duminică, 28 august 2011

[MUNTE] Oamenii Pietrei Craiului - un unghi aparte

I

Despre subiect mi-am dat cu părerea la postu-mi
http://www.carpati.org/articol/popularizare_trasee_nemarcate/978/
de pe Carpati org.


Acolo, cum ideile se trag unele pe altele, am zis la un moment dat, în secţiunea Comentarii:

"...Diferenţa de stil a iubitorului de Bucegi, respectiv Piatra Craiului. Am sentimentul că Piatra, inclusiv datorită aspectului ei, predispune la o abordare mai... infantilă şi feminină. Altfel nu văd de unde provine orgoliul şi iraţionalitatea în plus pe care le constat la mulţi iubitori ai Crăiesei.
În Bucegi, te pune un pic cu picioarele pe pămînt nu doar forma ceva mai fermă, mai puţin zîmbitoare (recunosc!) a locurilor, dar şi vreun şuier de sirenă feroviară - semn de civilizaţie şi prezent ce risipeşte poate din poezia generatoare de vis şi ireal." 

Adaug, azi, după o tură în zonă PC, că depărtarea de civilizaţiei tolerează şi nesupunerea, la coduri sociale. În Crai te simţi mai haiduc  sau măcar ca ăl de ascultă mai puţin de o nevastă sîcîitoare etc.


II

Am făcut ieri o tură prin Umerii Pietrei Craiului.


De la Umeri Pietrei Craiului 2011 Ordean und Marius Lazar




De la NUmerii
Am întîlnit pe drumul de coborîre o categorie de parcurgători ai muntelui de care nu aveam habar (cine naiba te-a pus să bănui că le ştii pe toate?!).
Fură trei exemplare. 
Veţi spune că-i puţinel pentru a stabili categorii, şi implicit de o reţinere a atenţiei altora pe blog.
Spun doar că nu am întîlnit aşa ceva în Bucegi. Nu am stat să-i observ cu lumînarea tipii cu care m-am intersectat în acest din urmă masiv, dar sînt convins că mintea a reţinut corect dintre miile de tipuri umane întîlnite, în ceva decenii de colindat pe acolo.


Montaniardul a cărui dinastie vreau să-i fac loc în tipologia măcar personală l-am întîlnit prima dată la nivelul Brîului de Sus. Veneam din Umeri şi un cineva şedea întins, lungit pe o pajişte din preajma potecii Deubel. După ce m-am temut că a răposat şi să te ţii vedere dezagreabilă, omul s-a înfăţişat viu, ridicîndu-se în popou.
Un tip la vreo 40 de ani. Şedea acolo fără chef. Psihic.


De la NUmerii



Cum am zis mai sus, nu prea am întîlnit aşa ceva în drumurile mele. Omul nu-şi trata, suporta depresia ca mulţi alţii, ci venise pînă aici...
Să admitem că nu fac eu neapărat aici o proiecţie, a durerilor de acest tip proprii.

A luat-o apoi la vale, subsemnatul nereuşind ce împinge un asemenea om pînă la naiba în praznic, ca să lehamizeze acolo.
Fără îndoială o categorie umană ce-mi scăpase.
Prin Bucegi citisem despre tipi ce lasă scrisori de adio, se duc apoi pe coclauri şi se ţin de cuvînt (de pildă într-o carte a lui Ion Preda, preluînd mărturiile salavamontiştilor)


Mai jos, întîlnim în dreptul Brîului de Mijloc un grup (venit din Poiana Închisă), ce mersese altminteri paralel cu noi, eu şi Marius Lazăr aflîndu-ne pe Brîul de Sus.


De la Umeri Pietrei Craiului 2011 Ordean und Marius Lazar



De la Umeri Pietrei Craiului 2011 Ordean und Marius Lazar



Conducătorul mă cunoştea personal, de la o colectivă a lui Mugurel Ilie în Bucşoiul. Bineţurile obişnuite, după care, auzind că sîntem cu maşina, ne roagă să luam cu noi pînă la Braşov o fată din trupa sa. Marius cîntăreşte aproape fizic lucrurile, grijuliu la garda jos a buburuzei sale, apoi acceptă.

