joi, 29 septembrie 2011

[ISTORIE MERS PE MUNTE] Vasile A. Marinescu (III)

I

Cum se construieşte o carte, dacă tot ţinem (omeneşte!) să rămînem în istorie?


Cu ce umplem opul?



Îl putem construi cu onestitate, sau fără. În cazul Vasile A. Marinescu, înclinaţia spre fără se datorează uşurinţei cu care autorul trece peste ideea de corectitudine a informaţiei istorice. Vă voi oferi dovezi în acest sens, un pic mai încolo; deocamdată afirm că Vasile A. Marinescu inventează dialoguri, acţiuni, evenimente din simpla şi umana înclinaţie umană (mai ales la copii) de aranja pe cum ne prinde bine realitatea. Pui în gura vreunui ţăran ori simplu locuitor al Buştenilor Prahovei fraze de-a dreptul savante. Aduci personaje, precum soldăţeii de plumb, deşi aceia nu-i obligatoriu să şi fi marcat cu prezenţa momentul în cauză. Cunosc sentimentul, de cînd fantasmam cu stiloul în mînă, atîta doar că treaba asta se petrecea în pubere romane de aventuri. Ce-i drept, spre sau la senectute ne paşte epricolul să o mai luăm o dată razna, chestie suportabilă însă cît nu se amestecă în ciorbă şi neamul prost al mistificării.


Minciuna la care apelează VA Marinescu (şi cei ca el, vezi de pildă I.I. Dunăreanu) nu este de capul ei, ci posedă un scop propriu: vizata statuie personală, aceea care să dea gata cîţi mai mulţi dintre contemporani cît şi viitorimea..

Într-adevăr, nu se dărîmă cerul din minciunele lui Vasile A. Marinescu, dar parcă ele merită totuşi scoase în atenţia celor iubitorilor de carte montană.


Este de precizat la acest nivel al expunerii subsemnatului că foile eroului nostru au cap şi coadă - ba chiar sînt la obiect - la 1933 (chit că i de bune poveştile unui Mihai Haret, că asociaţia sa activa atunci de trei decenii, cînd erau cel mult unul şi jumătate...), în 1980 pierd mult din frîu, iar în suplimentul "Verticale" al "Cotidianului" se ajunge la o glumă proastă, în care preluările din alte publicaţii îşi pierd deseori ghilimele, de nu mai ştii ce e fruct al condeiului (fie şi demodat, al) momentului şi ce e preluat din urmă cu decenii.


II

Marinescu porneşte în cartea sa (de fapt, unica...), "Oameni, locuri, întîmplări", 1980, cu o prefaţă solemnă. Dincolo de îndemnul la "drumeţia mereu civilizată", mai multe rînduri ale autorului ne fac să aşteptăm cu încredere relatările anunţate asupra trecutului:

"Mi-am propus să evoc unele specte, ca un remember pentru oamenii din generaţia mea, dar şi pentru a inform, măcar parţial, generaţiile tinere despre trecutul istoriei (sic!) turismului nostru....
...Aceste pagin. Ele nu se vor decît notaţiile sincere ale unui om care - alături de alţii - a crezutz, a militat şi a lucrat de peste cinci decenii întru dezvoltarea mişcării turismului nostru... Am colaborat cu oameni tot atît de iubitori ai drumeţiei ca şi mine...
Secvenţe din istoria turismului nostru... Au o valoare aparte măcar pentru un singur motiv: acela că autorul a fost implicat direct în acţiunea lor."

Făcînd aici trimitere la un domeniu drag recenzentului şi, posibil, mai puţin ori deloc altora, şi anume psihologia, aş relata că inconştientul judecă binar, alb sau negru. Este însuşire atribuită inclusiv minţilor mai puţin civilizate, educate.
În cazul lecturii unei cărţi, credem însă că un număr oarecare de derapaje de la adevăr transformă automat cartea într-un neagră, chit că vor fi rămas destule "cărămizi" de folosit din ea (bineiînţeles cu prudenţa de acum obligatorie).

În această situaţie se află cartea amintită şi autorul ei.


O altă precizare din start este că mult lăudata implicare în drumeţie nu îi conferă lui V. Marinescu şi cunoştinţe elementare despre munţii noştri, amănunt care nu-l opreşte să scrie despre locuri unde - opinia noastră! - nu a călcat.
Idem întru relatările turistice: tratează pretenţios momente la care e foarte posibil să fi lipsit. Mai mult, inventează fără multă jenă atari evenimente.

În ale drumurilor de munte, Marinescu relatează despre botezul său, în iulie 1925, împreună cu un grup condus de profesorul său de liceu, Simion Ştefan Radian. Urcînd pe Piciorul Pietrei Arse, către Casa Peştera, autorul rpetinde că "am ocolit Vîrful cu Dor", ce în realitate este mult mai la sud, în acel punct, în intervalul geografic afîndu-se muntele Furnica. Nu este o scăpare, Marinescu reiterează curînd pretenţia, la acelaşi loc (fie şi atribuită profesorului Radian): ""Acolo, jos, în vale, se află stîna regală. În zare vedeţi Caraimanul, iar în stînga Vîrful cu Dor. Afirmaţia poate nu trebuie să mire, cîtă vreme coama cu pricina a condus "în creastă" - dar pe teren acolo este un platou...

Afirmaţii săltînd a mirare sprîncenele cititorului avizat sînt multe în lucrare. Ajuns la Peştera, se porneşte o adevărată aiureală creativă prin intermediul condeiului lui V.A.M.. Personaje şi momente sînt puse să joace în hora dorită. Cabanierul Butmăloiu ţine discursuri evident false, departe de firea şi pregătirea unui ţăran fie şi un pic evoluat social. În paralel, tînărul licean intră nepoftit în camera celui dn urmă şi cade extaziat la lectura caietului de impresii al aşezămîntului. Efracţia nu naşte iritarea bunului profesor Radian, cîndia cunoştinţă de dînsa...


