sâmbătă, 30 iulie 2011

[ISTORIE MONTANĂ PERSONALĂ] Vîlcelul Mignon, din Bucşoiul

12 august 1984

VÎLCELUL SECUNDAR AL PORTIŢELOR
Duminică.  Tramvai punctul. Bani: 50 lei. La gară, Sandu Pizanti, Leni Nicolae. Marius, Nicu zis Camionaru, Vali [Peneş?], iar prin zonă Daniel Georgescu şi Ana Fotescu. În ciuda interdicţiei, sînt nevoit să apelez la Marius.
Vreme éclair. Acum. Cornuri şi pîine. Nu prea am papa. La ora 10 am, sîntem în Poiana Bucşoiului. Pînă aici, priviri cu binoclul lui Marius. Studiez secundarul Portiţelor: are trei variante la ieşire.
În Valea Bucşoiului, încă zăpadă. 10 minute pînă în Poiana de sus. Se lasă negură, de abrupt. O luăm la stînga, lăsînd în dreapta Vîlcelul Grohotişului, şi ăsta cu zăpadă murdară în zona unde ne aflăm. Vizavi, peretele din dreapta Văii Bucşoiului pare paşnic şi plin de brîuri.
Pe firul Vîlcelului Portiţelor, multă zăpadă. O primă săritoare e judecată pripit drept inaccesibilă, dar dezvăluie o fereastră tunel, în zona nisipoasă pe care o urc fără rucsac. Apoi, prin feţele stînga ocolim o a doua limbă cu zăpadă: neinspirat, urc în stînga ei şi faptul că limba depăşeşte intrarea în Vîlcelul secundar mă obligă la o exhibiţie periculoasă peste ea.
Dornic de antrenament hotărăsc să atac prima săritoare, deşi se poate ocoli pe stînga (la puţini metri în sus se vede Brîul Mare). Hornul săritorii nu este însă cum mă aşteptam: e cumplit de îngust şi la cap prezintă un bolovan nesigur îl barează. Ies sleit, neapelînd la Nicu Camionaru, ajuns între timp deasupra. Marius vine tot prin horn, dar asigurat.
De aici în sus, o nouă săritoare, pe care vrînd să o ocolesc ies prin stînga,mai şi de dorul de a vedea Brîul; ocolirea pierde din vedere vîlcelul şi după un parcurs mediu reintru în fir, peste o porţiune mai alertă.
În jos, Take Ionescu e în soare, poiana largă ar semăna cu o Poiană Mare a Secii din Caraiman, la scară redusă. Moraluls-a refăcut şi decid să urc vreo 3-4 hornuri, cu tras de rucsaci. La oa dică, sînt imposibil de ocolit, căci vîlcelul a devenit o spintecătură adîncă cu pereţi inaccesibili. Ne trezim pe aici cu cîteva picături, dar mie nu-mi vine a crede că-i a ploaie.
După a treia săritoare, vîlcelul se deschide, se înverzeşte şi alsă-n dreapta un hăţaş bătut, pe care ne abatem un pic […] Face legătura cu Vîlcelul Grohotişului, în care mp duc un pic să sondez terenul. parte zona unde acesta din urmă primeşte din dreapta un afluent. Zăpadă, şi aici destulă.
Începe ploaia, pecare o fentăm într-o grotă de pe brîul ăsta. Ocazie de mîncat. Eu îmi bat capul ce drum să urmăm: în sus, vîlcelul continuă cu acea deviaţie spre stînga văzută dinTake Ionescu. revăd aici, dar de maia proape, Acul cu fereastră. Numai că vremea nasoală mă împinge să urc pe Grohotiş. despre care ştiu că e 1B şi că iese în creastă. Hornul din Vîlcelul secundar, nu prea-s sigur pe el. Alegerea se opreşte la acesta din urmă totuşi şi, după ce urcăm o porţiune ierboasă destul de înclinată, ieşim la Ac, o traversare în stînga şi urc de zor. Vîlcelul e destul de adînc, cum nu părea de la depărtare. Urmează o săritoare în două trepte, unde am o dispută cu M., care ar vrea să urce şi asigurat şi fără rucsac.
După această problemă urmează o nouă pantă ierboasă, finala, dar destul de periculoasă. M. mai ales urcă greu şi tot întreabă cum am trecut.
Vîlcelul sfîrşeşte nici în şa, nici în perete, cu point de depart nedefinit.  [...] Aici nu prea am avut multe de văzut, căci ceaţa era de nepătruns. Drept în sus, kante vertical. Eram în creasta spre Grohotiş, care aici nu prezenta obişnuita şa de obîrşie, ci doar un balcon spre orizontală, altminteri plăcut privirii. Dea colo, trecerea spre Vîlcelul Grohotişului părea problematică. Nu m-am pierdut cu firea, deoarece avînd două corzi în grup nu era caz de emoţii în astă zonă. Din locul atins pleca un brîu pe curbă de nivel, ce părea să se întrerupă. La vreo 25 m în jos era altul mai convenabil, de atins doar prin rapel. Pînă să vină marius, am plecat în recunoaştere pe brîul pretins întrerupt, despre care am constat curînd că e mai puţin “negru”: un bolovan de un metru proţăpit pe brîu lăsa totuşi spaţiu de strecurat spre perete, după care venea o spălătură cu prize totuşi bune. De acolo,brîul dădea un colţ şi cobora scurt în vîlcel.  După ceam trecut pe acolo o “scuipătoare” medie, am ajuns în talveg. Umed, ceţos, dar nu m-am simţit apăsat…
A urmat, pe lîngă cîteva praguri, o singură săritoare de tras sacii. […] Primul în Balaur a ajuns Camionaru, iar eu, evitînd pietre, am urcat pe feţe.
Ceasul aproape trei. Patru ore şi jumătate deci din Take. Aici vremea deschisă; din bazinul Bucşoi ceaţa răbufnea ca dintr-o oală. Încolo vizibilitate bună, soare.
Coborîre. Cum se ridică însă căciula de pe Omul, se porneşte ploaia!! Ne-am udat bine.
Ne plouă şi pe urmă. La Gura Diham, linişte. Mă schimb. Apare Leni, soră-sa şi bărbosul de dimineaţă. O bere.
Pe drum, iar ploaie.
În tren, plata după Ploieşti, elegant. O cioară cîntă pe hol, sub privirile extaziate ale masculului ei.
A doua zi, în fine schimbul II, aşa că am putut să mă odihnesc mai bine.


Pentru navigaţie mai lesnicioasă:


 Vezi şi imagini de la a doua tură, dar si reproducere a articolului lui Alex Beldie (primul de acest fel) despre faţa estică a Bucşoiului, în Buletinul Alpin, 1934 - multumiri lui www.mielu.ro :
https://picasaweb.google.com/104235099249145971156/Mignon1986SiNuNumai#


[VIAŢĂ] Dumnezeu.

În Evenimentul Zilei, dl Bichir scrie între altele:
http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-biserica-si-homosexualitatea-939911.html  )


"Poţi culpabiliza o instituţie divin-umană pentru greşeala unui slujitor?"



Voi ajunge în smoală.
N'şpe catralioane de ani.

Nu am o minte excepţională.
Dar îmi sar repejor în ochi ciudăţeniile. Instituţia cutare e "divin-umană". Şi nu poa' să greşească. Ea e brici.
Dincolo de aparenţe, cred că de fapt e o instituţie tare fragilă, de nu poţi s-o atingi, de trebuie să fie divină şamd.

La fel văd şi cum e confecţionat Dumnezeu.
El nu greşeşte. el e fără cusur şamd.
Mă uit la lumea asta, în jur, şi zău că are destule cusururi. Iar eu le văd cu mintea confcţionată deEl, nu am adus-o de acasă. Iar dacă şi-a băgat Necuratul coada în acea minte, păi ar trebui să vegheze şi El, Preaînaltul, să nu i se strice aşa lesne jucăriile, creaţiile.






Frica. De a vedea altfel lucrurile.

joi, 28 iulie 2011

[VIAŢĂ] Vorbă atribuită lui Grigore Moisil

"Celebra vorba a lui Grigore Moisil: „Tinere, dumneata spui lucruri noi si interesante. Doar ca acelea interesante nu sunt noi, iar cele noi nu sunt interesante”.

Sper să nu-i aparţină cu adevărat, căci e neserioasă.
"Tinere" e folosit aici pentru ca dascălul să-şi creeze un ascendent, de unde sentimentul meu că nu poseda - totuşi - altul pe cît şi-ar fi dorit. Un Nae Dimitriu nu se jena să se adreseze tinerilor alpinişti cu "Domnule" - pomenesc de asta cel puţin N. Baticu şi E. Cristea.
De asemenea jocul de cuvinte amintit în citat... E normal ca un tînăr să descopere America, în sensul că dea absolut independent şi creativ de ceva ce a mai fost găsit de altul. Iar dacă descoperirea aceluiaşi nu e interesant - asta e, nimeni nu e, vorba aia, inteligent şi capabil de minuni intelectuale tot timpul.
Ca dascăl, în faţa unui student tînăr, atitudinea reprodusă mai sus mi se pare  o clasică metodă de a tăia aripile. Puneţi-vă voi în locul celui tînăr! Cum vi se pare tratamentul magistrului?

[MUNTE] În completarea ideii de Istorie erotică a clubului alpin cutare...

Recunosc: iniţial îmi trecuseră prin minte aspecte mai tabloide, mai fruste din zona dominată de parşivul Cupidon.

Pe urmă, odată viitura trecută, au venit şi alte abordări:

I

"M-am apucat să scriu pe un site oarecare că e de încercat o abordare erotică (sic) a istoriei unui anume club alpin român. M-am luat pe urmă la şuturi, ca orice ins cu Superego al dracului. Acum realizez că omenirea în sine are probleme în a-şi aminti beţiile fără alcool de la 20-30 de ani... Probabil că, ştiindu-se inerentele derapaje venusiene, venerabilii nu ar mai putea mima seriozitate..."

II

@dan marza "Tu, Mircea, cu abordarea erotica, eu cu gheara leului, fiecare pasere pe limba ei..."