Coborînd cu Simona....





...care se întîmpla să rămînă un pic în urmă ori să avanseze în aceeaşi măsură. Ajungem cam deasupra Zaplazului, unde poteca marcată ajunge la o mică belvedere-parapet. Rămaşi în urmă noi, băieţii, constatăm că fata naostră - deşi trona pe acolo o săgată măricică spre dreapta, o luase în stînga pe o variantă iniţial rezonabilă, dar care în Piatra Craiului poate fi bănuită cîţi bani face în aval.


De la Umeri Pietrei Craiului 2011 Ordean und Marius Lazar


Simona s-a întors, explicîndu-le că un domn care sta la intersecţie a îndemnat-o într-acolo. Adică prin plopi.




Am bălmăjit tipului, trecînd prin dreptul aceluia, că nu mi se pare deloc o glumă bună. Omul, la vreo 35-40 de ani, a ţinut-o în continuare că îşi menţine îndemnul iniţial.
Poate şi ca să mă dau deştept, am contraataca, coborînd printre jnepenii des ce urmează acolo pe potecă, cum că Nu-ţi trebuie doar două rapeluri de 40 metri ca să rezolvi lcururile pe acea minunată variantă propusă.


Este un gen de dialog ce se mai întîlneşte, fie şi ceva mai rar. 
Tipul meu reacţionează însă brusc şi îngrijopător.
"Ce, domne, mă cunoşti de undeva?"
Adăugînd, la fel de neaşteptat (citez din memorie) către mine:
"Eşti la fel de sarcastic ca şi în afara muntelui"
Şi continua să bombăne dar de o agresivitate tare neplăcută.


La stadiul ăsta al expunerii de aici, aş minţi să spun ce leu sînt eu, ce era mai-mai să dau două peste bot aceluia. Mi-a născut teamă, acel ton, de violenţa fizică a aceluia. Nu mă luaţi excesiv de fricos dacă afirm acestea. Căci poţi avea uneori în faţă un tip nu doar potenţial violent, dar şi care nu ţine cont de urmările gesturilor sale - chestie din care noi ăilalţi mai posedăm cîte un pic. Era în preajmă şi Marius, dara sta nus chimba datele problemei. Cîndva, am stat aproape paralizaţi în faţa unui cioban tînăr care ţinea (şi a izbutit) să sugrume o căţea în călduri taman în preajma noastră. O chestie sinistră, la care nu am avut ce face, inclusiv pentru să s-ar fi ajuns la o situaţie pe care oamenii cu scaun la cap o regretă apoi. Nu-ţi ţine de cald că o fi pe pe un pat de spital apropiat şi agresorul, mai ales că acela îţi ţipă de acolo că va avea grijă el de tine...


Tipul rămîne însă pe loc. Pe drum, dincolo de frustrarea de a fi fost ţinta unei asemenea măgării, am luat situaţia la refec.
Nu ştiu cît de sarcastic oi fi eu pe net, de unde e foarte psoibil să mă cunoască acela, cert este că, foarte clar, atitudinea lui ţinea de sportul acesta.
Apoi, mi s-a părut aiurea ca un tip care te ştie şi chiar face aprecierid espre tine, să-ţi arunce faimoas formuă: "Mă cunoşti de undeva..."
Cînd spun astea nu mă revolt neapărat moral, cît realizez că mă aflu în faţa unui tip uman pe care nu-l cunoşteam.


Mai apoi, coroborînd genul de fizionomie al tipului cu gestul său faţă de Simona, realizez că frustrarea acută, tinzînd spre negru de pe figura lui se datora şi femeilor. Era teribil iritat că nu-l tratează cum ar voi el. Altă explicaţie a trimiterii bietei necunoscute în teren periculos nu văd. Totodată, prietena noastră ne-a explicat că EA VĂZUSE SĂGEATA. A şi vrut să o urmeze, dar tipul i-a aruncat o privire mai mult decît neliniştitoare pentru ea. Nici nu a mai contat seriozitatea îndemnului verbal care a urmat. pot bănui ce fuse în sufletul tinerei, care deşi îşi ştia doi însoţitori la mică distanţă în spate, s-a dus ca împuşcată în direcţia greşită. Abia de acolo, de mai jos, a zis/strigat ceva către noi, fără alarmă vădită, la care noi i-am răspuns fără vreun un mesaj decît al semnalării venirii noastre.