Nu am cum să nu mă întind aici la o divagaţie.
Cu paralele la stilul rîndurilor lui V. Marinescu.
Mă uitam la o relativ recentă lucrare a regretatului Ion Coman cum acesta dă de lucru filonului său încă tînăr şi tot pe atît de nepregătit-fantezist. Este vorba de lucrarea "Căţărătorul solitar". Mişcarea pare să aibă un caracter benign, chit că îţi e greu să alături (vina noastră!) chipul unui octogenar aşternînd asemenea rînduri pe hîrtie - vezi relatarea unei ture între altele cu trăznete pe Acele Morarului.
Marinescu îşi drege şi pe calea scrisului, după opinia mea totuşi greu atacabilă, multe probeleme de interior. Am arătat despre plăcerea infantilă a aşezării soldăţeilor de plumb pe covor, eventual coală tipografică. În cadrul acestui proces, remarcăm deseori faptul că maturii îl tratează îndeobşte cu multă deferenţă sau chiar afecţiune (oarece excepţie, cîrciumarul Georgescu de la Popicăria Sinaiei). Cînd nu îl mîngîie pe obraz, trezindu-l, precum Radian, măcar cască gura cu interes la zisele adolescentului, asemenea călugărului de la Schitul din Peşteră. Cînd nu o fac cu el - junele -, persoane importante din jur o fac cu însoţitorii maturi ai acestuia: de pildă Mihai Haret, în pădurea Peleşului) suprins probabil întîmplător tocmai cînd Nestor Urechia îi citea din viitoarea Vrajă a Bucegilor), către Nicolae Pascu.

Paranteză.
Într-un mod care aduce aminte de rîndurile lui Emilian Cristea, într-un loc cu însuşiri probabil aparte, la Sinaia,  profesorul Radian (avînd fără îndoiala acolo şi grija studenţilor care îl însoţeau) "s-a bucurat mai tare ca mine" că îl revede pe elevul său. Temporal, E. Cristea a captat nesfîrşita admiraţie a unui mecanic ce-l acceptase în cabina locomotivei spre Bucureşti ("pentru atenţia acordată aparaturii"), şi nu invers.
Oarecum în context, o cunoaştere asemănătoare a muntelui avea şi un alt condei senect al momentului (deceniile opt-nouă), şi anume Ana Iliescu, ce vedea din tren, la Buşteni, Omul.


Îl bagă în seamă pe tînăr şi Grigore Pesacru, care îl pune să descarce materialele (de construcţie pentru Casa în lucru Omul) de pe măgăruşi - deşi Liviu Enache îmi spune că există în realitate o adevărată tehnică a (de)samarizării. Dar deja aici gluma s-a îngroşat prea mult!

Una la mînă, deşi citează de cîte ori are ocazia din registrul cu impresii de la Casa Peştera (recte din reproducerea acestora în Anuarele Bucegilor) - o face în modul precizat deja, al senectuţii avansate..., şi în "Cotidinul" deceniului zece - , Marinescu îşi permite fără multă jenă licenţe. Bineînţeles în folosul propriu.
În acel registru, Radian notează că de la Peştera a urcat la Babele şi apoi a coborît în Buşteni, prin Valea Jepilor. Trecem peste faptul că ridicarea Casei Omul a debutat în realitate la trei luni de la vizita grupului său.
Mai rău, Marinescu e foarte posibil să nu fi dat în viaţa lui la Omul. Vedea de pildă măgăruşii venind acolo dinspre Caraiman. Dincolo de toate nepotrivirile pe care le oferă, e de remarcat pretenţia că pretinzînd senin că "de la Omul am coborît pe grohotişul Bucşoiului şi urmînd Valea Cerbului [...] am ajuns în Buşteni".


Cum asemenea oameni nu au limite ale eventualului ridicol în faţa cititorului,  autorul îi atribuie dragului profesor Radian afirmaţia: "Mi-am luat angajamentul faţă de Mihai Haret ca împreună cu voi (studenţii grupei, n.n.) să refacem marcajul pe Obîrşii". Ba tinerii pasămite şi aplică semnele de vopsea apoi, într-o excursie însă inventată...
Nici nu mai e cazul să căutăm alte contraargumente - de tipul cînd au debutat în scriptele asociaţiei acele marcaje, cît s-au PLĂTIT pentru ele şamd.



 III

În ale relatării cu pretenţii de exactitate istorică, V.A. Marinescu dezinformează prin date insuficient verificate, dar şi prin afirmaţii neadevărate pe care le pune în gura personajelor sale. Unul dintre acestea vorbeşte de Petre Juster că ar fi urcat la 1924 Stînca Sf. Ana, "direct /.../, ajutat de sfori, cuie şi bastoane".

Totodată, părintele cel (în imaginaţie...) foarte amabil de la Schitul Peştera spune că, între alţii, Emanoil Bucuţă şi Ion Bianu "vin mereu pe la noi". Or primul avea neşansa unui "picior claudicant" (cf. V. Borda), în vreme ce al doilea era în vîrstă şi prins totodată cu obligaţiile decurgînd din poziţia la Academia Română.


Exemplele pot continua.




De remarcat totodată relatările - inevitabil din condei - siropoase, de tipul botezului montan:
"– Azi te botezăm, Vasilică /.../ N-o să te mai cheme Marinescu, ci Ialomiţeanu.
– Asta mă încîntă, i-am răspuns, înţelegînd la ce face aluzie. Abia aştept să avansez la literele dn catalog. Dar cine are să-mi fie naşul?
– Cum cine? Eu şi studenţii mei. Martori ne vor fi locurile pe lîngă care vom trece: Vîrful cu Dor, Peştera, Omul şi toată împărăţiei crestei Bucegilor. 
–  Mai tare ca în Moriţa, domnule profesor, am adăugat eu, fulgerat de amintirea subiectului celebrei balade populare..."

Am reprodus, aparent excesiv, şi răspunsurile aiurea ale adolescentului (de atunci sau de la bătrîneţe...), provenind după opinia noastră dintr-un teribilism care într-un alt mediu a dus la conflictul cu chestorul Alfred Paximade.





