît de cît în ale Greciei că această ţară o duce bine, însă urma să îi îngheţe curînd (totul are unfîrşit..) izvorul cu bunăstare gratuită venit in partea Vestului. Am luat cu rezerve ideea, chit că unii vorbeau concret despre mii de hectare cu măslini cultivate doar pe hîrtie, pentru a fi primite subvenţii.


Acum, cu lucrurile precipitate de recenta criză economică mondială, oamenii de rînd reacţioneazăa colo într-un infantilism de zile mari. De pildă, că FMI le vrea răul (expresie elegantă!), deşi la o adică ei au nevoie de banii acestuia! Tot ei-s cu coada sus. Sper să nu fie semn că nu au de gînd să înveţe din lecţie...



Istoria Greciei.
S-a întîmplat să lucru la Uniunea Elenă din România, ani în care am intrat în contact cu istoria vecinilor de sub Olimp, dar şi cu modul cum o văd contemporanii greci.
Cred că rar se pot întîlni în lumea civilizată relatări mai infantile, mai cum ne convine. Lor. Între altele, în secetă de alte evenimente, o ţin gaia-maţul cu "Nu"-ul din octombrie 1940, urmat de înfrîngerea administrată italienilor. Nici vorbuliţă serioasă despre faptul că germanii i-au învins extrem de lesne, la puţine săptămîni. Şi că fără englezi nu ar fi scăpat de zvastică în veci.
Nişte povestioare bune doar pînă în clasa a patra (dar pe care greci maturi le servesc cu multă încîntare) privesc şi războiul de independenţă din anii '20 ai secolului 19. Rar să spună careva că probleme mai mari au avut atunci elenii cu a se coagula, ba chiar cu nu mai lupta între ei.

vineri, 10 iunie 2011

[VIAŢĂ] Derailed

Derailed fiind filmul.

Cel cu Clyde Owen.

Oare avem şanse să cunoaştem ceva în Viaţa asta (în sine ...nesigură şi trecătoare) fără nesiguranţă?

[VIAŢĂ] Despre lucrurile cu adevărat importante. Sanchi!

Ideea îmi vine de la o lucrare a lui Alexandru Paleologu
"Despre lucrurile cu adevărat importante"

O să vă supăraţi pe mine dacă vă spun că doar am de gînd să o răsfoiesc (nu e o jignire la adresa autorului, această fugă peste pagini!), nu şi că am făcut-o deja.


Cum, era o ironie, un ceva diferit de fond, manevră de care nu îmi pot da seama decît lecturînd opul?
Se poate.
Dar tot îmi spun părerea.


Este o nesăbuinţă să spui că o treabă e importantă, şi alta ba.
Trec peste faptul că, vreunuia, acea neimportantă îi e vitală.
Iar dacă ţii neapărat să îi schimbi Ideea de viaţă, păi trebuie să o faci cu o înţelepciune deloc minoră.
Asta dacă realmente, dpdv (din-punct-de-vedere-al) înţelepciunii, chiar e nevoie de aşa ceva.
De schimbarea Aceluia.

Chiar şi aşa, dacă vei fi deprins Arta funcţionării soţietăţii omeneşti, parcă Lumea în sine este niţel mai complicată.
Eu nu m-aş grăbi să concluzionez, să stabilesc reguli.

[Am senzaţia că se poate trăi, sub soare şi lună, inclusiv după o aşa opţiune...]


De fapt, în nesfîrşita-mi răutate, de a lovi inclusiv caractere infinit superioare celui al meu, îmi amintesc c-alde Paleologu senior avea o uşurinţă teribilă în a cataloga pe altul drept prost, ori similar.


PS
Poate important.
Am anunţat aici că mă scindez... Pe un blog voi scrie de ale muntelui, cu precădee, pe altul de ale personale, de cele legate de psihologie.
Trăiesc însă sentimentul, după o lună şi ceva de contact cu realitatea, că e de unificat, cu oarece preţ al renunţării. Am sentimentul - cu riscul de a mă înşela - că voi privi ale muntelui niţel diferit de cum am făcut-o pînă acum. Nu că nu aş mai urca Acolo, că nu aş mai fi niţel atent acolo.
Dar va fi altfel.

Unii spun că schimbarea e inerentă mersului prin Viaţă.


Rămîne, se pare, un singur blog M.O.


Îmi fuge aici mintea la visul de azi.
E semn de trufie, dar tot îl postez. Atîta doar că Copy/Paste clasice, aici, nu respectă şi italicele (esenţiale!) din textul original, aşa că inserez un fişier de tranzit:






Mai fac o dată precizarea, deşi timpul îmi va fi selectat rarii cititori: văd visele din perspectivă oarecum freudiană.