Omul cu pricina era cu rucsac, echipat relativ ok şi părea că umblă suficient de des pe munte.

Ca urmare am mai trecut, inconştient, un tip pe lista deshisă de "adormitul" de la nivelul Brîului de Sus...

Ceva mai tîrziu, cînd coboram pe Valea Şpirlei, un tip asemănător Sarcasticului, dar şi cu o oarecare doză de proletar socialist. Nu o spun cu dispreţ, ci pentru a-l zugrăvi mai bine. ăsta era şi el echipat onorabil, părea să cunoască ce e muntele, dar poseda totuşi o lumină în ochi, trăsături care îl scoteau cu mult în faţa tipului clasic. Ochii acestuia aveau alt gend e duritate. I-aş spune mai degrabă de mulţumire socială. Fără să vreau (iar inconştientu-mi n-o fi chiar idiot), mi-a fugit mintea la un om de genul celor care umblau cîndva - nu cunosc situaţia actuală! - noaptea la corturi, şi nu ca să le întărească ancorele. De genul celui care a uşurat-o pe Doina Dragomir de bocancii lăsaţi în noapte în absidă, de a trebuit fata să renunţe în 1999 la Tura de Eclipsă pe Umeri.

( Nu am cum să nu apropii măcar acestui puzzle pe ciobanul cu căţeaua amintit, chestie din 1994, care comitea mîrşăvia sub ochii neputincioşilor orăşeni şi pentru de a-şi descărca iritarea pentru traiul lor. Mie unuia mi-a fost clara cest mobil şi aştept să fiu contrazis, eventual oferit alt motiv.  )

Sperînd că posed permisunea dvs. pentru a alcătui din condei, fie şi de dragul discuţiei, această categorie umană, sentimentul meu este că ea nu poate prolifera în Bucegi. E un ceva acolo, care, dincolo de păcatele şi lipsurile umane ale zonei, nu las loc de vieţuit unor asemenea indivizi.


Nu mă condamn excesiv de a-mi fi trecut prin minte aşa ceva ori şi chiar de a-l fi făcut, căci nu ştii niciodată cînd îţi sînt folositoare măcar unele din cărămizile unei construcţii mentale fie şi nereuşite.
Deşi eu cred că oarece adevăr, oarece demn de luat în seamă se găseşte în observaţiile mele de mai sus.


PS 

Am întîlnit însă şi un tip uman pe care îl aplaud inclusiv aici.


De la Umeri Pietrei Craiului 2011 Ordean und Marius Lazar




În partea inferioară a potecii Deubel, mi-a spus instinctul că nu m-aş descurca la coborîrea unei chestii înclinate de vreo 7-8 metri. Adică interiorul mi.-a transmis că, după opinia lui de bun cunoscător, din interior, al maşinăriei fizice numită cinquagenarul Ordean (plus a gradului său de oboseală din acel moment), există risc mare mare să cad de acolo. Cu urmări ruperea serioasă a ceva dacă nu moartea.

Nu este EXACT  pasajul ăsta, dar ilustrez şi eu cu ce pot...