Încheiere

Îmi voi scurta aici intervenţia, căci prea m-am lungit în aceste trei episoade dedicate lui Vasile A. Marinescu. Cînd Cristian Antemir şi Andrei Beleaua pun pe picioare pomenitul deja supliment "Verticale", în 1992, nu au reticenţe să-l preia drept specialist în istorie pe Vasile A. Marinescu. Ori nu găsesc aiurea să dea drumul la tipar unor materiale discutabile, ca acurateţea informaţiei dar şi ca stil.
Probabil voi reveni asupra subiectului într-un post privind disputa din acei ani din Clubul Alpin, respectiv amintitul supliment.



marți, 27 septembrie 2011

[MUNTE] Aniversare, oarecum cu forceps. Şi ăla nu prea curat...

Eugen veni cu gura mare pe siteul său (acela cu o liniută in plus la urma, dupa numele extins al CAR...), că adversarii sai dinf runtea Clubului nu acordă atenţie, consideraţie celor 75 de ani care s-au scurs de la infiintarea asociatiei.
I-am raspuns ca incurca un pic, in furia lui, borcanele. Ca 75 sint de la altceva, nu de la infiintare...


Nefiind om care sa accepte infringerile fie si de moment si-n fleacuri, o ia de la cap într-un alt post.
Nu l-am pus pe lista CAR, desi cred ca prinde bine o mica radiografie a gestului, trimitindu-l doar la vreo trei membri - intre altele ca sa le dau idee cum sa reziste in caz ca vine si altadata cu povesti...


Iată-l aici:
(Sint doua forme, cu si fara diacritice - caci duminica la Caminul Alpin unii prieteni s-au plins ca le apar semne bizare pe monitor, in locul literelor româneşti...)




( I  Forma fără  diacritice)

Eugen Popescu dixit:



Am constatat ca cineva contesta anul 1936 ca fiind cel in care a fost infiintat CAR-ul, de aceea trebuie sa fac unele precizari.
Actul oficial cu care s-a infiintat CAR este, asa cum scrie dealfel chiar pe carnetul de membru, - SC 97/ 18.09.1936. 
Daca privesti doar prin ochelarii speciali (sa nu spun de cal) ai actelor, asa o fi... Pentru amploaiatul cu minecute de la Perceptie ori similar, CAR s-a infiintat cind a catadixit domnia sa a dea voie sa egziste. Pentru acel personaj, cu fii nenumarati pe diverse paliere ale societatii, exista doar ce vrea el.
In practica, Clubul Alpin Român s-a infiintat la 18 martie 1934. Atunci s-o fi baut fara indoiala si prima bere, prima tarie in cinstea asta.


Din 1934 si pana la data 18.09.1936, CAR-ul a fost doar un vis al unui grup format din 8 oameni. 
Or fi unii pseudoistorici, dar tot au idee ca treaba cu opt visatori fu inainte de 1934, poate chiar si ante 1933 - moment in care Nae Dimitriu intra la ADMIR (Asociatia Drumetilor din Muntii României) cu ceva mai mult de opt ciraci. Iar in martie 1934 erau deja 18 sau chiar mai mult, caci in Buletinul Alpin lista - daca mai tin eu bine minte - se incheie cu un etc.


In consecinta la data de 18 septembrie 2011, CAR-ul a implinit 75 de ani de la infiintare, si mie mi se parea normal, fiind o cifra rotunda, sa fi fost aniversat cum se cuvine.
Nu s-a spus  nici macar un cuvant, ce sa mai vorbim de o aniversare binemeritata a CAR-ului. 
Asta e de banc, pentru ca-n realitate e doar un motiv de a scoate ochii altuia. Ce naiba, sintem oameni mari Eugene, mirosim si noi ce e in spatele cuvintelor!
Trec peste faptul ca daca liderii, membrii (care n-au miscat o idee in directia nemaipomenitei aniversari) CAR n-au chef de sarbatorit cele 75 de primaveri, asta e - ei decid. Si mai putin cineva din afara horei.



Cand am cerut in instanta ca HCM-ul din 1948 cu care regimul comunist a desfiintat abuziv CAR-ul, sa se constate nulitatea lui, am prezentat actul oficial cu care s-a infiintat CAR-ul si nu visul celor 8 persoane din 1934. Numai asa instanta a recunoscut faptul ca CAR-ul actual infiintat in 1990 este acelasi cu cel care a fost infiintat in 1936. Fara aceasta Sentinta Civila, CAR-ul cel de azi nu ar fi putut sa se laude ca exista din 1936 si cu atat mai putin din 1934. Cred ca nimeni nu stie ca am sustinut si acest proces, este in premiera cand o spun. Marin Gherasim care administreaza actele oficiale ale CAR-ului poate confirma faptul ca Sentinta Civila se gaseste in dosarul respectiv.
Aceasta ignorare a inscrisurilor oficiale este la ordinea zilei in CAR nu numai la unii pseudoistorici. Un exemplu in acest sens este situatia sectiilor CAR, care conform prevederilor Statutului, nu exista.
Exista si o situatie hilara legata de consolidarea Caminului Alpin dupa ureche. Cu toate ca intreaga structura de rezistenta este afectata si trebuie consolidata, artizanii acestei asazise consolidari, au spart un tavan exact acolo unde nu deranjaza locuirea lor in Caminul Alpin, adica in bucatarie. Asta este ca intr-un banc mai vechi, in care unul sapa o groapa sa caute o comoara. Altul il intreaba daca acea comoara este in acest loc iar sapatorul raspunde ca nu, dar aici este pamantul mai moale si mai usor de sapat.
Ca vor sau nu unii sa o recunoasca, asta este realitatea, ce au facut administratorii CAR in perioada 1936 - 1948 noi nu am reusit, intr-o perioada aproape dubla de timp, decat sa sustinem niste procese pentru recuperarea muncii lor in 12 ani si sa ne batem joc de ea in altii 10. In schimb, ne putem consola romaneste, ca la ora actuala, dupa cate s-a observat, cele mai reusite actiuni ale administratorilor CAR sunt sindrofiile de la Caminul Alpin.



Pe de o parte:
Mai sa nu-l inteleg pe Eugen!
Nu pare sa se gindeasca ce efect au spusele lui... Daca pomeneste de cei 75 ani... ori ca s-ar fi spart tavanul aiurea la bucatarie, pai are impresia ca si destinatarii fac tot atita caz. Desi am vaga impresie ca socoteala-i inconstienta nu-l are in vedere pe celalalt, ci doar cum sa se descarce el mai eficient.