Dane, hai sa privim si altfel lucrurile...
Povestea asta, într-o lume unde ale Erosului constituie o treaba tare de pus la zid, este pur si simplu o extrapolare a unui subiect...
Pe munte, am moştenit de la fraţii Ţiţeica ideea cercetării de noi zone, sub deviza "Pe aici ce-o mai fi?". Aşa au descifrat Radu şi Şerban drumuri astăzi clasice, însă de spăriet pe atunci...
Aici, la treaba cu erosul, e pur şi simplu acelaşi lucru, dar în viaţa unei comunităţi. Eventual a unei epoci.

E nostim că eu nu am zis cine ştie de ce mitocănii ale domeniului, ci doar eros. Chestie care l-aanimat, la bani mărunţi, şi pe un Eminescu. Ori pe mai contemporanul Cărtărescu şi a lui "De ce iubim femeile".
Dar lumea interpretează deseori în funcţie de ascunsele proprii.
Cum se întîmplă şi cu feud: bietul om care o operă teribil de amplă şi de la locul ei (totuşi), dar omul de rînd ştie că acel tip îndeamnă să faci amor oriunde şi cu oricine. Proiecţiile fiecăruia...

Poate ar trebui şi o etapă intermediară... Să scriem despre domnişoarele şi doamnele pe care s-a întîmplat să le cunoaştem, pe munte... Ce-o mai face ghemul de Ana Fotescu, pasionată de abrupt acum 2-3 decenii, pînă ce-o hibă a oprit-o din astă pasiune? E un personaj secundar, dar cel puţin pentru mine avea haz, avea "miez".
La oa dică, pe lumea asta nucontează cît de mare eşti, cît cît şi cum se scrie despre tine...

[VIAŢĂ] De ce oare nu spunem cuiva "Te iubesc"

 Interesant interviu luat lui Sebastian Papaiani, în Adevărul:
http://www.adevarul.ro/societate/cafeneaua_adevarul/Sebastian_Papaiani_actor-_-Tata_nu_mi-a_zis_niciodata_-te_iubesc_0_524948003.html


I


Omul ăsta a împlinit 75 de ani!
Este clar că el face o nemaipomenită reclamă unui medicament. Gratis.
Rîsul, bună dispoziţia.

Stau şi mă gîndesc aici cît e rîsul lui, şi cît maschează o inevitabilă doză de nefericire. Se pare că nici nu mai contează raportul, în cazul lui Papaiani.
Un medicament gratuit... Şi eficient.


II
Către interviul cu pricina m-a atras titlul ales de gazetarii "Adevărului":

„Tata nu mi-a zis niciodată «te iubesc»“

Chestia asta merge la fix, vreo 50% dintre fiinţele umane au probabil un frison aparte la aşa vorbă.  Decurgînd probabil din ideea, conştientă sau ba, că nu au primit sau nu au dat îndeajuns tatălui.
Mai degrabă prima variantă...

Nu ştiu dacă a medita la vorba asta, la situaţia ipotetică generată rezolvă multe. Dar eu cred că, după regulile neştiute ale sufletului omenesc, destinde. Barim nu ţi-a mai fostfrică să intri în acea încăpere, chit că fizic nu ai luat mare lucru de acolo...

Mda, teama noastră (a multora dintre noi, să nuanţez) de a spune cuiva Te iubesc!, iar asta îndeosebi părinţilor...
Interesant drum.

[VIAŢĂ] Eterna poveste: cît putem spune, şi nu neapărat doar copiilor...

Cezar Mârza readuce în atenţie propunerea subsemnatului despre o abordare editorială a ideii de frică, la munte.
 http://www.carpati.org/articol/atitudini/971/



Gîndit. Mai gîndit un pic.

O societate, ca să funcţioneze, are nişte reguli. Nu poţi să spui, nici măcar unora dar tare, că la un moment dat cu toţii ne gagarisim, iar într-o seară, cu febră de 40, vedem o lumină aparte...
Se procedează invers, se insuflă valorile, entuziasmul, lipsa de măsură a categoriei cu cea mai mare vitalitate. Noi ne permitem să ne mai jucăm cu deprimări, cu sinucideri - Societatea vieţuieşte doar sub soare şi la turaţie maximă...

(Iar scriu aiureli, ca lunea ultimă?)

Aşa şi cu teama, pe munte. În pasajul cutare. Deprimarea cînd eşti ud ca un c... şi mai îs trei ore pînă la tren, în acest ianuarie cu lumină puţină.
Nu poţi scrie aşa ceva cu una cu două, căci deprimi şi descurajezi.

O doză mică nu strică totuşi, cînd se merge în exces în extrema opusă.


PS M-am apucat să scriu pe un site oarecare că e de încercat o abordare erotică (sic) a istoriei unui anume club alpin român. M-am luat pe urmă la şuturi, ca orice ins cu Superego al dracului. Acum realizez că omenirea are probleme în a-şi aminti beţiile fără alcool de la 20-30 de ani... Probabil că, ştiindu-se inerentele derapaje venusiene, venerabilii nu ar mai putea mima seriozitate...

[PSIHOLOGIE] Părinţi...

I

Fata prietenei mele, avînd vreo 14 ani, urmează să plece în Japonia în vizită. Îi plăteşte drumul, cazarea mătuşa ei - căsătorită acolo.

Părinţii domnişoarei sînt despărţiţi (altfel nu aş compătimi eu cu Maman). Nu au relaţii foarte destinse. Brusc tatăl apare, foarte îngrijorat de ce pericole radioactive sînt în ţara defunctei centrale Fukushima. Nu cunoaşte amănunte concrete, de pildă geografia Ţării Soarelui răsare. A stat însă de vorbă cu un amic.
Dincolo de toate, răsar vorbele mari: "Te implor, nu o lăsa să plece..."


Eternul Oare ce-o fi în spate?...
Păi, cu multe şanse, poate fi mirosit o teamă de abandon.
Şi care nu se referă neapărat la adolescentă, ci la propria mamă, aflată la o vîrstă înaintată şi cu destule semne ale tragicului apropiat Finish.
Venerabilă doamnă fiind stil cloşcă. I-a făcut tot băiatului, ce nu ridica un pai acasă.


II

Societatea, în căutarea răului cel mic, pisează la cap omul de rînd: că realitatea e aşa, că relaţiile dintre oameni - să zicem - trebuie să fie aşa şi aşa , ba chiar sînt aşa şi aşa.

Una din chestiile cele mai amuzante fluturate prin lume este cu dragostea părintească.
Care o exista, dar cred eu că prezintă fluctuaţii de intensitate, iar nu o dată e în mers paralel cu sentimentul pereche al amorului. URA.
Un copil îţi încurcă multe.
Nu cer să ne facem viaţa doar în funcţie de această caracteritsică. Doar să ţinem cont de ea.


Situaţia expusă la punctul I are morală Nu mă lăsa!
Cea de mai jos are ştampila Să nu vezi.
Mama pierde ochelarii copilului, băieţel la vreo 11 ani. După o vreme, doameni i se transmite reţeta pentru o pereche nouă. Femeia reclamă însă că nu a găsit-o, în cartea servind drept mesagerie. Destinatarii se privesc unii pe alţii - ei ştiu că au fost suficient de atenţi...


Pe lîngă ideea că un părinte are şi puseuri măricele de ură la adresa propriului copil, cel puţin deseori, se mai ridică o problemă în viaţa noastră. Înmagazinarea gresivităţii la care sîntem supuşi. Unii ştim să mai descărcăm din ea, alţii nu. Inclusiv pentru că, pe vremuri, nu dădea bine părintelui să dăm retururi, a la tenis.
Aşa că rămîne în noi, acea agresivitate.


Or acumularea accentuată riscă să ducă la autodistrugere. Prin urmare, se trece de purjare. Care merge în gol, dar de cele mai multe ori are nevoie de o persoană... Or, cine poate fi un destinatar ideal, decît propriul copil? Care, dincolo de alte însuşiri, e aproape şi nu se poate opune...


Bineînţeles că metodele părinteşti (şi nu numai) de a vărsa agresivitate au subtilităţile lor. Merge şi nu prea, să îl cîrpeşti din senin p-ăl mic / 'a mică. E nevoie de pretexte, de acea haină de onorabilitate pe care trebuie s-o îmbrace agresiunea brută.
Bineînţeles că totul merge aproape uns dacă ai înmuiat, în ani, rezistenţa acelui copil. O criză de nervi prinde la fix şi ea - care e semn în ochii familiei al muncii nemaipomenite, şi mai puţin al gestionării vieţii proprii.
Poţi să-i spui prin urmare băieţelului şi rubedenei: "Mergeţi şi voi încă o dată la doctor, duceţi şi voi o dată o treabă pînă la capăt (faimoasele pastile mari, n. MO). De ajuns că eu plătesc noii ochelari..." Or, cin' să îndrăznească să-i spună - între altele - că ea însăşi i-a pierdut pe cei vechi...


La stadiul acesta, tatăl băieţelului are vaga senzaţie că pierderea a fost intenţionată. Nici nu mai contează dacă a fost cu ştiinţă ori inconştient.
Dacă hîrtia cu pricina dispare, ai motiv de a freca suplimentar pe celălalt, de a-ţi descărca din ale tale. Cît şi de a-i sublinia insuficienţele ca om (Ce deliciu!).

Personal, aş ataşa - cu destulă îngrijorare - ultimului demers dorinţa Să nu vezi! Pentru asta, întîi îţi pierd ochelarii, apoi reţeta pentru dioptrii, de la medicul specialist.
Pare o nebunie, o infamie (din partea celui care afirmă aşa ceva), dar cel puţin lucrurile se leagă...

O ipoteză barim de urmărit, în timp.

Apropo, ce să nu vadă?
Cum e tocat în stil propriu, pînă la a deveni ce are nevoie mama.
Cum vă spuneam, lucrurile în viaţă nu-s ca-n cărţi - chiar dacă o spune un nesociabil şi pasămite necunoscător al oamenilor, ca mine...
Prietena mea, mama fetei de care aminteam iniţial, îmi relatează suficiente cazuri de acest gen, din unitatea spitalicească unde lucrează. Rubedenii tocate (am folosit prea des vorba?) în fel şi chip de rubedenia bolnavă.