De la Umeri Pietrei Craiului 2011 Ordean und Marius Lazar



De la Umeri Pietrei Craiului 2011 Ordean und Marius Lazar



Aşa că am transmis colegului Marius, aflat în aval, că nu cobor la liber pasajul, că îmi aranjez un rapel cumva.
În faţa mea, un tip brunet la vreo 35-40 ani (iar apare vîrsta asta...). ll văzusem cu coada ochiului, anterior, că le are. Dar bine de tot, chit că nu ţinea să de gata pe cineva, în interiorul sau în exteriorul său.
Omul coborîse deja.
A auzit vorbele mele, şi fără să dea vreun semn legat de ele a urcat din nou locul şi a rămas la nivelul meu. Mi-a semnalizat fără vorbe că mă poate ajuta în instalarea cordelinei după un bolovan. Pare vorvbă mare, dar tipul genera încredere. Ca atare, i-am întins un capăt al sofii în dublei.
Nu l-a montat cum dorisem eu, ci pur şi simplu a dat sfoara (dublă) după acel mic stei, contraponderea greutăţii mele urmînd să fie gestionată de o simplă dar fermă captare provizorie cordelinei pe după bolovan.

Nu ştiam mişcarea
Dar gesturile chipul omului mi-au furnizat iute încredere. Simţi confratele stăpîn pe el. A urmare instalare în ancestralul Dulfer (Deubel nu avea cumsă ştie aşa ceva - revin!***), secundele necesare coborîrii şi semnal verbal E liber! Bărbatul a lăsat apoi cordelina pe mine, a coborît pasajul buclucaş mie şi, după un salut din ochi, şi-a văzut de drum.
Aducea cu Ticu Lăcătuş, dar ceva mai tînăr şi cu pomeţii mai liniştiţi decît ai apreciatului nostru himalayst.

Mă bucur că există asemenea oameni.


PS *** Am mici îndoieli că Deubel s-a apucat subit să coboare pe acolo, de capul lui, ş-a rezolvat într-o zi toată problema.
Asta dacă am citit eu bine istoria.


/.../


Mircea Ordean




vineri, 26 august 2011

I

Un confrate monţoman comnentează pe Carpati.org:
http://www.carpati.org/articol/popularizare_trasee_nemarcate/978/


" Acum ceva timp, o prieten bine intentionat imi  punea sa nu ma implic pe acest site pt ca s-au strans toti cunoscatorii adevarurilor absolute in privinta muntelui si de ei nu mai ai loc...."
 
 
I-am răspuns:
 
"Nu ştiu cîţi deţinători de adevăruri absolute s-au strîns pe acest site...
Dar am sentimentul că există destui oameni pe carpati.org cu care se poate discuta. La obiect, mai exact. Căruia să îi spui: "Uite, dumneata spui că aşa şi aşa... Îmi pare rău, dar eu nu sînt de acord... Eu gîndesc aşa...".

Cred că omul, prin proiectul său pur natural, e lipsit de elasticitatea admiterii unui punct de vedere diferit. Simt că e o chestie al naibii de dificilă, de dureroasă, să accepţi că şi celălalt are dreptate, că lumea e atît de sucită încît să admită mai multe puncte de vedere, nu odată mai toate îndreptăţite ("Şi tu ai dreptate!", spunea un personaj de anecdotă clasică). Doar prin educaţie, cine are şansa ei, a răbdării unui educator înţelept (nu bag mîna în flamă că subsemnatul a avut unul...), ajungi să accepţi opinia altuia, ba chiar să te bucuri de dulceaţa unei asemenea atitudini.

Îmi pare rău de prietenul nostru de mai sus, cel umblat prin munţi ai Europei la care plebea montană poate doar visa. Pare un om totuşi valoros... Eu îi las uşa deschisă, deşi deseori pe omul pornit cu orice preţ la luptă tocmai asemenea atitudini, amabile, îl irită cel mai mult. " 


II

Doi-ul ăsta roman tratează scrisele subsemnatului de mai sus.
Sînt frumoase, interesante, inteligente, atîta doar că în noi şade şi o Fiară.
Care nici nu ştii cînd scoate capul şi face zob munca de ani, pentru o imagine socială de om la locul lui...
Eu, de pildă, după ce am aşternut frumuseţea de mai sus, am ajuns cu ochii pe o listă cu trasee parcurse de un confrate de curînd. Să te ţii invidie.
În altă parte, să te ţii hăţuri apoucate de agresivitate, de dor a umili!
 