Pe de alta:
Daca inaintasii au reusit mai mult, sa fie sanatosi si stimati la Belu - asta e, ei au putut atita, iar noi atita (inclusiv aia cu cotizatie neplatita,(sa nu ma turnati!. N-o sa se sfirseasca lumea de aici...
Nu fac apologia lui a sta pe tinjala, dar calitatea umana a celor dintre razboaie era una deosebita. Daca trecerea timpului a facut sa nu mai fie intrunite acele conditii (pot explica pe larg daca e cazu'), asta e si sa fim noi sanatosi! Intelepciune este si sa te accepti cum esti, asta daca bineinteles nu te dai in laturi de la sondarile prealabile...


 În ce-l priveste pe distinsul meu preopinent, imi pare foarte rău ca s-a ajuns aici. M-as bucura oricind sa stam de vorba, la o bere fara ori cu alcool.




Mircea Ordean








( II  Forma cu  diacritice)

Eugen Popescu dixit:



 
Am constatat ca cineva contesta anul 1936 ca fiind cel in care a fost infiintat CAR-ul, de aceea trebuie sa fac unele precizari.
Actul oficial cu care s-a infiintat CAR este, asa cum scrie dealfel chiar pe carnetul de membru, - SC 97/ 18.09.1936. 
Dacă priveşti doar prin ochelarii speciali (să nu spun de cal) al actelor, aşa o fi... Pentru amploaiatul cu mînecuţe de la Percepţie sau similar, CAR s-a înfiinţat cînd a catadixit domnia sa să dea voie a egzista. Pentru acel personaj, cu fii nenumăraţi pe diverse paliere ale societăţii, există doar ce vrea el.
În practică, Clubul Alpin Român s-a înfiinţat la 18 martie 1934. Atunci s-o fi băut fără îndoială şi prima bere, prima tărie în cinstea asta.


Din 1934 si pana la data 18.09.1936, CAR-ul a fost doar un vis al unui grup format din 8 oameni. 
Or fi unii pseudoistorici, dar tot au idee că treaba cu opt visători fu înainte de 1934, poate chiar şi ante 1933 - moment în care Nae Dimitriu intră la ADMIR (Asociaţia Drumeţilor din Munţii României) cu ceva mai mult de opt ciraci. Iar în martie 1934 erau deja 18 sau chiar mai mult, căci în Buletinul Alpin lista - dacă mai ţin eu bine minte - se încheie cu un etc.


In consecinta la data de 18 septembrie 2011, CAR-ul a implinit 75 de ani de la infiintare, si mie mi se parea normal, fiind o cifra rotunda, sa fi fost aniversat cum se cuvine.
Asta e de banc, pentru că-n realitate e doar un motiv de a scoate ochii altuia. Ce naiba, sîntem oameni mari Eugene, mirosim şi noi ce e în spatele cuvintelor!
Trec peste faptul că dacă liderii, membrii (care n-au mişcat o idee în direcţia nemaipomenitei aniversări) CAR n-au chef de sărbătorit cele 75 de primăveri, asta e - ei decid. Şi mai puţin cineva din afara horei.


Nu s-a spus nici macar un cuvant, ce sa mai vorbim de o aniversare binemeritata a CAR-ului.
Cand am cerut in instanta ca HCM-ul din 1948 cu care regimul comunist a desfiintat abuziv CAR-ul, sa se constate nulitatea lui, am prezentat actul oficial cu care s-a infiintat CAR-ul si nu visul celor 8 persoane din 1934. Numai asa instanta a recunoscut faptul ca CAR-ul actual infiintat in 1990 este acelasi cu cel care a fost infiintat in 1936. Fara aceasta Sentinta Civila, CAR-ul cel de azi nu ar fi putut sa se laude ca exista din 1936 si cu atat mai putin din 1934. Cred ca nimeni nu stie ca am sustinut si acest proces, este in premiera cand o spun. Marin Gherasim care administreaza actele oficiale ale CAR-ului poate confirma faptul ca Sentinta Civila se gaseste in dosarul respectiv.
Aceasta ignorare a inscrisurilor oficiale este la ordinea zilei in CAR nu numai la unii pseudoistorici. Un exemplu in acest sens este situatia sectiilor CAR, care conform prevederilor Statutului, nu exista.
Exista si o situatie hilara legata de consolidarea Caminului Alpin dupa ureche. Cu toate ca intreaga structura de rezistenta este afectata si trebuie consolidata, artizanii acestei asazise consolidari, au spart un tavan exact acolo unde nu deranjaza locuirea lor in Caminul Alpin, adica in bucatarie. Asta este ca intr-un banc mai vechi, in care unul sapa o groapa sa caute o comoara. Altul il intreaba daca acea comoara este in acest loc iar sapatorul raspunde ca nu, dar aici este pamantul mai moale si mai usor de sapat.
Ca vor sau nu unii sa o recunoasca, asta este realitatea, ce au facut administratorii CAR in perioada 1936 - 1948 noi nu am reusit, intr-o perioada aproape dubla de timp, decat sa sustinem niste procese pentru recuperarea muncii lor in 12 ani si sa ne batem joc de ea in altii 10. In schimb, ne putem consola romaneste, ca la ora actuala, dupa cate s-a observat, cele mai reusite actiuni ale administratorilor CAR sunt sindrofiile de la Caminul Alpin.

Pe de o parte:
Mai să nu-l înţeleg pe Eugen!
Nu pare să se gîndească ce efect au spusele lui... Dacă pomeneşte de cei 75 ani... ori că s-ar fi spart tavanul aiurea la bucătărie, păi are impresia că şi destinatarii fac tot atîta caz. Deşi am vaga impresie că socoteala-i inconştientă nu-l are în vedere pe celălalt, ci doar cum să se descarce el mai eficient.


Pe de alta:
Dacă înaintaşii au reuşit mai mult, să fie sănătoşi şi stimaţi la Belu - asta e, ei au putut atîta, iar noi atîta (inclusiv ăia cu cotizaţie neplătită,(să nu mă turnaţi!. N-o să se sfîrşească lumea de aici...
Nu fac apologia lui a sta pe tînjală, dar calitatea umană a celor dintre războaie era una deosebită. Dacă trecerea timpului a făcut să nu mai fie întrunite acele condiţii (pot explica pe larg dacă e cazu'), asta e şi să fim noi sănătoşi! Înţelepciune este şi să te accepţi cum eşti, asta dacă bineînţeles nu te dai în lături de la prealabilele  sondări.