Cutare maare fost doctor - iar acum pacient inevitabil spre gaga - Caisă, de felu-i diabetic, e alimentat cu dulciuri discrete de fîşneaţa (fie şi septuagenară) soţie.
Altă doamnă (trădez misoginism?) cere să-i vină rudele, în crucea nopţilor. "Să sufere şi ei!"


PS
Doctorul cel pomenit... "Căută, cu delicateţe, să-mi prindă mîna apoi s-o mîngîie". Bolnavul, asistentei.
Bănui - din amatorismul meu psihologic -  că nefecâricitul reface relaţia cu maică-sa. Femeie sensibilă, fragilă şi ce putea fi întremată cît de cît astfel...
Specia l-a trimis apoi în braţele sau mai exact chingile unui alt tip de femeie.
Aşa e specia: o interesează progeniturile, şi mai puţin avatarurile pe unde trage părinţii.

[VIAŢĂ] Un extras din M. Mihăeş şi o părere

I

           Lecţia de exorcism
               de  Mircea Mihăieş
             Vladimir Tismăneanu, DESPRE COMUNISM. Destinul unei religii politice.Editura Humanitas, 2011, 295 p.
Pentru a-l defini pe Vladimir Tismăneanu e suficientă o singură întrebare: cum ar arăta şi care ar fi nivelul studiilor politice din România, fără influenţa lui decisivă? Când a revenit în ţară, pentru câteva zile, la începutul lui 1990, era în plină afirmare: cărţile i se tipăreau la marile edituri academice americane şi britanice, începuse activitatea universitară la una din prestigioasele instituţii din  Statele Unite, era o vedetă a congreselor internaţionale, îl cunoşteau şi îi cunoştea pe toţi oamenii importanţi ai domeniului. Ce te frapa din prima clipă era plăcerea de a aduna persoane despre care ştia că se aseamănă, de a-i pune în valoare pe cei merituoşi — fie că-i erau amici sau inamici — şi de a-i conecta la dezbaterile de mare ţinută din lumea academică anglo-saxonă.
          Nu cred că există vreun intelectual cu nume din România acestui moment (politolog sau eseist) care să nu fi beneficiat măcar de o recomandare scrisă din partea lui Vladimir Tismăneanu. Sute de intelectuali români, în formare sau deja formaţi, s-au folosit de prestigiul lui pentru a face rost de burse, a participa la conferinţe sau pentru a li se publica în străinătate cărţi. A iniţiat, în Statele Unite şi în România, publicaţii de specialitate, a înfiinţat  instituţii şi a organizat conferinţe şi simpozioane de înalt nivel ştiinţific. Un astfel de personaj, într-o lume normală, ar fi hrănit, după modelul grecesc, în pritaneu. În schimb, în ţara de origine i se aplică un tratament de exterminare: în timp ce în mediile intelectuale internaţionale e primit ca o vedetă, în România e ţinta denigrărilor, atacurilor şi injuriilor cvasi-unanime. Iar cei care-l înjură mai abitir sunt, fireşte, cei care au profitat, într-un fel sau altul, de ajutorul său.
          Într-un calendar al infamiilor din perioada postcomunismului românesc, anul 2006 reprezintă un reper. Nu că Tismăneanu n-ar fi fost calomniat, batjocorit, ameninţat cu moartea şi până atunci. Dar în intervalul începând cu 1990 şi până în acel moment inamicii erau previzibili: foştii activişti, securiştii, complicii nomenklaturii, naţionaliştii şi turnătorii au identificat în Vladimir Tismăneanu un duşman ireductibil şi l-au atacat cu frenezie. Perdanţi ai istoriei, îşi imaginau că adevărurile spuse şi scrise de el pot fi anihilate prin potopuri de sudălmi şi avertismente că va fi exterminat fizic. Treptat,  şi-au redus zelul denigrator, oarecum resemnaţi că au pierdut partida. Numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a relansat, însă, cu o furie inimaginabilă, aversiunea împotriva unui intelectual strălucit care avea o singură vină: că se încăpăţâna să spună, cu orice risc,  adevărul.
          Fenomenul depăşeşte graniţele politicului, sociologicului şi psihologicului, pătrunzând adânc în psihiatrie. Încurajaţi de ura viscerală arătată de personaje care până atunci jucaseră (e drept, cu moderaţie) partitura anti-comunistă, zona nefrecventabilă, de tip „România Mare”, a dezlănţuit o campanie care n-a încetat nici în clipa de faţă. Frustraţi, individioşi, resentimentari, mulţi dintre cei cărora îi datorează lui Vladimir Tismăneanu nu doar bruma de prestigiu, ci şi carierele profesionale, s-au înscris într-un război al denigrării fără precedent. Ce nu-i pot ierta ei lui Vladimir Tismăneanu e neobositul angajament democratic, liberal şi anticomunist. Obişnuiţi să navigheze în apele tulburi ale unei tranziţii în care diferenţele dintre dreapta şi stânga sunt estompate de participarea la aceleaşi coterii şi aranjamente ce se interferează primejdios cu sfera politicului, ei văd în Tismăneanu un pericol ireductibil. Ceea ce el chiar este pentru  duşmanii societăţii deschise şi pentru inamicii modernizării.
          Departe de a se domoli cu trecerea vremii, atacurile împotriva lui Vladimir Tismăneanu sunt parte dintr-un proces de asasinare ritualică în care vei descoperi, şocat, indivizi pe care nu părea să-i unească nimic. Iată că-i uneşte ranchiuna împotriva unui intelectual de clasă şi a ideilor susţinute cu fervoare de acesta. De la perdanţii vechii nomenklaturi, la profitorii nomenklaturii post-comuniste, de la naţionalişti şi anti-semiţi la jurnaliştii cu pretenţii de guru infailibili, de la rivali închipuiţi, cu pseudo-contribuţii eseistico-urechiste la dezbaterile ideologice ale vremii, la plagiatori impenitenţi şi nulităţi cu ifose, o întreagă pleiadă a resentimentului au găsit în Vladimir Tismănenanu ţinta unificatoare.
          E, într-adevăr, uluitor să-i vezi de aceeaşi parte a baricadei pe-un naţionalist primitiv precum Vadim Tudor, o intelectuală cu pretenţii de aristocraţie intelectuală, dar cu operă ştiinţifică precară, precum Zoe Petre, pe realizatori de televiziune precum Stelian Tănase, politruci rataţi de genul Emil Constantinescu, dar şi o nouă generaţie de indivizi ieşiţi din incubatoarele comunismului de după căderea lui Ceauşescu. Nu lipsesc, din nefericire, şi unii prieteni cărora Vladimir Tismăneanu le-a făcut numai bine. Având fiere în loc de creier şi invidie în loc de raţiune, ei alcătuiesc o conjuraţie în care intră, la grămadă, şi liderii politici, mai vechi şi mai noi, care mărşăluiesc sub steagul roşu al neo-comunsimului, de la Ion Iliescu la Victor Ponta şi la neofitul Crin Antonescu, precum şi armata anonimă şi veninoasă a bloggerilor şi „comentatorilor” specializaţi în uciderea în efigie a personajelor publice neconvenabile.
          Cine mai e, în acest tablou sinistru, alături de Vladimir Tismăneanu? Pe lângă un mic grup de prieteni (de la H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Ioan T. Morar, Valeriu Stoica, la tinerii cercetători Cristian Vasile, Mihail Neamţu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Bogdan Cristian Iacob, care i-au fost alături în furtunoşii ani pe care ne-a fost dat să-i străbatem), de partea lui se află un aliat invincibil: adevărul. De aici provine, din patosul adevărului şi din dorinţa fierbinte de a rosti frazele necesare, fascinaţia pe care o exercită — sunt convins: chiar şi asupra adversarilor —  Vladimir Tismăneanu. Cărţile sale, de la Mizeria utopiei la Stalinism pentru eternitate şi, cu siguranţă, volumul care va apărea în 2012 la University of California Press, Diavolul în istorie, sunt scrise în numele valorilor supreme, adevărul şi libertatea, în care prea mulţi dintre cei care-l duşmănesc pe Tismăneanu văd primejduirea planurilor care-i animă, de la îmbogăţire la sete de putere, şi de la ascunderea crimelor trecutului la incapacitatea de a accepta că România nu e blestemată să fie la nesfârşit o ţară a abuzurilor, minciunii şi înapoierii.
          La împlinirea unei vârste solare, Vladimir Tismăneanu nu putea să le dea inamicilor o replică mai potrivită (şi imparabilă) decât volumul de eseuri Despre comunism. Destinul unei religii politice. El vine în seria de studii dedicate, începând cu anii ’80, comunismului românesc şi internaţional, perceput de autor ca una din cele două mari maladii spirituale ale veacului trecut. Mai radical ca în demersurile anterioare — analitice, sintetice ori informative —, textele adunate sub un titlu comun sunt, pur şi simplu, documente care denunţă o deviaţie malignă a spiritului uman. Într-un anumit sens, ele ar putea constitui anexe la scrierea-reper, Stalinism pentru eternitate, dar, pe de altă parte, de pe un versant mai abrupt, ne fac martorii unei deconstrucţii implacabile:
          „Comunismul a fost o formă de resentiment. A fost un fundamentalism politic modern, un angajament într-un proiect politic absolut. [...] Totalitarismul comunist ca organizare socială, politică, culturală, economică este caracterizat prin trei elemente. În primul rând, prin refuzul memoriei. Aversiunea, ostilitatea faţă de memorie îl face mnemofob. El acţionează, prin toate instituţiile sale, pentru distrugerea memoriei. În al doilea rând, este o organizare care urmăreşte şi distrugerea valorilor, şi în acest sens e şi axiofob. Şi, nu în ultimul rând, el detestă spiritul, deci este o organizare de tip noofobic.” Aceste însuşiri incontestabile, care dovedesc esenţa demoniacă a comunismului, continuă să aibă o incredibilă trecere în mediile universitare şi în rândul unor tineri intelectuali în mintea cărora teribilismul ideologic şi cinismul fac ravagii.
Despre comunism e construită în aşa fel încât să fie şi o simptomatologie, şi o anatomie. Perspectiva teoretică, admirabil ilustrată în capitole precum „Despre comunism: o religie seculară”, „Ce a fost şi încă este comunismul”, „Stalinismul în Europa de Est”, „Ce a fost comunismul naţional?”, „Sfârşitul leninismului şi viitorul valorilor liberale”, reprezintă forme de atac asupra marii iluzii care a smintit, vreme de atâtea decenii, minţi inteligente, seduse se minciuna egalitarismului, a libertăţii neţărmurite şi a fraternităţii impuse cu forţa armelor.
          În celelalte două segmente ale cărţii, Agonii şi  Repere, Vladimir Tismăneanu ilustrează, într-o modalitate cvasi-romanescă, o sumă de cazuri întru totul grăitoare pentru decăderea fiinţei umane atunci când s-a lăsat impregnată de demonismul bolşevic, sau, dimpotrivă, cazuri de eroism ale unor intelectuali care-au reuşit să se salveze din ghearele „religiei seculare.” Un caz straniu, uimitor şi repulsiv în acelaşi timp, îl reprezintă cel al lui Mirel Costea, membru al înaltei nomenklaturi comuniste care a fost împins, dintr-un amestec de bravură şi laşitate, la sinucidere. Într-o naraţiune care l-ar fi făcut gelos şi pe Danilo Kiš, autorul ne invită într-o călătorie prin bolgiile unui univers detracat, dominat de suspiciune, ură, gelozie, vendetă şi crimă.
          Mirel Costea (pe numele lui real Natan Zeider) era cumnatul unui personaj cu multă influenţă în stratosferele comunismului românesc, Emil Calmanovici. Pion devotat al primei perioade staliniste, Calmanovici înţelege treptat natura demonică a bolşevismului şi încearcă să se elibereze de ea. Ajunge la greva foamei şi moare, în martie 1956, considerând c-a fost trimis la închisoare pe nedrept. Mirel Costea deţinea o funcţie de importanţă covârşitoare. Era şeful Sectorului de Verificare a Cadrelor, organism direct subordonat CC al partidului. Apropiat al lui Emil Bodnăraş, mulţi îl considerau un „idealist excepţional de amiabil”, un „copil favorit al  comuniştilor din clandestinitate”. Cu toată influenţa şi simpatia de care se bucura, Costea ştia ce soartă îl aşteaptă. Prin urmare, el a decis, cu sânge rece, să se sinucidă înainte de a fi arestat.
          Relatarea de mai sus poate fi citită şi ca dramoleta unui personaj subjugat de forţa de seducţie a Infernului. Costea a fost unul din nenumăraţii „demoni meschini” născuţi din somnul raţiunii, incapabil să aducă la acelaşi numitor „adevărul subiectiv” (convingerile proprii) şi „adevărul obiectiv” (ideologia partidului). În realitate, cazul Costea arată cât de adânc pătrunsese morbul fanatismului şi ce forţă distructivă exista în ideologia comunistă. N-a fost suficient că Mirel Costea s-a sinucis. El a lăsat şi două scrisori, una către adjunctul său, alta adresată propriilor fiice. Nu poţi, citindu-le, să-ţi reprimi un sentiment de spaimă şi dezgust în faţa celui care scrie, chiar înainte de a-şi trage un glonţ în cap, aceste cuvinte năucitoare:
 „Un comunist trebuie să aibă încredere în partid şi trebuie să fie cel mai fericit om din lume când simte că şi partidul are încredere în el. Am fost fericit, m-am bucurat de încrederea Partidului, şi spun că am meritat-o, n-am înşelat Partidul. Din 1939 n-am trăit altă viaţă decât pentru Partid. Când mi s-a părut odată că soţia mea se teme că activitatea mea poate duce la arestarea mea, am vorbit cu ea frumos şi i-am arătat ce e Partidul. A început şi ea să activeze cu trup şi suflet. Până la 23 August 1944 n-am făcut un copil, tot cu gândul la Partid, să nu am greutăţi în muncă.” Iar „mărturisirea” sa, mărturisirea unui demon, se încheie astfel: „Ultimul meu gând către tov. Stalin, către CC al PMR, către tov. Gheorghiu-Dej.”
Cartea lui Vladimir Tismăneanu este mai mult decât un manual despre ororile  comunismului: ea este un tratat despre felul în care Răul intră, străbate şi domină lumea, nu prin diavoli supranaturali, ci prin diavoli în carne şi oase.