(Admit că a mea prietenă Tatiana are toată dreptatea din lume în a-şi decripta visele în cheie premonitorie.
Cum, dacă lăsăm mai multe optici, o să-nebunim?
Se poate. Dar egzistă lucruri mai rele pe lumea asta!)

[VIAŢĂ] Din nou.

Era să spun că e legat de psihologie, cum bine am început să pun de la o vreme o etichetă posturilor de aici.
Parcă e mai mult de aici.

Ultimele posturi mi-au fost ceva mai inflamate, de unde repetata tendinţă de a le şterge.
Uite că am rezistat.

1. Dacă am jignit vreo sensibilitate externă, a altcuiva, asta e - e şi problema aceluia, deci nu voi face marşarier pentru aşa ceva.

2. Dacă mă jignesc pe mine, mai exact masca plină de zice-se calităţi pe care o ţin spre lume, spre exterior (deseori şi spre... mine, dar asta e poveste lungă), păi atunci e problema mea.
Care nu se rezolvă prin intermediul preşului numit Delete.



II


Dacă stai să te gîndeşti, nimic nu irită mai tare decît adevărul. Am spus ceva adevărat acolo, cel puţin din punctul meu de vedere. Adică, dpdv eu, acea asociaţie din Piaţa Universităţii 1990 parcă nu merită naţionalismul de doi lei de azi...
Este drept că putea asimila şi-un pic din ideea Lucrurile merg pe lumea asta şi altfeld ecît vrem ori găsim noi moral, inteligent etc.

Iar nu e de supărat astă căzătură a Copilului mic.
Căci nu o dată descoperirea lumii trece prin iritare, prin revoltă, pentru a ajunge la acceptare a realităţii. Adică aşa-numita înţelepciune.


E de văzut de ce a ajung Grupul Independent pentru Democraţie cum e azi.
Dar aici deja se sparie gîndul!
Că, de fapt, nu e deloc comun ca o treabă să meargă ascendent. Şi asta nu doar între borcanele de la cămară, CI PE ÎNTREAGĂ LUMEA ASTA.


Îh.
Biata mama, la o vîrstă înaintată, vedea lucrurile cam în negru. În categoria "Ne zbatem degeaba, în viaţa asta..."
Subsemnatul, aparent în acest ton, spune aici că lucrărturile, traiectoriile omeneşti apucă la un moment dat un loc sub reflectoarele inteligenţei, aprecierii, după care - după observaţiile mele - acele orbite duc spre rău, spre penibil, în cel mai fericit caz spre demodare.
Şi realmente e mersul lumii.


Să mă îmbăt cu gîndul că ce deştept am rămas, după ce am răzbit la un moment dat pe Scena cu aplauze a Vieţii?
Parcă nu e o treabă să cred asta...


Totuşi.
A avea idee de astă regulă, caracteristică nemiloasă a vieţii cred eu că poate fi util. Să respecţi ce făcu GID la 1990 (şi aşa exagerat, căci privesc - să admit asta! - prin lentilă favorabilă) şi să-l laşi în groapa, în mormîntul său.
Neplăcut, dar util. Era să spun sănătos...


III

Revin la chestiile scrise de care ne jenăm.
(Bineînţeles că majoritatea oamenilor de acţiune nu au jene dintr-acestea, altfel s-ar opri din triumfalul lor drum...).
Alea, lucrurile de jenă, sîntem noi.
Nu-i o treabă poate onorantă, dar sîntem noi - o repet cu o tenacitate poate infantilă. ACELA SÎNT EU, SÎNTEM NOI. Ce chestie, să iubeşti, apreciezi pe un altul, cicăd e valoare, şi să te dai pe tine însuşi (uneori scîrbit chiar) la coş.
O lume ai, şi o dai la coş....

E de meditat.


Ce face băutura din om, spune un speech popular.
Nici psihanaliza nu e mai brează...
Apropo, i-am scris lui Matei Georgescu, întrebîndu-l cum realizează ei, specialiştii, dacă o acutizare a vîntoaselor interioare este agravare a nevrozei, şi cînd o necesară criză de vindecare (cu limitele de rigoare...).
Nu mi-a răspuns, oi fi scris greşit adresa.
Aşa că mă voi descurca de unul singur...

Cineva spunea că întrebările conţin în ele şi răspunsurile...


PS
E posibil să fi reurnit trenuleţul postărilor de aici.
Nu e un lucru uşor. E tratată o lume cu puţini adepţi. Şi care ţine oricum de Vîrsta a treia.
Asta e.
Îmi asum riscul.