 În ce-l priveste pe distinsul meu preopinent, imi pare foarte rău ca s-a ajuns aici. M-as bucura oricind sa stam de vorba, la o bere fara ori cu alcool.


Mircea Ordean

M.O.





[ISTORIE MERS PE MUNTE] Vasile A. Marinescu (II)

Par eu exagerat cu trimiterile la psihologie (ca un amator ce mă aflu, fireşte...), dar zău că - încercînd să tratez despre un autor de care am vorbit în parte - este inevitabilă aşa cheie.
Adică am ajuns tot la chestia aia bau-bau numită angoasă existenţială.
De care fugim fiecare cum putem.

Vasile A. Marinescu, căruia îi răsfoiesc cărţulia intitulată "Oameni, locuri, întîmplări", fuge pe de o parte prin însăşi scrierea ei. Numele imprimat cu cerneală tipografică, pe raftul unei bibilioteci fireşte, ne dă oarece senzaţie, promisiune că vom rămîne deasupra timpului.
Nu ar fi singurul procedînd astfel, eu însumi boscorodesc aici cu dorinţa de a rămîne în veci în atenţia semenilor - chestie care face bine inclusiv cînd mă voi afla la cota minus doi.

O carte tipărită te face să te plimbi altfel printre semeni.
Este drept că uneori, în goana după această frumoasă carte la butonieră, declarăm drept carte şichestii care nu prea sînt... De pildă o conferinţă tipărită - ce fatalmente este doar o broşură de 12 pagini -, iar aici avem cazul celei prin care VA Marinescu a debutat în literele româneşti: Importanţa industriei turismului în industria naţională.


Totodată, prin intermediul unei cărţi vehiculezi idei, afirmaţii vizînd îndeobşte crearea unei imagini favorabile în ochii cititorului. Fără îndoială lucrurile-s mai complicate, dar în interesul acestei demonstraţiei mele reţin doar acest aspect.
Imaginea favorabilă pe care un autor încearcă să o inoculeze prin filele sale poate fi justă sau mai puţin justă.
Poate omenesc, Vasile Marinescu se străduie la clădirea unei statui nu mereu în legătură cu realitatea.


Sînt foarte atent să păstrez un echilibru ale cercetării dar mai ales al expunerii de faţă. Nu cîştig nimic dacă, în funcţie de insomnia ultimei nopţi, dau cu cineva de pămînt aiurea. Ori recoltînd din faptele, afirmaţiile aceluia doar ce îmi convine.
Risc doar să tratez doar o faţetă a respectivului - dar cine poate zugrăvi în totalitate personalitatea unui om?


Legat de Vasile Marinescu, îmi pare un întreprinzător cu valenţe altminteri de admirat. Ştie să miroasă domeniul unde se poate afirma, iar la începutul deceniului patru, aflat deja într-o facultate comercială, a simţit că poate avansa în domeniul organizării turismului. În ciuda afirmaţiilor sale (chiar dese: "A crezut, a militat şi a lucrat necontenit de peste cinci decenii întru dezvoltarea mişcării turismului nostru" etc.), a umblat puţin pe munte.
Tipul uman căruia i-a aparţinut V. Marinescu nu-şi face însă scrupule din neadevărul în ce-l priveşte al unor asemenea afirmaţii. Probabil trece repede asupra caracterului unor asemenea "cărămizi", atent doar la sarcina de îndeplinit pentru a accede pe "piscul" unde îl îndeamnă firea.
Într-o ţară, poate şi într-o lume unde lumea acordă multă importanţă aparenţelor (iar deseori nici nu posedă ştiinţa de a depista falsurile), un om precum VAM circulă ca peştele în apă.Inclusiv pentru că alţii precum el au nevoie de tovarăşi. Şi se întîmplă că acest tip de oameni să şi conducă lumea - chestie pentru care altminteri nu avem de ce să ne supărăm.
Dar barim să ştim cu ce avem de-a face.
Vorba unui profil uman de blog: vrem să ştim ce ni se întîmplă.

Lăsînd pe moment la o parte conţinutul propriu zis al lucrăriii "Oameni, locuri, întîmplări", este de spus că VA Marinescu se mişcă mai mult decît dezinvolt în mediul ales. Chiar dacă lucrurile nu vor fi decurs aşa de măgulitor sieşi pe cît avea să afirme peste ani, este un tip dezgheţat care se face remarcat în faţa unor profesori precum Trancu-Iaşi, Nicolae Iorga, Victor Slăvescu şi alţii. Are ideea fixă şi pînă la un punct sănătoasă de a face carieră pe marginea turismului.Care întîmplător chiar trebuia în acei ani dezvoltat şi organizat. Marinescu depune memorii, îşi face cunoscut punctul de vedere, ţine conferinţa de care am amintit.
Ce-i drept, chiar fără să ne încredem grozav în teoria conspiraţiei, nu pomeneşte la acest stadiu şi cine l-a ajutat în drumul său. La nici 25 de ani este şef de serviciu în Directorul 11 Financiar. Povestea cu epurările celor corupţi demarate prin 1932-33 de Virgul Madgearu (promisiuni electorale iniţial)  şi aducerea de tineri ţine la copii mici, care probabil nu cunosc prezenţa comilitonilor ţărănişti al putere încă din 1928...
Apoi, peste nici un an - deşi, după cum o mărturiseşte, experienţa îi era minimă în presă - finanţatorii revstei "Voiaj" îi propun să fie prim-redactor. Abia dina cest moment se poate bănui, fie şi de către un ne-naţionalist ca subsemnatul, că Vasile Marinescu beneficia de sprijinul unor potentaţi, posibil coreligionari. De pildă Arosohn, director al Biroului de voiaj Europa. Sau Joseph de Saxa, personaj important la gazetele Dimineaţa şi Adevărul. Totodată, deşi nu am acordat atenţie vreodată domeniului (vezi de pildă acest blog), poate e de privit mai atent şi profilul facial al eroului nostru.
Nu este o denigrare, ci o propunere de a privi problema şi din acest unghi, care explică din lucruri.