http://www.revistaorizont.ro/



II

Dl Mihăeş e un om foarte destupat.
Cu stilul domniei sale, mai viforos.
Îl îndemn să persevereze, chit că noi, pleşienii, cei doritori de nuanţe, am vrea lucrurile niţel altfel…
Ahhhh…. Te simţi tare neplăcut cînd ai de făcut o observaţie mică, din adîncul subiectivităţii de om mediocru, unor condeie pricepute… Orice zis cu furie este pe măsură depărtat realităţii. Cutare comunist o fi făcut el relele cele mari, dar aş fi interesat şi de ce a procedat aşa, ce frustrări l-au trimis acolo…
Prefer aşa.
Altminteri, e simplu să te descarci astfel, fără a fi avut curajul să fi văzut ce alte lucruri te-au rănit în viaţă de a-i nevoie să răbufneşti în exces aici…
Zic şi io.

Mircea Ordean

luni, 25 iulie 2011

[MUNTE] Nu am curaji!

Mda.

Exprimatu-mi-am de curînd o părere, cu o duduie şi pe un site carpatin, despre primele două peisaje cu pomi falnici ce deschid un articol al dînsei.

Şi am realizat că nimeni nu a purces la o istorie erotică a celor de prin Clubul Alpin Român. De ieri sau de alaltăieri - iar aici am în vedere Ere. Perioada de dinainte, apoi de după 1945.

Veţi sări trei metri în sus, dar poate nu e de uitat că ce era cîndva a mai şocantă chestie din lume (vezi de pildă a purta pantaloni, la vremea Miţei Biciclista, deci a Societăţii Turiştilor Români, cea de pe la un 1910...) e fatal să devină o banalitate ulterior.
Tocmai pentru că ne şede mult timp în Odaia noutăţilor, a şocantelor...



Interesant subiect, cel puţin pentru noi, obsedaţii.

Carele e procentul - păi nu se spune.

Nea Nae B. era un pic revoltat că, după WWII, apăruse un sport penibil, al amestecării unor anumite piese de lenjerie într-un recipient oarecare, la party-uri.
Mai încolo, antrenorii - ibidem - se purtau foarte libertin cu elevele, verbal şi nu numai.


Asta e bibliografia, dacă ea pică rău confecţionării de statui, păi îmi cer scuze...
Şi rog interesaţii de pomenitele staui să-şi schimbe un pic stilul.
Să facă interesant Subiectul şi altor generaţii, nu doar acelea care ar funcţiona după regulile bănuite de ei.


Subiectul rămne deschis.

Cum, aşa mărturisiri ar duce de rîpă giudeţul?

Aşa ceva nu să spune?


Mircea Ordean, nifilistul.



PS
Îmi sună în urechi premoniţia unei rude prin alianţă.
"O să ajungi rău..."

Probabil avea dreptate.
Cu aşa idei, raportat la ce poate suporta Iepoca, chiar că e naşpa...

[MUNTE] Pentru ca să rămîie. Să nu să uită. Să trăim ochei pă lumea ailaltă

Nea Baticu initial, apoi Vlad Petrusca


(Extras din Alpinet.org)


Desi sint tentat sa fac o incursiune in ceea ce am
cunoscut eu din omul Baticu, o las pentru altadata.
Tin sa comit insa delatziunea ca posesorul unor
amintiri (in memorie! sper sa-l paleasca mai incolo
idea scrisului) cum scrie la carte (adica trecute
inevitabil prin filtrul inimii si al spiritului cu
care este dotat din plin) este Vlad P.
Care l-a frecventat, in urbe si pe munte, multi ani pe
nea Nae.
Prin 93/96 a fost secretar general CAR.
Acum e in State, definitiv se pare, cu familia.
Buni prieteni, in ultimele luni mi-a depanat din
aceste amintiri si cind imi frecam miinile incintat ca
am ce publica la vremea potrivita, mi-a pus in vedere
ca nu tine sa faca publice mai ales unele momente (mie
taman alea mi s-au parut sarea si piperul!), pe care
le considera personale, intime. Vlad asa vede de pilda
unele privatiuni la care il supuneau vremurile pe nea
Baticu, in ce priveste alimentatia sau echipamentul de
munte, prin 75-80.
M-as bucura sa le treaca vreodata pe hirtie, acele
amintiri.

Ca veni vorba si riscind sa-mi periez un amic, Vlad P.

este un foarte bun cunoscator al Bucegilor si Pietrei
Craiului. Pare o vorba golita de continut, sint atitia
afisind titulatura asta. Stiu ce spun, ca unul ce nu-i
nascut chiar ieri-alaltaieri in zona cu pricina (sa nu
fiu inteles gresit, el a batut si multi alti munti,
ceea ce mi-a adus amicale reprosuri ca-s cantonat doar
ici-sha de Bucuresti). Si azi stau cu gura cascata la
ce-mi povestea Vlad despre Piatra Craiului. Fu un
exploator, din categoria tzitzeiciana "Pe aici ce o
mai fi?". De la el stiu de varianta "centrala" de
iesire din Poiana Inchisa. Imi povestea...

Na, am plecat de la nea Nae si-i fac statuie lui

Vlad!...

... ca l-a vazut odata pe Lehmann cu un amic, in

partea superioara a Poienii. "N-am stat neaparat cu
ochii pe ei, dar la un moment dat nu mai erau acolo...
Mi s-a aprins lampa ca nu erau ei degeaba acolo... Si
cum auzisem vag de inca o iesire fata de aceea
descrisa de Dunareanu m-am apuat de cercetat
locurile... As minti sa spun ca am gasit-o din prima,
dar a meritat..."
Vlad mi-a vorbit si de a treia iesire din PI... Doamne
(na, si ma mai dadeam ateu!), toate au farmecul lor
aparte!