 
Totuşi.
Singura cale, se pare, de a gestiona fericit lucrurile - dacă tot ne-a fost repartizată vreo Fiară mai mare sau mai mică - este să accepţi cruntul pericol interior.
Paradoxal, abia atunci se instalează cît de cît liniştea. Cînd îţi accepţi Fiara. Cînd îi dai voie să deţină hăţurile.
Abia riscînd aceasta poţi găsi muguri de remediere...


III

Legat de punctul doi,  mi-am amintit o zisă a lui Vasile Dem Zamfirescu, în epilogul 

"Psihanaliza, trebuie ştiut, este un proces dificil, care te pune la încercare.
Unii dintre cei care i s-au supus o descriu ca pe o coborîre în infern; alţii au spart vase în cabinetul psihanalistului. Este o probă dură întrucît şi rezistenţele sînt foarte puternice.

Nu ştiu cîţi bani face autoterapia pe care mi-oa dministraez.
Dar singura scăpare în a mişca oarecum lucrurile poate e vorba lui Karen Horney:


"Am putea defini scopurile în termenii spontaneităţii de simţire, O CONŞTIENTIZARE ŞI ÎNSUFLEŢIRE A AFECTIVITĂŢII, INDIFERENT DACĂ ESTE VORBA DE IUBIRE SAU URĂ, fericire sau mîhnire, teamă sau dorinţă."

miercuri, 24 august 2011

[MUNTE] Lehmann, spre în afara tiparelor


Ciobu spunea...
Haa...cum era Carol Lehmann ca om, ce povestea? Unde as putea citi mai multe despre el?


I
Era destul de tăcut, dar săritor...
Simt că nu aş putea vorbi prea mult despre el, dacă nu aş răsfoi jurnalele de care vorbesc - eventual să-mi scocior mintea de ce nu e acolo (deşie păcat să ignor acele file...).
Reţin însă ceea ce constituie provocare ta - în sensul de a scrie despre l. Cum era intrarea acolo, la Bălcescu 2, cu acel gang, apoi scăricica pe dreapta, uşă în uşă parcă cu altceva... Curte săsească...

Niţel haios în chestia asta – şi trăgînd un pic nu doar spre actual cît spre uman actual, este cum – proaspăt divorţat – luasem în serios (deşi aveam vreo 30 de ani, dar cînd sîntem maturi?!) premoniţi cuiva că voi cunoaşte pe careva cu iniţiala G… Iar prin curte pe la Lehmann era o copilă (20 de ani…) cu numele ăsta…
Pare un tras o discuţie serioasă pe spuza mea (urît obicei!), însă doar voiam să-I confer o doză de uman…
De pildă, meditez ce-aş fi observat dacă eram şi eu în preajma Titanilor (cu nuanţele ironice de rigoare) – Dunăreanu, Lehmann – care au suit în 1988 parcă la Curmătura… Zău că aş fi căutat tot umanul. Bocancii cu care nea Carol umbla şi prin casă, ori pantalonii lui knicker-bocker, dacă le-am înţeles eu corect denumirea…


II 

De scris, despre Lehmann scrie cît de cît serios Baticu&Ţiţeica, la 1984.

http://www.scribd.com/doc/32331569/Pe-crestele-carpatilor
Restul umblă cu slăvile.... Nu e cap de ţară acolo, cît invitaţie din parte-mi la prudenţă.
Bineînţeles, nici baterile de cîmpi în care pică subsemnatul uneori trebuie privite cu rezerve, dar barim ele cercetează... Bateri de cîmp încearcă a te pune în locul celuilalt, a amesteca un pic imaginaţia.


III

Ce mai era pe la Lehmann, pînă cînd o umbla leneşul la jurnale?
Am mai scris c-alde Baticu mă pusese în gardă: vezi că are el nouj'de ani, însă doarme î cameră unde nu se face focul. Iarna. 
Chiar aşa fu, cu precizarea că plapuma era zolidă (şi curată!), iar spre camera încălzită uşa intermediară era larg deschisă...