"Voiaj" apare timp de un an. Ceva mai tîrziu, va veghea alături de alţii la apariţia Buletinului ONT, care a premers revistei "România".
Va continua totodată cu fler neştirbit pe drumul organizării a turismului. Ca reprezentant al revistei "Voiaj" a luat parte la înfiinţarea Federaţiei Societăţilor de Turism din România, prin intermediul căreia cunoaşte mai-marii asociaţiilor de profil, precum Mihai Haret (TCR), Friedrich Kepp (SKV) şi alţii. În 1935-36 este numit şef al Serviciului Turismului din Oficiul Naţional de Turism, recent înfiinţat şi legiferat. Peste un an, va intra în conflict (o făcuse şi la "Voiaj", cu finanţatorul Eremie) - numit "conflict de idei" - cu unii dintre colegi. Motivul a fost caracterul uman al celor duşi în ONT prin ingerinţe politice, gen chestorul Paximade, dar nici orgoliul tînărului economist nu pare să fi fost de colea, cîtă vreme el însuşi nota următorul dialog:
(Chestorul Paximade, şef al Circulaţiei Capitalei, întreabă pe prefectul Gavrilă Marinescu, căruia Vasile Marinescu îi ceruse sprijinul în organizarea unei vizite prin Bucureşti a unor turişti americani):
"Aş dori să cunosc şi eu traseul, domnule prefect."
"Îl veţi cunoaşte la momentul potrivit, i-am răspuns poate cu o doză de aroganţă în glas, căci întrebarea nu-mi fusese adresată"
("Peste numai cîteva luni Paximade va deveni şeful meu la ONT...")

Am vorbit cu alt prilej că Marinescu are în epocă o depresie serioasă (gînd de sinucidere), momentul în cauză cunoscînd însă două versiuni diferite. Odată scrie că este urmarea speranţei neîmplinite de "a fi ales să conduc eu Oneteul" (interviu în Vlentin Borda, "Călătorie prin vreme", p. 148), altădată îl vede drept fruct al îndepărătării sale din Oficiu ("Oameni..., p. 108).

Interesant este că în relatările sale despre deceniile de luptă pentru organizarea turismului (cei peste 50 de ani), informaţiile privind anii de după 1937 lipsesc cu desăvîrşire, motiv pentru care putem bănui o origine semită a eroului nostru.
Pretenţia privind anii mulţi de activitate în turism este discutabilă şi pentru că - după ample descrieri ale momentelor rpecedente - relatările privind întregul domeniu se reiau, cf "Oameni...", abia în 1976. Este vorba de o banală excursie la Sinaia, nici măcar organizată de vreo grupare turistică condusă de Marinescu, ci de Turing Clubul (postbelic) animat de Mircea Dumitrescu.
Abia ulterior, se pare, Marinescu ajunge să conducă o formaţiune similară, sub auspiciile Casei de Cultură din strada bucureşteană 11 Iunie. Pentru neştiutori, cele două grupări (foarte probabil că şi aceea a dlui Petrescu de la sectorul 2, "Plaiuri şi poieni române") au avut doar sprijinul celor de vîrsta treia.
 

Toate cele de mai sus privesc deocamdată traiectul existenţial al lui Vasile Marinescu.
Nu am pretenţia unui excurs perfect în ce-l priveşte, dar ams entiomentul că rîndurile mele pot constitui un punct de plecare pentru alţi cercetători.


Într-un post viitor, despre cum se alcătuieşte o carte, vizînd o imagine proprie cît mai favorabilă, dar nu întotdeauna cu suport în realitate.

(va urma)

luni, 26 septembrie 2011

[PSIHO] Vise...

Visele fiind chiar alea de azi noapte...





Pînă la o relatare implicită, apropo de cimtirul în care m-am plimbat la Buşteni fără să... visez urît noaptea (nici nu mă dau leu în ale unuia aşa tip de sport!), mi-amintesc de nişte zise ale Mariei Cardinal ("Cuvinte care eliberează", original Mots pour le dire). Că la poarta refulatelor este de pază nimeni altcineva decît Moartea. E părerea ei, dar oarece destindere în ultimii ani în faţa plecării de pe lumea asta cred că mi se datorează şi tîrcoalelor date acelei porţi.

În visul de azi noapte nu am dat nas de Doamna cu coasa... Dar:



De obicei, nu realizăm cu sufletul că avem refulate, amintiri insuportabile. Trăim doar reacţii aiurea, dureri nepotrivite, lehamite repetată, oboseală... Dar nu prea ni se semnalizează existenţa fenomenului, în noi. Căci pînă şi visele, fiind zăpăcite foarte, nu spun mare lucru. Ceva glas am putea decripta la coşmaruri (ha, îmi amintesc că ale mele, secvenţele cu pricina mai exact, sînt axate pe morţi - nu odată cu ceva vechime...!), dar îndeobşte lumea se "mulţumeşte" să se sperie şi atît.


I

În visu-mi de dimineaţă nu fură ale lui Thanatos, ci ale lui... Băsescu.
Mai exact cordoane de poliţişti nu dau voie participanţilor la o demonstraţie să se apropie de reşedinţa acestuia. Eu n-am treabă acea acţiune, dar simt că zbirii sînt şi cu ochii pe mine, ca aflat în acea zonă gri.
Deci nu dă voie cineva de mers undeva, într-o zonă ce poartă pecetea unui tip uman Băsescu...
Mda, foarte probabil e vorba reticenţa ori frica mea cruntă (lucrurile pot fi amestecate sau tare amestecate...) de a umbla la amintiri despre tata...


Interesant este că pe aici caralii (asta mi-a venit în minte, ca mai naturel!) lasă un grup - parcă preponderent feminin, amănuntul e de reţinut! - să meargă (atenţie, în sens invers celui iniţial!) la Palat, dar fără bagaje. Nu miros exact ce e cu aceste bagaje, dar e de reţinut ideea, mesajul. Te lasă într-acolo doar fără bagaje.
Pot broda asupra ideii, dar de ce simt eu că ăl mai sănătos este să o laşi pur şi simplula dospit în minte, fără să o forţezi în vreo direcţie...