Cred, asemeni relatarilor mele despre istorie, ca nu-s

interesat aici in a vorbi neaparat despre un om, cit
despre un stil destept de viata (ori invers, ceva de
evitat). Mi-a placut curiozitatea lui Vlad. De la el
stiu de o posibilitate (am pomenit-o vag in MC) de a
avansa in zona Umerilor Pietrei Craiului - de fapt
imediat la nord, de la obirsia Birsei Tamasului direct
in sus (indeobste se aia acolo la dreapta-sud).
Unde vedea vreun briu, hop si el. De pilda pe unul
aerian rau, sub Poiana Inchisa, pe un piept ridicat
deasupra potecii marcate.

Daca si-ar trece amintirile pe hirtie (fie si

electronica), ar iesi o treaba foarte interesanta.


M. Ordean


Galerie foto, Poiana Kalinderu, venind din Spumoasă, 1986








 

[MUNTE] Familiarizare cu refugiul din Urzica superioară


  http://www.carpati.org/jurnal/incursiune_in_costila/2428/

Legendă:

Mugurel ne duce sa ne arate o capodopera made in Cooperativa Munca in Zadar; are si Mircea Ordean pe site un articol despre aceasta cusca Faraday.   


Mă gîndesc la refugiul cu pricina.
Viaţa are nişte reguli interesante şi tot atît de neaşteptate. Cînd stai mai mult timp cu un Ceva în preajmă, îţi devine familiar. Devine parte din universul tău.
La drăcia de tablă din Urzica superioară, eu barim simt că-mi devine familiară şi dragă. Ca unul care nu controlează procesul psihic cu pricina, nu m-aş ambala foarte că acel lucru se petrece.
Începe să-mi devină interesant.
I-aş duce lipsa dacă nu ar mai fi pe acolo...

Credeţi că fu altfel cu Monumentul Eroilor de pe Caraiman?
Să fiu eu sănătos cîţi le-o fi căzut ca sarea în ochi, cîtor le-o fi stricat poezia unei Şei a Caraimanului ca şi virgină...

Povestea se poate extinde la Cheile Tătarului de pildă, tăvălite în naturaleţea lor iniţial de linia Decauville (tren forestier) - asupra căreia tratează Nestor Urechia...



" Aud pe tata murmurînd:
- Ce păcat! Ce păcat!
- De ce plîngi, papa?
- Voi nu ştiţi ce frumoasă, în sălbăticia ei, era Cheia Tătarului. Acum e devastată, din pricina exploatării pădurii. Linia asta Decauville grozav de urîtă este...
Dar unchiul Dinu, om practic:
- Civilizaţia, frăţioare..
- M-aş lipsi de astfel de civilizaţie pe aci...
- Aşa? Te rog să ne mărturiseşti, domnule profesor, cît eşti de mulţumit cînd îţi aşterni notele şi memoriile ştiinţifice pe hîrtie din fabrica Buşteni.
Tata nu replică. Discuţia prezintă mult pro şi contra. "
(Nestor Urechia, Vraja Bucegilor, "Excursie la Peştera")


Revin :


... apoi de lacul de acumulare...



Cîţi or fi plîns (ghinionul lor dacă nu au scris pe tema asta!) la apariţia Refugiului de tablă Coştila, cum i se spunea în epocă.

Şamd.
Revenind.
Dacă ideea mea are ceva tangenţe cu realitatea, să te ţii flori şi şampanie ce vom aduce ălora de au clădit refugiul! Să vezi poezii la adresa celor care au adus scîndurile din Brîul -1!


PS 1.

Un confrate mai tînăr mă informa despre faima de arogant pe care o am la o parte a lumii turistice. Ai dracului, nimic nu poţi să ascunzi!
Da, aşa e. Timiditatea şi neputinţa de a mă apropia de oameni o compensez prin exuberanţa unor texte precum cel de aici.

PS 2
Un vechi amic, prezent în grupul pozat mai sus, vorbea - în profilul său de pe carpati.org:
"Sunt o persoana dinamica si perseverenta. Imi plac lucrurile bine facute si ma ghidez dupa acest principiu in activitatile in care ma implic."
După ce m-am înverzit crunt de invidie, ca unul neursit cu aşa ceva, am realizat că fără un tip neperseverent şi incapabil de lucruri bine făcute în urbe poza reprodusă iniţial (şi comentariul...) nu ar fi fost posibile.
Dar tot eu dau înapoi... E nevoie de ambele firi, pe lumea asta. Chit că bestia de Istorie aminteşte mai lesne de complet nesociabili precum Beethoven sau Kant, şi mai puţin de comme-il-le-faut-ii epocii lor.

[VIAŢĂ] Dulceaţa iluziei

La subiect meditam de mai multe zile.
Chit că el există în multe cărţi de psihologie.

Ce-i drept, de la existenţa în literatura de specialitate şi pînă la schimbat vreo rotiţă nefericită din noi, păi distanţa e lunguţă.
Nu mai spun că, la bani mărunţi, Dincolo tot nefericiţi ne vom duce...

Bon.
Mă uit pe o descriere a clinului estic al Bucegilor. A altora. Se naşte o mare superioritate în mine...
Care nu face doi bani, chestionată raţional.
Superioritatea este din categoria plasturelor sufleteşti. E nemaipomenit de dulce. Nu renunţi cu una cu două la ea, iar uneori nu renunţăm şi pace - le dăm naibii de remedii propuse prin cărţi ori cabinete psiho.
E aşa dulce, iar dacă - lămurit cît de cît că pe acolo e calea utilelor remedieri interioare - încerci totuşi să-i dai papucii, e ca drăcia aia din Alien I. Aia care se fixase pe figura unui nefericit explorator astral. Dacă o îndepărtezi, îţi taie oxigenul, te ucide.


Tot e bine însă cînd ştim asta.


"Fericirea începe n clipa în care îţi pierzi speranţa."

PS M-am luat cu vorba...
Plasturele prin definiţie acoperă o rană.

[VIAŢĂ] A fi om.

Vorba asta dă gata îndeobşte jumătate de regiment, respectiv de cititori ai gazetelor pompoase.
Eu mă voi referi însă la altceva.


Mi se pare desori că eu sînt aiurea. Într-o ureche sau rău.
De pildă pentru că mă dau din senin la oameni în-locul-lor, tipi onorabili, respectaţi...


Dau însă peste lista de realizări a unui confrate de munte, deasupra şi dedesubtul Acestuia.
Nu se mai termină, acea listă - cazi serios pe gînduri la puterea de muncă a respectivului.... Eventual te şi doare, că nu posezi aşa ceva măcar pe sfert.


Teoretic, în ochii sociali aşa evantai de reuşite dă bine, eşti aplaudat, se scot pălării.
În practică, nu am cum să nu mă întreb: cum se simte acel om, dacă prin absurd i-ar lipsi acea listă, acel palmares? Dacă nu l-ar trece acolo, pe acea pagină de net şi, implicit, în ochii lumii?


Cîtă răutate o fi în observaţia mea, nu ştiu exact. Dar nici nu pot ignora pericolul. Ca în viaţă să fugim de ceva prin muncă. Multă. Pentru rezultate (apreciate social).
Şi fără de care - muncă, apoi rezultate - pare să ne fie insuportabil. Iar vorba din urmă e tare săracă, întru unitate de descriere a disconfortului.


Viaţă, viaţă / Cusută cu lungi CV-uri...


PS
Matei Georgescu are o carte.
Nu am răsfoit-o, dar sună bine.
"Defensa prin scris"
Atenţie, Mirceo, să nu o practici prea tare, şi să uiţi de nasul în realitate.

[MUNTE, VIAŢĂ] Roz

Iar îmi asum riscul unei afirmaţii deloc la locul ei...


E foarte posibil pentru ca subsemnatul să plaseze excesiv personal în optica pe care o are asupra gesturilor dlui Dinu Mititeanu.
Chestii nerezolvate, ar spune psihologii.
Asta e, îmi asum cartoful fierbinte - reprezentat de această afirmaţie.

Sînt şi parşiv, în sensu' că aşa îndrăzneli dezghioacă zone neaşteptate în interior - metaforic vorbind ai şanse a doua zi să descoepri că, din senin, vorbeşti japoneza (ce-i drept, atenţia la megalomanie trebuie să fie necurmată).


La cestiune:
Nea Dinu scrie despre ultima performanţă a Copiilor frumoşi şi la locul lor (aşa le inventez eu pe moment o titulatură), Cătălin Pobega şi Silvia Murgescu.

Sunt o pereche fantastica.  Silvia e fantastica, deoarece putine frumoase fac asa ceva. Si mai ales pentru ca intr-un timp foarte scurt a ajuns la asa ceva, ridicandu-si  mereu si des stacheta tot mai sus.
Daca n-aveti timp sa cititi, priviti macar fotografiile si bucurati-va de bucuria lor ! 
Cand in toamna Mihnea va organiza un nou Festival Alpin la Busteni, prezenta cu o proiectia a Silviei si a lui Cata si una a lui Zsolt si Jo, vor fi principalele motive ce ma vor determina sa particip, asa cum s-a intamplat si anul trecut. Sa am ocazia sa-i imbratisez. Acum o fac in gand !
 Unii poate nu stiti: acea poza de la "Home" a Silviei e in prima lungimde de coarda din Peretele Csipkes din Cheile Turzii !
Dinu

De cînd lumea eu reproşez (asta e! a se da cu pietre spre mine.) lui nea Dinu prezentarea excesiv de serafică a lucrurilor.
După opinia mea, este o chestie tare superficială.
Da, poate să-mi fie criticat aici vreo invidie, dar pînă la urmă şi inteligenţa, înţelepciunea îmi spun să văd şi altera pars. Să zicem a Silviei.
Nu aş exemplifica, dar e aritmetic că avem de toate...

Aceiaşi oameni răi pot purcede la investigaţia şi cum va fi cineva peste n ani.
Din nou răutate, dar şi necesity.


Ah, ce viaţă, ce lume (mă refer la cea fizică)!
Dacă vrei realitate, să te flagelei ca invidios sau mai ştiu eu ce - doar-doar nu vei irita în exces pe ceilalţi!