Lehmann dimineaţa, după vreun spălat pe ochi (se scula înaintea oaspetelui), punea de ceai. Una două te invita la ceai.
Cum venea careva în vizită, pune-i ceai.

Perechea de care pomenesc eu undeva a o fi găsit acolo nu mi-a trezit încredere, mai ales tipul (să fi avut vreo 55-60 de ani atunci, subţirel). Nu mai ţin minte dacă nu era un pic ungur (o spun nu din românism ieftin, cît drept posibilitate de identificare). Avea un lunecoşism care nu mi-a plăcut, chit că nici eu n-oi fi sfînt.

Alminteri priveam pozele unde era Lehmann june (e pe peretele camerei, într-o poză a mea), nu mai ţin minte exact cu cine era acolo. Nu ştiu ce mecanisme se pun în mişcare la vederea a aşa ceva, probabil vreo reîntoarcere la imaginea propriilor părinţi, mai ales că la vederea rubicondei doamne din aceeaşi imagine parcă mă mişca ceva şi spre erotic.
Cum, aşa ceva nu se spune?
Şi e semn de luat razna, huo?!
Se poate, dar de acolo vine şi sensibilitatea de adepista una sau alta.


Ca să nu mai vorbesc că vreo recunoscătoare generaţie viitoare cu aşa ceva va rezona, cu cu idealurile vreunei epoci pe care ţinem noi să le sădim viitorimii....


Mai ţin minte că am mers la un moment dat acolo cu Toni Luţaş, să fie 86 sau 87, colegul meu de coardă. A copiat şi el/don inginer ceva din scrisorile lui Lehmann. Ploua în Bucegi ş-am zis să venim aici. Apoi am mers cu el, cu Toni, pe Tîmpa, parcă am tras şi un rapel să ne aflăm în treabă, undeva sub platforma aia a cîrciumii de cîndva de pe flancul nordic.
În prealabil, moşu (cine nu a numit aşa generaţia coaptă dinainte-i?) ne-a făcut o schiţă, căci nu mai mersesem pe poteca de sub actuala linie a telecabinei.


Spre încheiere, admit că m-o fi pălit teama dă moarte şi implicita sete de a lăsa cevaaa urmaaasiiiloooor... Adică scrieri personale ca asta.
Dar eu am gustat totodata şi paradisiaca, pentru un istoric amator ori ba, de a descoperi izvoare... Sper să bucur şi eu vreun amator de istorie precum subsemnatul...

Cum, e ocupaţie inutilă?
Spune-ţi-i asta celui căruia îi vor plăcea asemenea izvoare...


PS
Dan Mîrza s-a oferit să-mi scaneze dintre filmele zise Laica, adică celuloid pe 36 mm... Sper să obţin astfel copii mai bune decît ce am publicat pînă acum, plus alte imagini...

PS  2
Ştiu clar că Lehmann se plîngea de Aristide Stavros, că împrumutase o haină parcă de la el (valoroasă) şi nu i-o mai înapoia. Se bănuia o aşteptare a previzibilului deces al nonagenarului...


[PERSONAL, PSIHOLOGIE, MUNTE] Etapă

Nişte caiete mari, studenţeşti, cu imagini şi descrieri din vechile-mi ture montane.
Cred însă că recitesc abia acum, după aproape trei decenii, o relatare a unui drum în abruptul Caraimanului. ŞI MĂ SPERII. De cum eram acolo.
Mai să mă delimitez de mine însumi, cel de acolo!
Furie cu carul.
(Ce-i drept, nu-mi ţine de cald că nici camaradul meu din acea zi nu era foarte dus la şcoala echilibrului sufletesc.)

Dar cred că tot voi ajunge,  în scurtă vreme, să transcriu aici acel vifor de toamnă 1982... Urlete, ţipete... Nu doar ale mele, staţi liniştiţi!
E o parte a mea şi cred că mi-aş face mai rău dacă aş respinge-o, dacă aş renega-o ori aş aresta-o în beciul inconştientului...








II

Uf, inevitabilul tribut!...