II

Al doilea aspect de acest gen fu alergarea dinspre trezirea din vis. Eram cu încă un tînăr (opa! frumos act ratat! Eşti deci şi tu tînăr...), alergam. Eu, cu un copil în braţe, mititel şi tăcut.
Îmi puneam problema de ce alerg cam încet. Răspuns: e ud carosabilul acelei străzi din Centrul vechi, plus că am grija copilului.
În sine pasajul de vis e delicios aici. Dar îl remarc doar pentru legătura cu Teoria.


Există o carte despre Copilul interior. E posibil ca al meu copil, din visele mele, să fi existat dinainte de a fi găsit acea lucrare la bibliotecă (cea Franceză, 2000). Cert este că a făcut legătură între cele două entităţi, cea cu viaţă a visului de aceea teoretică.
Nu analizez aici acea carte, pun doar un link:  Retrouver l'enfant en soi 
Autorul este englez, John Bradshaw, însă am doar traducerea franceză.


N-ar fi rău la PS aici, dacă tot m-aţi onorat cu atenţia, să dau nişte pasaje traduse.

Ha, îmi fuge minte aici la textul lui Kant (nu e paradă, altceva nu ştiu din rîndurile aceluia!), cu cerul înstelat, cu acel cuplu... Eu trag în zisele mele ideea de cuplu, în sensul: două zone îmi trezesc sentimentul altor lumi: Cerul (eventual marea), respectiv acel ceva din interior care produce şi serveşte visele..
În cazul ultimelor, nu-mi pun aici problema ce mesaj pitit o fi, ci doar privesc uluit lumea care se mişcă acolo, în vis!... (mama mea era şi ea uluit-fascinată, fie şi la nivelul omului foarte de rînd)


Apropo de copil, mă bucură teribil un lucru: cîndva, băteam (deseori) ca la fasole la acel copil din preajma mea. Cu timpul, lucrurile s-au domolit, ba chiar m-a încîntat mult-mult  - în starea de veghe revenind - amintindu-mi că acel copil din mine s-a apucat la un moment dat să vorbească!
(Psihanalistul m-ai întreba aici scurt: Ce spunea, cum simţi zisele lui? Acum, la ora notării acestora simt că a sonda ce şi cum spune copilul întredeschide o uşă teribilă, ... Mai ales tonul, timprul, melodia ziselor Lui spun multe...).


... De data asta, pe cînd alergam pe stradă alături de acel tînăr care m-a depăşit, s-a ivit pe parcurs o denivelare. Tot asfaltată (terapeutul Mareiei Cardinal are o vorbă: Totul e important în vis, nu omiteţi nimic! Bineînţeles că nu obosesc şi mai mult cititorul acestui alambicat post...). Acolo reduc viteza. Copilul e liniştit. Cred că doarme, cît de cît destins. Mă doare că nu-i pot oferi condiţii pentru o destindere totală, dar nu ţin nici să-mi fur căciula, trecînd aici ce nu e...


Dincolo de legătura cu Teoria, simt acum, pe loc, cum că o relaţie se poate face şi spre atitudinea mea faţă de mezinul meu Radu.
Cred că deseori UNELE gînduri şi atitudini adresate Copilului interior se duc spre fiu. Nu toate, căci există sentimente, atitudini din partea mea pe care nu le încurc. Un anumit nod în suflet (deloc onorabil, s-or cunosc!) şi o lume întreagă nedescifrată în jurul ei îl priveşte pe Radu. 
La Copilul interior (nume rezonînd cu sufletul meu, noţiune mai puţin teoretică simt că ar fi Ăl mic) lucrurile-s mai clare, chiar şi în furiile de altădată. Ori în duioşiile de azi.

III

În visul de dimineaţă mai fură ceva lcururi...
Între cele mai puţin alambicate, unde trebuie să opriveşti pe toate feţele...

Dle Ordean, mata nu ai şi altă treabă în cursu zilei?
Am, nu foarte multe, dar şi aşa am stabilit că sportul căreia îi sînteţi victimă ori fericiţi cititori aici este de mare prioritate. După cum, în marea-mi răutate, aş menţiona că duminică am văzut un tip oarecum din generaţia mea, echilibrat, la locul lui, care merge fără îndoială la biserica regulilor Societăţii, dar care s-a tras la faţă a bătrîneţe ce nu s-a pomenit.
A nu trata fleacurile de aici, care totuşi există, este egal nu doar a te priva de un filon vital important, dar a şi plăti un paznic, pe bani şi energie grea, care să-i oprească ieşirea...


Bon, revin:
(Mereu am teama să nu fiu precum Paul Goma. În principal să nu fiu ŞI acru. Căci mult scriu...)
Un pasaj clar fu acela în care Dem Rădulescu făcea un bilanţ, fie şi literar după cîte am înţeles, la computer. Nu era prea bine privit, Demul, în mediul din juru-i, acea instituţie. Ştia, dar nu se sinchisea, fără a fi totodată mitocan cu aceia.
În vis, nu era nici precum comediantul de altădată, nici cu seriozitatea cruntă a lui tata (vedeţi de unde, între altele, mi se trage?)
I-am spus că am avut o mare simpatie (îi dădeam aici de înţeles că ştiu că a murit, în 2001 parcă) pentru producţiile lui, îndeosebi radiofonice. M-au format, întrucîtva.
PARCĂ NU MI-A RĂSPUNS.



Teoretic, frîntura de vis duce cu gîndul la tata, dar nu e de mers pe acolo, ca cercetări, ca încercare de a obţine ceva... Simt că-i util să-ţi  laşi, să-ţi menţii pe cît se poate în minte doar imaginea. Una, că aşa simt a fi folositor... Doi, e foarte posibil ca ţinînd la atenţie şi respect aşa imaginea, ea să capete încredere ŞI RELAXARE pentru a aduce şi din surate, ca chiar nu neapărat criptate...

Om vedea.