Mai e o treabă.
A vedea lucrurile prea în roz şi pe latura belă trădează muuultă teamă de cele mai puţin luminoase ale vieţii. Care-s alea? De pildă, ce-o fi în sufletul unui colindător dezinvolt şi jemenfichist pe munte, în ultimii lui ani de viaţă. Cum, aşa ceva nu se face? Cum, stric (intenţionat şi ticălos) confortul celorlalţi - iar asta contează mai mult decît realitatea?

Carele neroze egzistă, chit că noi fugim de ele.

Ce-i drept, nea Dinu ne-a vorbit despre un Bulinel în ultimele luni ale existenţei...


Zic şi eu...
Poate-s mai utile astea decît poveşti goale de profunzime...
(Da' cine eşti mata, bre, să tragi sentinţe, despre ce ie profund şi ce nu, mă rog?!)

Mi-a ajuns la ureche (Adi C.?) că dl Mititeanu şi-ar fi rărit apariţiile pe lista CAR bucureştean pentru că un nene ia afirmaţiile sale drept mingi ridicate la fileu, pentru reacţii nu prea la locul lor.
Mă simt cu musca pe căciulă. Că am vituperat, de pildă, cu privire la confecţionarea unui pretins mit alpin în Ardeal...
În acelaşi timp, e şi problema dlui M., care evită să-i spună aceluia ce şi cum.
Inclusiv că nu s-o fi certat la timp suficient cu propriul tată (ce-i drept, Ordean Sr. nu prea aduce cu dînsul... Ar fi de văzut la cine şi de ce, prin copilărie,  mă iritau prestidigitaţiile cu vorbe frumoase).


PS
Greu îmi iert o vorbă transmisă cîndva lui Mihai Cernat, care a ajuns din eroare pe net. Ziceam: "Hai să-l bîrfim pe nea Mititeanu!". Bîrfa fiind ăncercarea de a scote mai la aer ceea ce ţîşnise doar pe sfert din tărîmul creativităţii (adică inconştientul), la o prezentare a confratelui clujean, la Casa bucureşteană de cultură a studenţilor.
Jena decurge din şuturile pe care le luam în familie cînd debitam (cred azi) vreun adevăr incomod.

Veni-vor şuturi...
Am sesizat atunci, desluşesc aici, şi partea arogantă ori agresivă a conferenţiarului. La o adică, e normal... O fi proiecţie personală, a hibelor proprii pe ecranul celuilalt, dar ideea rămîne...
În noi, dar trimise la beci, sînt trăsăturile inevitabil opuse ale măştii sociale.

duminică, 24 iulie 2011

[POLITICĂ] La ea ne pricepem toţi, nu?

Interviu Sebastian Lăzăroiu, în EvZ.
(  http://www.evz.ro/detalii/stiri/sebastian-lazaroiu-victor-ponta-nu-vrea-puterea-reala-in-partid-vrea-doar-confort-si-il-93.html   )

Ceva afirmaţii:
"Salvarea lui Crin Antonescu este să candideze la Pirămria Capitalei"
"USL se va face pulbere"

Părerea mea, a unui oarecare om din faţa monitorului:




Intrarea în politică ucide intelectualul.
Nu-mi dau seama dacă gestul merită.

Este posibil să distrugă şi bunul simţ, dpdv al inteligenţei vorbind, nu moral.
Bunul simţ te face să ţii cont de o eventuală subiectivitate personală. "Cît pot fi eu de obiectiv, ca angrenat într-o tabără?"
Conştient fiind de aşa ceva, şi tot îţi poate trage o păcăleală mai mare sau mai mică interiorul...

În ce-l priveşte pe Crin Antonescu, nu mi-e simpatic, dar trebuie pentru ca să recunosc că omul are şanse la preşedinţie. A ţării. Mai degrabă nu ar avea la Bucureşti. Unde e nevoie de un tip cu mîneci suflecate - ceea ce nu e cazul lui Crin. La Cotroceni, mai merge cîte un boem, căci trage tata premierul. În Deal, boemia poate primi numele de imparţialitate, de fericită neintervenţie şamd.
La Primărie, pe Splai sau la Cişmigiu, chestia asta nu ţine.



În altă ordine de idei, mi se pare justă caracterizarea făcută de dl Lăzăroiu... :

"Victor Ponta nu vrea puterea reală în partid, vrea doar confort și iluzia că el conduce”



Cum naiba de au nimerit marile partide din opoziţie, ambele şi în acelaşi timp, tipul acesta (totuşi) aerian şi neimplicat de lider?

Corect, deştept spus şi:
"Crin nu-l poate susţine nici pe Oprescu la Primăria Capitalei. Pentru că o victorie a lui ar însemna ca preşedintele PNL să îşi ia adio de la candidatura la prezidenţialele din 2014."

[PSIHOLOGIE] Cînd adîncul dă năvală...

Mai merge un titlu cu "Adevăratu', după o expresie a deceniului zece.
Adevăratul fiind însă o parte din noi - foarte importantă.



M-a pălit de două ori zilele astea.
Vine, ţîşneşte în şuvoaie - şi nu ştii ce să faci cu balaurul care curge în braţe.
Într-un caz, m-am trezit cu reacţii interioare de copil.Am întîlnit un camarad de munte interesant. Un drum interesant. Aş minţi să spun că exista rezonanţă perfectă, dar maşina turei mergea bine. După drum, la cîteva zile, omul îmi comunică faptul că e nu poate veni în ziua din week-endul viitor accesibilă mie. După care urmează o lună de drumuri în masivul montan cutare.
La chestii d-astea, minţi echilibrate, raţionale îţi vor pomeni de valenţele aşteptării, ale calculului rece. Pînă acolo, Copilul din mine s-a burzuluit ferm. Nici nu mi-a explicat tare clar de ce reacţionează cum o face. Dar El voia aşa. Uite-aşa! Iar senzaţia e şi plăcută, iar totodată nu o poţi contracara.
Eu cel puţin.
"Domnule, rupi relaţia şi gata!", mi-a comunicat Junele interior.

Momentul în care un ceva din interior te domină, îţi dă ordine nu e unul foarte comod.
Îţi spui, speriat, problema, că va interveni aşa - de capul lui - şi în alte situaţii. Că îi va sări ţandăra pe vreun şef şi va dori să fugă de acolo.
Nu-i plăcut să te ştii minat de aşa ceva.

Bibliografie:
https://docs.google.com/viewer?a=v&pid=explorer&chrome=true&srcid=0B6JjWN9ddrwOYWQwMjZhMTUtOWUxOC00MzFhLWE3YTEtYWU5OWY5YmYyMGI2&hl=en_US&authkey=CL_x3cQM


II

Fiica prietenei mele.
Adolescenţă în devenire.
Am trecut de perioada agresivităţii faţă de ea (nu era doar aşa ceva, ci şi dorinţă de a o ajuta).
Astăzi am rămas singur cu ea.
[Bancurile cu atracţia erotică către ea nu-şi au rostul, şi veţi vedea de ce.]
Am realizat că pur şi simplu are ceva care mă trimite la maică-mea. Că reproduc faţă de ea relaţia cu mama.
Care nu fuse deloc perfectă.
Căci nu e ca în cărţi!

Problema era lipsa comunicării, mai exact lipsa lui a putea conştientiza nu neapărat ce simt pentru tînără, cît ce naşte în mine (nu e acelaşi lucru).
Se ridica un taifun de ceva din mine. Nu puteam realiza ce, dar evitam să intru în contact vizual, în comunicare/vorbă.

Mda, o regresie la un moment de blocaj. Cînd lipsi comunicarea cu cea mai importantă persoană din viaţa mea.
Nici nu îmi mai ţine de cald să aflu, să specific cînd fu asta.

Dincolo de disconfortul că această încurcătură personală este judecată grav de toată lumea, ştiam din relaţia cu fiul meu că, în situaţiile în care am jenă în a-l privi, a comunica, totul este să rezonezi, să încerci să o faci cu el. Cu prezenţa lui. Un mod de a-l respecta şi a-l iubi chiar dacă nu-l priveşti în ochi.
Am procedat aşa şi am ieşit frumuşel din belea.


A realiza aceste lucruri greu-greu de suportat este, se pare, un pas util.
Pare o nenorocire, ce te paşte; te întrebi unde naiba o să ajungi cu situaţia, căreia nu i te poţi opune.
Dar a o fi conştientizat, a fi luat idee de ea are un efect neaşteptat (deşi amarul îţi este întotdeauna cam la fel, oricît de priceput în teorie şi chiar experienţe asemănătoare ai fi). Te trezeşti după un timp că problema nu te mai îngrozeşte.

[SOCIAL] Despre Florin Piersic, pe un site de... munte

From: camelia-maria manea
To: carclujuniversitar@yahoogroups.com; ClubulAlpinRoman@yahoogroups.com
Cc: CAR
Sent: Friday, April 29, 2011 9:42 AM
Subject: [ClubulAlpinRoman] (unknown)


Am scris un material despre un artist pe care-l iubesc toti romanii. Sper ca veti citi cu placere...

 
 
 
 
 
 
 
 
"Am scris un material despre un artist pe care-l iubesc TOŢI  romanii."

Cînd ai nevoie de sprijinul altora din jur, mai exact al TUTUROR, legat de o afirmaţie, nu pot traduce de acii decît că eşti - totuşi - nesigur de ea.

Aş fi totuşi prudent cu aşa vorbe, cîtă vreme un Mihai Bendeac identifică destul de exact unele excesele lui Piersic sr.
Eu personal remarc egocentrismul tatălui şi în fizionomia lui Piersic JUNIOR. E vizibil că tatăl a fost prea ocupat cu strălucirea carierei proprii pentru a mai da şi propriului fiu...De fapt, răul fu şi spre bine, căci Florin cel Mic doar aşa a ajuns inteligent şi înţelept.