Tărăboiul montan de care vorbesc avu ca părţi subsemnatul (da, ăla ce zîmbeşte angelic în poza cu vedere la Ace, 1981!) şi Sandu Pizanti, porniţi să urce Albişoara Turnului şi ce s-o mai găsi, în octombrie 1982.
Acum pare o blasfemie să reproduc balamucul dintre noi, de atunci, cîtă vreme Sandu s-a dus dintre vii de peste două decenii...
În acelaşi timp, lucrurile solide, de rămas se clădesc nu o dată precedate de viituri cu cioate.

De pildă, pentru a zămisli vreodată portretul lui Sandu P despre care anunţam pe net la un moment dat că vreau a produce, păi o trecere prin stadiul curgere cu cioate este inevitabil.
Voi o să rîdeţi, o să duceţi un arătător la tîmplă, dar eu am să-mi văd de drum. Vorba aia, din Nestor Urechia: "He-he-he, ştie moşul ce ştie..."

Pe Sandu o să-l înţeleg (nu-mi spuneţi că ce-mi veni ori că nu se cade să mă bag aşa în sufletu' omului!) doar dacă reascult zbieretele mai mult sau mai puţin vocale din ziua aceea... Ale mele şi ale lui.


"În vale, Sandu înjură şi de cînd sînt n-am auzit asemenea discurs: uneori mă întreb dacă nu-i la adresa mea. dar dacă-i bou şi n-ascultă, ce să-i fac? E undeva pe Furca Dreaptă (a A. Turnului, n. 2011) şi mă mir c-a dat de dificultăţi pe-acolo.
Soarele fuge repede şi umbrele se deplasează. Mă fîţîi pe brîul spre Seacă (al Turnului, n. 2011) şi fac poze. Aici schimb filmul în aparat. Apare şi SP (Sandu Pizanti, n. 2011), e cu gargară, el, ultima găină.
O lungime direct în sus. Le arătasem băieţilor[1] variantele şi mai ales hornul dinspre Seacă. Deci 1 LC elementară, pînă la un pom. La un metru sub acesta, eu şi Sandu. Aşteptăm acolo groaznic.
Oamenii au de toate: scule, tehnică, sfaturi, dar nu şi un ciocan. Îl dau pe al meu. Urcă Rache; eu am discuţii cu unul dintre ei, cel puţin greud e cap dacă nu răuvoitor. SP se screme sub mine. Pesemne hornul[2] are regruparea nasoală. Rache urlă că e-n ramonaj (poftim asigurare!).
Pînă la urmă, ei se duc, iar eu cobor un pic. Voiam iniţial să pendulez în coardă, dar merge la liber în dreapta, spre Traseul central[3]. Evident SP se mişcă mereu ca găina.


 
Îl aduc cu o balustradă, apare cu mutra lui de martir. Mă leg iute, iau scule şi fără rucsac plec sub diedru. Parcă e altfel decît mă aşteptam, şi nici nu deviază stînga cum îl văzusem. Oricum sînt mai optimist ca acum trei ani, cînd mă uitam cu groază de începător în jurul meu. Bat un piton în dreapta şi mă angajez…[[4]]… Ăia de sus urlă că-mi aruncă coarda, da’ pînă o aruncă ies din diedru, cam ca varga.
Ei sînt aproximativ în jnepenişurile pendinte deja de Prispa Hornurilor. 





 Mă dezleg – ne facem în genmeral de rahat la asigurări – şi urcă într-un an de zile Sandu. FĂRĂ RUCSACUL MEU TRACTAT, cum fu vorba.


La mirarea mea, zice că o să coboare înapoi, d-aia nici nu a adunat carabele. Îmi vine să urlu. Coboară unul dintre alpini şi aflu că jos totul e vraişte, putoarea nu a strîns nici rucsacul... 