Mircea



PS
Cătălin Popescu, terapeut al subsemnatului într-o vreme cu bani, îmi răspunde foarte amabil la un mesaj (deşi am sentimentul că nu se face şi nici ei nu-s deloc obligaţi să răspundă la aşa mailuri, uneori urmez calea de mijloc şi expediez...).
Mi-a venit acum o idee pe care nu am inimă să i-o expediez, deşi un 10% e posibil să-i fie utilă, nu doar descurajantă: Freud pasămite vidneca de zor pe alţii, ba chiar a inventat o disciplină istorică, dar de la fumat înţeleg că i s-a tras o moarte totuşi timpurie...
Deci dresese pe alţii, iar el rămăseseră cît să le înăbuşe cu drug...
Amicul Cătălin, pe la 2005 cel puţin, fuma...

Sentimentul meu, de pe margine şi pierde-vară fiind, este că nu poţi să fii specialist şi să te cureţi în paralel şi pe tine... A te supune disciplinei sociale te îndepărtează inerent de tine. Iertat să fiu că spun asta, că pot gîndi aşa ceva!

Ceva asemănător, chit că vine de la megalomanul de bodegă ce aş fi (e acel tip uman care uneori dă gata 1-3 mese dintr-o cîrciumă onestă, cu gargara lui pasămite savantă),mi se îndreaptă şi spre revista "Dilema" (nu.i mai trec şi veche). Mi se par prea seci, prea lipsiţi oarecum intenţionat (ca opţiune existenţială) de viaţă. Iar astfel nu poţi îmbrăţişa ceva mai mult din complexitatea vieţii.
Cum, io stau prea mult în casă pentru a-mi da cu părerea supra Ei? Păi nici nenea ăla Cant nu umbla tare mult prin Konigsberg... Ziceţi că era fixist cam ca ăia de la Dilema, că ani de zile se preumbla prin urbe doar la oră fixă? Mda, aveţi şi voi dreptate...

PS 2
Apropo de inontinenţa-mi scriitivă de mai sus, îmi fuge mintea la ceva.
La visul de ieri.



"... La un examen dtp unde nu te vezi cu multe şanse, un cetăţean (poate din comisie) îţi reproşează amical că tu de sanchi te-ai înscris aici, căci de faptul ai prin alte părţi locul ca şi asigurat..."


Nu ştiu cît e dorinţă aici şi cît premoniţie...
Nu comentez, spun doar că de sus se cade mai rău ca de jos, că deziluziile şi şansa să ni se umfle Eul fals sînt muuult mai mari acolo, Sus. În acele alte părţi unde pasămite aş avea locul social asigurat...
Puteţi cred că mint ori mimez modestul, înţeleptul. Dar chiar nu vreau cocleala (alăturarea e poate aiurea, literar, dar cea mai potrivită sufletului) pragului de sus de acolo...




[MUNTE, PSIHO] Completare la precedentul post

A rămas, aşa mi s-a părut, de tratat ulterior unele chestii din postul precedent.


I

În primul caz, despre alpinistul Petre Cristina.




 Este interesant cum cel puţin trei neamuri de reflectoare, de a-vedea-lucrurile se pot aţinti asupra lui.
Primul. Familia îl înfăţişează eroic.

Al doilea, are la origine pe Walter Kargel, care în Almanahul Turistic 1974 scrie că P. Cristina a fost luat în seara de Anul nou de o avalanşă, pe Valea Peleşului (sau a Peleşelului?). Asta în condiţiile în care - aflîndu.se sub influenţa alcoolului - se certase, dacă reţin exact, cu cabanierul de la Piatra Arsă, şi plecase spre Sinaia.
(Bineînţeles se pune problema dacă nu l-ar fi Soarta chiar şi treaz de grade etilice, pe acolo şi atunci...)

Ce-i drept. Kargel nu mai are acelaşi curaj şi peste doi ani. Cînd Emilian Cristea îi dă o listă cu traseele lui, unde - profitînd că morţii nu se supără de ce li se pune în cîrcă - se trece el cap de coardă în Fisura Surducului mare (Cheile Bicazului), iar pe Cristina secund. Neamţul, chit că va fi ştiind adevărul, acordă gir editorial şi pretenţiei lui Cristea că traseul în cauză are VI B (N. Baticu susţinea IV) - şi egala astfel întru dificultate un drum vecin, Fisura Artei, întîmplător realizat de rivalul Floricioiu...



 







 




(Oh, mamă! Cine te-a pus să mă pisezi la cap că nu e bine să critici..., chit să sub mantia voroavelor frumoase, a privirilor galeşe şi a gesturilor duioase se ascund deseori minciuna, ticăloşia şi alte surori?!
Spun asta pentru că simt dureroase junghiuri punînd lucrurile la punct precum mai sus. Era mai bine, se pare, dacă luam de bună infantila poezie a lui J. Fantin - preluată de amicul Boreal2007 -, chit că ea e foarte posibil să fie opera lui Mihai Haret, la Sinaia, şi mai puţin trimisă de francez de la Paris, cum se pretinde în Al Doilea anuar al Bucegilor...
Cum, aşa e în viaţă? Se papă borş dar se spune că nu se face aşa ceva? Se fac compromisuri, continuînd în paralel să vieţuieşti fie şi cu Morala ori Biblia în braţe?
Aha.
Păi, dacă e ordin... -  să vedem ce poate îndrepta al tău fiu. Să intre şi el în rînd.)



A treilea unghi poate fi acela de a investiga, fie şi doar mental, ce nevoie avea o familie să tragă un monument unui om ce se prăpădise în circumstanţe nu tocmai eroice. Ce-i venise aceluia să tragă asiduu la măsea, cu destule ore înaintea cumpenei dintre ani?
Şi, implicit, de ce se pilea aşa mult în acei ani, comunişti - cîtă vreme între războaie ori după 1990 volumul a fost totuşi mai redus...
Ce mediu va fi fost acela unde un Aurel Irimia a murit de comă alcoolică?
Cum, aşa ceva nu se spune?
Nu e mumos?


II


Lansez concurs aici. Invitaţie la păreri.
Ce-o fi fost în mintea celui care a dispus să fie însemnate chestiile de mai sus?
Cum o vedea el lucrurile, sub soare (sau cer fără lună, mă rog...)?


Mircea Ordean