La noi se ridică deseori statui actorilor, în viaţă sau nu.
Veţi vedea că de cele mai multe ori cei preamăriţi nu fac parte dintre eroi, care să se fi opus puterii politice de pildă. Sînt oameni care au stat la locul lor. Nici pe afară nu au rupt gura tîrgului, a la Andrei Şerban, Lucian Giurchescu (e drept că exemplele care îmi vin aici mai întîi în minte sînt de regizori).
Actorii de acest tip sînt de fapt ce am vrea noi să fim, oamenii de rînd. În reflectoarele sociale. Ţintă a laudelor.




Mircea Ordean





joi, 21 iulie 2011

[MUNTE] De departe

De departe de Ei, adică.
Din miez de iarnă.
Nici nu contează care.

De fapt au trecut nici 27.
Neplăcut.
Zboară.
Ei, anii..

Asta e.
Forward!

În anii războiului parcă, Radu Ţiţeica a fost repartizat ca asistent sau ceva din gama asta la Politehnica timişoreană.
De acolo, după propriile spuse, jinduind după dragii Bucegi, a scris un articol despre "Etapele cuceririi Bucegilor".  (Doru Vasilescu postează undeva un Buletin IPGG din anii 60 în care în fine vede lumina tiparului acest studiu).

Cam aşa şi eu, cu materialul de aici.
Singur, într-o cămăruţă a unei fabrici socialiste, neavînd mare lucru de făcut scriam una-alta.
Ia să vedeţi ce mi-a dat prin minte, atunci...

De fapt, e de spus, totul a plecat de la o încercare de descriere a unei ture din anul scurs.
Totodată, oarece influenţă a lui Nestor Urechia este indiscutabilă, probabil că şi azi dacă aş pica în aşa încercări tot amprenta Lui aş purta-o...


 Cred că ar merge imaginea asta...:



...De Ziua Copilului (1984) cobor încă o dată (acum însă fără zăpadă şi fără însoţitor) Creasta Picăturii. Ca întoteauna cînd trec prin locuri la care viseaz o iarnă întreagă, mi se pare că-s cam insensibil. Spre sud, Pieptul Caraimanului cu membrele răsfirate în tot atîtea văi verticale. Spălătura e misterioasă şi ţine să-şi etaleze evrticala; îmi pun aici din nou întrebarea: cînd voi ajunge s-o urc (sau s-o cobor)?
De la Şaua Gemenelor intru în foc: un rapel de jepi, altul de pitonul fixat în noiembrie [1983]. Pe lespedea de lîngă tunel stau la odihnă, ba mai trag de coarda recalcitrantă. Ce senzaţie, şi solitudinea... Aş vrea să bat un cui aici, dar nu-i loc nicăieri.
În Tunel, mă plimb cuceritor: gîndesc c-a trecut atîta timp de cînd n-am mai fost pe aici... Totuşi parcă a fost ieri, totul e neschimbat şi eu nu voi apuca miile de ani care vor schimba un pic faţa muntelui. Oare peste cîteva mii de ani va ieşi în bătaia destructivă a elementelor stratul aflata cum la... căldurică,  la vreo 200 metri dedesubt? Actualul Abrupt se va plia încet-încet spre vest. Şaua Gemenelor va devenu un larg V, cu zeci de metri mai jos decît e acum, în vreme ce Brîul lui Rafail va exista teoretic la fel, numai cu o mică deplasare spre vest de 1-10-20 metri. Poate un stei aparte va stîrni curiopzitatea vreunei capre – dacă aceste animale vor mai fi...
În Colţul Mălin, cîndva o creastă ascuţită cu flancurile abia fisurate, va apărea o o muchie cu 2-3 ţancuri terminîndu-se după un parcurs de 30 grade – e drept, aerian -  în viitorul Brîu Mare.
Fisuri nevinovate vor deveni hornuri întunecoase, cu aceeaşi apă străbătîndu-le în furtunile fioroase ori doar picurînd sub cerul verii. Iar Acele..., la actualul ritm de dezintegrare vor ajunge curînd mai mititele, dacă nu cumva strungile dintre ele, spălate de furtuni, nu vor coborî proporţional...
Cam ăsta ar fi un subiect de meditaţie, stînd singur în Tunelul Crestei Picătura, cam niţel răzbit de răcoarea curentului de aer de aici şi ameninţat de ploaie. Privesc spre oraş şi simt că faţă de omul tracasat de vibraţia strungului (care nici habar nu are de nebunul din coclauri) mă separă 1-2 kilometri liniari, dar şi o Lume. Trenurile trec, sirena lor se face auzită, nimeni nu se sinchiseşte de unul care trage coarda de rapel blocată între zadă şi pămîntul negru din jur. E drept că nici mie nu-mi stă gîndul la femeia care naşte în Buşteni un viitor oportunist sau la cetăţeanul care se vaită, după ce nişte semeni l-au ajutat să „piardă” 2000-3000 de lei.


Şi iar mi-o ia gîndul razna, istoriceşte vorbind. Mă imaginez un tînăr Hordeano, discipol al lui Paccard, stînd pe la anul 1800 în Şaua Gemenelor, derutat de vreo ceaţă, căci sfori pe atunci ioc, în branşă, pentru a intra în treptele Crestei Picăturii. Sau pe la 100 d.Hr., jucînd cu Decebal o babaroasă (căci valea Prahovei arăta identic, la cele două date) Asta da, liniştea de la începutul erei creştine... Cerul acelaşi, dar sub el? Ura, a dispărut releul TV din preajmă... Pe largul platou al Coştilei, milenarul cioban român, cu puzderia de oi în juru-i. Şi, curios, venind o dată cu acest Gheorghe dinspre ceeea ce se va numi (odată cu venirea slavilor) Ialomiţa, n-am găsit nici o potecă!
Ciobanul mi-a explicat că doar el şi-un văr urcă pînă în locurile astea, temute de alţii. Pe drum, două imense pietroaie, bot în bot: „Aici îi una dintre adăpători”, mă lămureşte Gheorghe. Se minunase zărindu-mă pe porţiunea de creastă unde nici în visele urîte nu s-a imaginat păşind.


Îmi continui turul de orizont. În jos, codri deşi. Nu se vede firul Prahovei, iar acela al Cerbului doar în două sau trei poieni. Pe culmile şi la picioarele Dihamului chiuie un alt cioban. Iar eu, întorcîndu-mă săre pieptul Caraimanului, privesc jgheaburile acestei văi încă nenumite, multă vreme... Vpor veni, pe la 1800, unii vînători boiereşti, ce au plecat urechea la zvonul unui urs imens. Ei vor cerceta urmele monstrului în nisipoul unei văioage împădurite, Apoi vor evita pantele dinspre valea Mare (cea dintre munţii Caraiman şi Coştila) şi, după o ploaie cu băşici vor ajunge din nou la hanul de la Între-Prahove. Şi-aici, lîngă proprietarul uimit de îndrăzneala boierilor şi în compania uni ulcele cu vin fiert, unul va declama: „Acolo, în văioaga aia seacă, l-om pierdut pe urs... Uite-aşa labă” şi arată un contur pe masă. Iar un tovarăş povesti de gancul întunecat şi puţin prietenos ce ducea înspre culmea acelui munte. „Oricum, a aburca pe Saca matale, coane Iani, eu nu m-aş fi dus, că nu voiesc să-mi las ciolanele pe acolo...”
Şi S[e]acă i-a rămas numele acelei văioage a rămas în urechile cîrciumarului, ce întîlnind mai apoi pe pustnicul jnepeanu, îi istorisi tărăşenia. „Aşa fioros e locu’?”  „Pădurile astea toate-s fioroase, cînd nu le ştii, jupîne Stereo. Acum 50 de ani, cînd mi-am făcut căsuţa în Poiana Fînului, mi-era groază de ce simţeam în jur. Apoi, iscondindu-le, au început să-mi devină prietene. Aşa am făcut toţi ăştia cărora Dumnezeu ne-a sportit să trăim în locuri departe de oameni... Uite-l pe conu Iancu (arătă spre un muşteriu). Isprăvise casa de pe Diham dar după ce l-o vătămat ursul în zmeurişul de mai jos de casă, doi ani nu a mai dat pe acolo. Pesemne că l-a pus însă Cel de Sus din nou spre munte, căci la o vreme a lăsat pustiei Breaza lui socru-său şi a urcat cu familia iar aici... Îi mult d-atunci...”

Iar oamenii aceştia, plecînd de la bază (cum i-am spune noi azi), au început să umble în jurul locurilor ştiute lor. O copilă piezîndu-se de la şindrilarii Caraimanului, descopri şi Jnepeanu acea vale seacă de care îi povestiseră vînătorii hangiului de la Între-Prahove. Şi nu mică-i fu mirarea că pe-aici, prin partea asta de pădure de sub Caraiman, obişnuia să vină după ciuperci Sandu Sîrbului, copil ca de 10 ani. Iscoditor din fire şi fără frică, puradelul nu avusese vreodată cînd să meargă şi spre văgăuna Secii, care se ghicea mai sus. Făcuse ce-i drept cîndva imprudenţa să urce pe cale o vreme , dar ţîşnetul unei capre negre îl speriase la un moment dat mai dihai ca un urs viu, aşa că o tulise cu repeziciune la vale. „Era să calc pe ea, vere”, povesti el mai tîrziu unui alt băiat. Numi locul „La capră”. Avea să mai ajungă, flăcăiandru, pe acolo.