Urcă şi el. E tîrziu...
Îi trimit pe amici prin Hornul I – ei cu cartea în mînă nu se descurcă. Încep urletele la SP, care uită ce-i explicasem eu despre zonă şi zace sub amici. Mă vede că dispar, aşa-i cînd te mişti încet, vine ca o colivă şi se încurcă la primul piton, cel de după Streaşină (imediat cum ieşi din Hornul III la stînga, pe Brîul Tunelului…), unde începe să se tînguie, în stilu-i inimitabil….


 Din episodul următor:
"Hornul [de la intrarea în bazinul Văii Spălăturii, pe Brîul Portiţei, n. 2011] îl cobor, dar sub el rucsacul o ia la vale; e moment de coşmar. Dispare în pîlnia neagră de sub noi. [...]
Traversez Hornurile şi, în ciuda evenimentelor, perspectiva lor în semiîntuneric mă mişcă din plin, fără egal [...]
La Portiţa, doar luna mai e cu noi în noapte..."


III
Mda... Marea literatură nu se face cu sentimente pioase...
Mă uit şi la grupul meu din 1979... Nu urlau vocal, dar nmicidecum pe munte nu-i mînau mobilurile frumoase din cărţile roze...
Mi-amintesc de un Iliescu... Să fi avut vreo 50 de ani... Îl pălise la vîrsta aceea umbletul în abrupt. Nu departe îl boscorodea cel care îl adusese/îndemnase la aşa sport... Cobora cu vai cu chiu valea Coştilei, deşi acum îmi e clar că nu le avea... Mai degrabă îşi căuta un sens... Mi se pare că avea o familie cu multe femei...
Ana se tîra şi ea, asemenea unui Patachon, după un Pat de sex opus al cărui dispreţ (fie şi în doză onorabilă) era indiscutabil... "Hai, fă!..."
Nu o spun ca să-i fac de rahat!
Care fu ceva mai la locul lui, în orbita grupului de cunoştinţe amintit, curînd s-a îngrăşat şi a aterizat la vatră... Nu poţi să le ai pe toate...

M-am jenat să o spun la relatarea de curînd unui accident pe munte... Dar îmi spunea Toni Luţaş că nefericitul, anterior, îi spunea nevestei vorbe din categoria "Nu mai mori odată!...". Iar lucrurile au ieşit cum au ieşit.. .


Cum, nu spun nimic despre mine?
Au!
Bănuiesc a veni din partea altora şi scrisele despre mine, iar cel puţin într-o primă fază nu-mi vor face deloc plăcere...


Ce-i drept, există şi oameni de munte mai aşezaţi, destui probabil (nu vă luaţi oricum după aparenţe...).
Mi-a făcut plăcere să urc pe munte cu Mugur Ilie, om din categoria celor care, nerezonînd cu belelele mele interioare, oferă o indiscutabilă senzaţie de confort psihic... Că şi în asemenea situaţii apar, mai ales după ani, scîrţîieli - aşa e viaţa...
Şi aici nu-i ca în cărţile dulcege...




Ştiu că şi aşa vorbe-s potenţial născătoare de mari mirări la cetitoriu....


Aia să fie singura problemă.


PS Nos erreurs sont nos professeurs.
 E dascălii noştri.
Întrebaţi-mă dacă m-a mai prins vreodată noaptea pe munte... O dată, după vreo 11ani, dar deja este excepţia de confirmă regula...
Mi-am cravaşat cîndva prietena, spre Poiana Morarului. La 20 de ani ai mei. Întrebaţi-mă dacă am mai făcut aşa ceva.
Şamd.






[1] Patru căţărători, în frunte c-un tip Rache, urcaseră succesiv Picătura şi Vîrful Strungii, ajungînd cam odată cu noi în Şaua Turnului – amîntoţi avînd ţintă suirea Feţei Înalte, eventual a întregii Creste a Picăturii.
[2] E vorba de Sprînceană.
[3] Am în vedere aici diedrul din centrul Feţei Înalte, o variantă ce-o bănuiam mai simplă, tatonată totodată cu trei ani în urmă.
[4] În pasajul omis se pomeneşte şi de o scăriţă… Ăla îmi era nivelul. Ulterior nu voi mai folosi aşa ceva aici.