Erau puţini copii prin pustietăţile acelea. Sandu merse odată departe, înspre Diham, unde tat-su îi arătă o ridicătură, o bornă de hotar. „Încolo e Ţara Ungurească”. Cel mic nu înţelesese mare lucru privind cîmpia ce se vedea în depărtări de acolo. Dar întrebă, de parcă ţara Ungurească ar fi fost o altă lume: „Şi cum îs oamenii de acolo, tătucă? Îs răi?” „Nu,bată-i norocul, că-s de un neam mare cu noi, tot rumîni”. Nu l-a mai întrebat nimic, dar mult timp şi a bătut capul de ce le spune oamenilor de dincolo de Diham întrun fel, iar Ţării lor altfel. Nici cu graniţa se lămurise prea bine... Omului  îi era oprit s-o calce, dar ciobanii treceau ca la ei acasă cu oile, ba chiar sporovăiau bucuroşi cu oamenii stăpînirii ce păzeau locurile. Mai tărziu avea să afle că există o potecă a âcelor care păzeau graniţa, zisă  după numele lor „a grănicerilor”, care – lucru de mare mirare – suia sus de tot pe munte, la un loc numit Omul, de unde cobora de cealaltă parte a muntelui. Poate că era prea mult pentru mintea de copil a Sandului, nu reauşea să-şi dea seama cum or arăta locurile, acolo sus, şi cu atîăt mai puţin cum e de partea cealaltă a Bucegiului. Om mare ajuns apoi, va mai afla că poteca grănicerilor ocolea muntele Moraru şi apoi urca pe valea Cerbului.
Odată cu înmulţirea oamenilor în împrejurimi, apărură orăşeni doritori să urce pe Bucegi. Auziseră la Trestieni, în vale, de la ciobani c-ar exista drumuri spre culme. Se putea urca acolo sus şi din Sinaia, dar pe acolo mai fuseseră iar acum voiau ceva mai pe puterile lor, mai bărbătesc. Şi urcară valea numită de ei a Coştilei, care despărţea acest munte urît de Caraiman. Un cioban aflat pe plaurile de sus îşi făcu cruce mare zărîndu-i ieşind din acel cazan cu zăpadă pînă şi vara. Erau niţel speriaţi boierii, dar coborînd apoi spre schitul Peşterii li se auziră multă vreme chiuiturile, cum văzuseră ei că fac muntenii...

Orăşenii veneau rar. 1839 fu anul în care slugerul Angelescu însoţi de la Vîrful cu Dor la Omul pe profesorul J.A. Vaillant. Erau situaţii rare. Iscoditori ai muntelui au fost întîi ciobanii ce au parcurs plaiurile. Legat de accesul la acestea, au ecrcetat văile Bucegilor pe unde se puteau mişca cu turmele, dinspre ialomiţa sau Prahova.
Din Platoul Bucegilor, oile au fost duse şi pe Valea Priponului, din Coştila, cu căldări largi dar cu strînzişuri abrupte în partea de jos. Aceste locuri urîte au găsit însă cale de ocol, care scotea pe un pinten, numai bun pentru amplasat stîna. Unui cioban de aici, plictisit de acelaşi drum cu animalele şi a dat de acea panglică înierbată numită mai tîrziu brîul Morarului. Cel puţin de curiozitate a urcat  spre Colţii Babei/Bîtei [Acele de mai tîrziu] ori a vrut să continue drumul spre Valea Morarului, aflată de partea celalată a muntelui. 
La focul de seară de la stînă a povestit scutarului de custura grozavă care îl oprise din drumul spre Omul sau de hăurile din Dosul Morarului. Baciul cel bătrîn a clătinat din cap, amintindu-şi de tinereţea sa, cînd visa ca un vultur să-l ducă teafăr pe acei Dinţi ai Babei. Anii i-au domolit apoi elanul. Ciobanii ce vărau în Poiana Coştilei au descoperit suind prin păduricea din dosul stînii lor o şa, dincolo de care se făcea o vale prăpăstioasă. Nu coborî nimeni în ea, multă vreme. Un tînăr isteţ auzi de ea şi, mînat de curiozitate, merse cu grijă în fundul văioagei. Pesemne că nu-l spăimîntară steiurile neobişnuite de piatră de aici – în lumina luminii blînde de iulie acei bolovani i se părură chiar blînzi. Urcă pe valea de aici pînă un prag înalt îi opri calea. Flăcăul se suci un pic, apoi coborî şi se reîntoarse în Poiana Coştilei, mîndru c-a umblat prin Vîlceaua din Dos. Vru să coboare cu alt prilej, din inerţie, pe acea vale direct în jos, spre Poiana Văii Cerbului, care îi zîmbea dincolo de strînsoarea muntelui. Dădu însă acolo de scăpaturi atunci, cu neputinţă de scoborît de picior omenesc. Abia în aceste locuri se înfioră tînărul pentru prima dată şi păşi cu mai mare grijă ca altă dată spre şaua cunoscută, de unde deja se auzeau zăvozii stînei.
Ciobanii din Valea Caraimanului găsiră şi ei un brîu, ce pornea de sub cascada cea înaltă. Merseră cu oarece teamă pînă într-o şa, de unde, dincolo de o adîncitură largă de vale, se vedea următoarea creastă. Cînd îndrăzniră peste o vreme să se aventureze pe brîu spre ea, descoperiră acolo o spărtură neaşteptată în stîncă. Aplecîndu-se, trecură prin ea în o altă lume, cum li se înfăţişă nesfîrşitul piept dinspre răsărit al Caraimanului. Dar iarbă era puţină pe acolo, pentru oile lor - dacă ar fi putut trece vreodată întregi peste seninarea dinaintea Portiţei.
Mai insistenţi decît ciobanii, ale căror hăţaşeră le folosiră iniţial, au fost vînătorii. Tocmai pentru că rîvnitele capre negre se fereau să mai umble prin locurile colindate de oi, dar şi de zăvozi, vînătorii au pornit să le caute şi prin zone mai sălbatice, unde mersul omului nu era chiar simplu, mai ales cînd se întorcea spre casă cu prada în spate. Primii oameni cu puşcă nu au stat mult pe gînduri, odată ajunşi la spărtura de care le vorbise scutarul cel îndrăzneţ altădată, şi au pornit în urmărirea unei capre care s-a zărit la vederea lor să treacă peste o mică muchie din apropiere. „După ea, Stane...”, îi şopti unul dintre oameni celui care-l însoţea. După o vreme de luptă cu braţele jepilor, se opriră în faţa unei văi prăpăstioase. Capra trecuse peste ulucul stîncos al acesteia şi acum tocmai trecea peste nişte lespezi tare abrupte. La vederea lor, entuziasmul vînătorilor scăzu. Unul voi să dea puşca de pe umăr, dar tovarăşul său îl opri: „O chinuim degeaba, căci n-o putem scoate din văgăuna asta, ba ne putem rupe chiar noi gîtul – nu vezi ce jos, sub noi?”. În jos, valea dispărea în salturi care le creau teamă. În sus, locul avea forma unui jgheab pietros, care se lăsa privit pînă spre capăt, la fruntea muntelui.
Reveniră cu un alt treilea tovarăş, peste vreo doi ani. Găsiră printre jnepeni flori de smirdar, în parte trecute. Noul venit, Moise la nume cît şi mai tînăr. Propuse să urce acel jgheab, dar fu refuzat. „Nu eşti întreg la minte... Ne putem rupe ceva... Şi cu ce folos? Umblă caprele pe acolo? Hai că nu eşti întreg la minte...” Coborîră însă pînă în firul acelei văioage. Pe pereţii şi bolovanii acesteia apa se prelingea bogat în numeroase locuri. Aici, Moise plecă pe malul opus, spre următoarea creastă, trăgîndu-se de jnepenii locului şi asudînd din plin la urcuş. Ajuns sus, pe muchia rîvnită, scoate un chiot: „Vai, Doamne, furmos îi!” Ceilalţi găsiră nimerit să-l urmeze şi, odată ajunşi lîngă prieten, rămaseră şi eu cu gura căscată la prăvălitura nesfîrşită de piatră, la care îl alte vremuri priviseră de deasupra, din Şaua Mare a acelui munte.
Se învîrtiră curioşi pe acea muchi, atenţi la mişcări, nu cumva să scape în genunile fără fund. „Am stat de-atîtea ori să privesc, către seară la foc, să cat cu ochii spre Caraimanul aista, dar nu am crezut nici că se poate pasul aici, nici că e aşa de frumos locul!” Un alt jgheab, mai întunecat decît megieşul său însă, trecea aici prin faţa lor. Era înspăimîntător, aşa că nici lui Moise nu dădu gîndul că s-ar putea merge pe acolo. Curînd, ochii li se porniră să caute dacă se găsesc capre prin preajmă. Pe un prăvăliş înierbit de dincolo de văioagă trei animale le priveau liniştite. „Stau fără grijă căci de la facerea lumii n-or fi văzut om pe aici...” Parcă le păru rău vînătorilor cînd caprele porniră alene spre vale, dar nu aveau ce face, teama le oprea orice mers după ele, la care se adăuga grija pentru transportul eventualei prăzi pînă în Valea Caraimanului barim.

Încet-încet aria cunoaşterii se lărgi chiar şi aici... Un alt vînător trecu jgheabul cel fioros şi găsi că poate coborî fără multe probleme. Ajunse la unirea celor două braţe de vale pe care le traversase. Era început de august, dar o bucată de zăpadă cît casa de zăpadă încă se mai găsea acolo... În jos părea săs e deschidă o adevărată poiană, dar lăsă cercetarea ie pe altădată. Pe drumul de întoarcere spre ceea ce era deja numit Brîul Portiţei (după crăpătura prin care se trece pe acesta), descoperi că şi mai spre miazănoapte se făcea încă un jgheab, cam ferit privirilor, dar acre deasupra Brîului se pierdea în perete luciu.
Mai tîrziu se coborî şi prin Poiana cea mare, pînă la nişte lespezi care obligară îndrăzneţii să revină cu multă oboseală pînă în Brîu.

Totul se petrecea în ani; multă vreme nu trecea nimeni pe pieptul  răsăritean al Caraimanului, iar caprele îşi vedeau liniştite de viaţa lor prin acele locuri sălbatice. Cînd se ivea însă vreun vînător, nu o dată cioporul plătea tribut de sînge acestuia. Începură de aceea să fie mai temătoare, să o zbughească în viteză mare la ivirea siluetelor cu două picioare. Se minti însă şi vînătorul: ochi, mai ales spre toamnă, bălţile cu apă, spre careanimalele se abăteau inevitabil. Nu se auzise pe atunci de fair-play. Omul care prindea în cătare însă animalul se întîmpla nu o dată să lase neaşteptat puşca jos; parcă nu putea răpi într-o clipă animalul din tărîmul său de piatră. Iar dacă scăpa astfel singura ocazie a zilei, omului nostru nu-i părea rău: întors la Portiţă uitase deja tot necazul!

Mircea Ordean


Să închei cu alte poze, cred eu în ton: