luni, 28 noiembrie 2011

Credinţa religioasă, totuşi extrem de fragilă...



Emisiune la România Actualităţi. Cum poate fi privită, din perspectiva Bisericii ortodoxe, controversa privind eutanasierea cîinilor vagabonzi.
Invitat, părintele de la biserica Spitalului Foişor, din Bucureşti.


Una la mînă, omul lui Dumnezeu (cît şi redactorul) încearcă să tragă lucrurile - altminteri complexe - în cadrul strict al învăţăturilor sfinte.  Că să dai de mîncare unui cîine (dar să nu ai totuşi şase în grijă, cum aduce cineva vorba), dar să nu-l iubeşti. Că ultimul  sentiment (asupra căruia altminteri se glosează ce şi cum, Isus, mielul şamd) poate privi doar oameni.
Un ascultător al emisiunii spune în acest punct că mai degrabă iubeşte un cîine de companie, decît un aurolac beţiv. Şi ăsta e pus, fie şi delicat (însă ferm, inclusiv prin pomenirea Judecăţii de Apoi) la punct, fără să se pună problema că totuşi omul acela o avea socoteala lui de priveşte astfel lucrurile.


Mă uit că oamenii bisericii au nevoie de un mediu extrem de septic pentru a se desfăşura, altfel se poate alege foarte iute praful de al lor demers.
Pe de o parte, ei profită de faptul că lumea este de obicei prea conformistă, nu caută prea tare - în ce priveşte dogma religioasă - întru logica şi potrivirea cu viaţa.
(Interesantă chestie; ei vor ca Viaţa să se supună Dogmei... Mie cel puţin mi se pare total aiurea pretenţia.)
Deşi Biserica pare foarte stăpînitoare în medii largi, zona în care se produce Ea este curăţată bine de tot ce ar putea-o incomoda, perturba, mai exact nu permite manifestarea în preajmă a altor puncte de vedere.
Aici, în emisiune de pildă, redactorul este 100% cucerit de Idee, ba mai ascultă şi reverenţios zisele preotului invitat. Cel mult îi ridică mingi la fileu, nici gînd să-l tragă vreodată de mînecă de faptul că - între doi oameni - adevărul e la mijloc, şi nu buluc doar de partea unuia, fie el în sutană...



Mai greu să ajungă un aşa slujtor divin într-un mediu media cu vreun opinent ori tip care îi ia la îndoială zisele.
Ca să nu mai spun că potrivnicii sînt îndeobşte tipi destul de porniţi şi cam la fel de subiectivi, în faţa cărora faţa bisericească (am senzaţia) se retrage iute pînă şi fizic, scîrbit şi anatemizînd mai mult sau mai puţin vehement.


Îndrăznesc să cred că acemenea om are o mare problemă în faţa cuiva care îşi poartă necredinţa ceva mai aşezat.

Pe mine mă miră grozav chestia asta cu a căsca gura la un tip care deţine el tot adevărul, iar pe al meu cam nu dă doi bani. Al meu fiind, de pildă, că Dumnezeu nu există, cel puţin în forma încare şi-l poate închipui mintea omenească.


Această situţie a Bisericii (alminteri apreciez că, în ciuda fragilităţii de care pomenesc, ea supravieţuieşte de nişte mii de ani...) îmi duce mintea la o zisă despre Sinele fals a lui Karen Horney.
Scrisele ei privesc nevroza, dar zău că legătura cu situaţia bisericii mi-i evidentă:
"Imaginea idealizată are URIAŞE NEAJUNSURI. Întregul edificiu este extrem de şubred, lucru normal dacă avem în vedere elementele fictive implicate.

Tezaur plin de dinamită, ea îl face pe individ extrem de vulnerabil. Orice critică venită din afară, orice conştientizare a unui insucces văzut prin prisma imaginii idealizate, orice intuiţie reală privind forţele care operează în interiorul său o poate face să explodeze, să se prefacă în praf şi pulbere. El trebuie să-şi restrîngă viaţa, de teama de a nu fi expusă unor asemenea pericole".



Marea forţă a bisericii decurge din comoditatea noastră de a accepta disconfortul acut al existenţei. Nesiguranţa ei.
Forţa mai vine şi din interesul Statului ca forţele telurice decurgînd din animalitatea (inevitabilă, a) cetăţenilor să fie domolite cît mai mult prin intermediul unor priveşti frumoase, cu roz dar şi pedepse.


Încheind, mă mir încă o dată de pretenţia unui prelat ca, aşezîndu-ne la o masă de discuţii, să urmăm Adevărul lui. Din motive de, la o adică, aşa vrea el, aşa îi e (foaaarte) comod lui. Mi se pare total aiurea situaţia. Şi nu e vorba doar de orgoliul meu, cît de pretenţia lui de a poseda cheia universului.
Trec peste faptul că-i totuşi atitudine de leneş să te raliezi unui punct de vedere care îţi rezolvă mai toate problemele existenţiale.


PS
Aş minţi să nu pomenesc că avem în viaţă situaţii în care fugim mintenaş - zgîlţîiţi de pildă de vreun cutremur - la sînul lui Dumnezeu. Ce-i drept, se scrie mai rar cum e cînd omul nu primeşte sprijin de acolo. Nu mai ţin minte exact, dacă în Steinhardt sau în Max Bănuş e pomenită agonia unui deţinut (nu mai contează naţionalitatea), care l-a înjurat la gros pe Creator, în acele grozave din urmă ceasuri.

vineri, 25 noiembrie 2011

[VIAŢĂ] Acuzele nedrepte

 
De unde pînă acum nu-mi lua nimeni în serios postările, m-am trezit cu o adevărată luptă la Comentariile postului precedent.
Un Anonim (sau anonimă...) mă acuză de destule acolo. De pildă:


Eu cred ca daca cineva are neintelegeri de orice fel, si ajunge la despartire, nu conteaza motivele, cu trei femei, diferite, persoana aceea are ea insasi niste grave probleme. Asta unu, pe urma sa vii si sa pui pe net, pe tava, tuturor, probleme tale personale, de orice fel ar fi ele, si din orice cauza s-ar intimpla, arata din nou ca ceva nu e in regula cu integritatea respectivei persoane. Daca mai ai si copii, si inteleg din articol ca exista, ii obligi si pe ei sa faca parte, fara voia lor din aceasta telenovela, in conditiile in care, poate, zic poate fiindca nu-i cunosc, dar nici n-am gasit pe net informatii negative despre ei, acesti copii nu si-au pus tatal in situatii publice neplacute.

...

Pe urma, sigur ca oricine poate scrie pe net orice despre el, pe pagini personale sau nu, dar niste limite de intimitate si de imagine cred ca trebuie sa existe.Copii, de exemplu, sau familia, nu este obligata sa suporte expuneri de genul asta, mai ales intr-o societate asa nebuna cum e la noi.



Am afirmat, finalmente în acele comentarii, că nu voi răspunde la acele zise Anonime.
Nu pentru că aş fugi de jena grozavă decurgînd - teoretic - din slăbiciunile, din mîrşăviile pe care eu mi le ţin ascunse cu orice preţ, iar acel opinent e gata-gata să le scoată la lumina publică.
Trec peste faptul că nu l-aş lămuri curînd pe respectivul de oarece dreptate ce aş avea în eventuală replică.

Aşa am simţit, că dacă suport acele acuzaţii fără să m-arunc iute în demontarea lor, păi asta mi-ar fi mai util. Noi avem tendinţa ca, în faţa durerii (nu contează acum de unde provine),  să încercăm să scăpăm de ea, să ne scuturăm de dumneaei. ASTA PENTRU CĂ, se pare, ÎN SPATELE DURERII SÎNT LUCRURI ŞI MAI NEPLĂCUTE.
Jacques Salome, dacă îmi permiteţi să mă dau deştept, trecea iritarea, chiar durerea în cazul sentimentelor-ecran, adică cele care ne feresc de unul mai mare...


În textul Anonimului, sînt punctat ca lipsit de integritate.
Nu aş intra aici la subtilităţi, de genul ce înţelege El prin aşa ceva... (cel mult aş medita la genul de familie din care provine domnia sa - şi care la o adică are drept perfect de a fiinţa sub soare, aşa trecea acea familie peste hopurile Vieţii). Presupun doar că e ceva neonorant.
Chiar şi în aceste condiţii, prima mea pornire la durerea ce m-a cuprins la acele acuze a fost să discut cu fiul meu cel mic (ăi mari au peste 30 de ani!), de 11 toamne taman azi 25 noiembrie, despre acuzele nedrepte în existenţa noastră.
Am sentimentul că se discută cam puţin, inclusiv de către părinţii integri (cu copiii lor!), pe acest subiect. Acuzele nedrepte...


Şi cred - lăsîndu-vă pe dvs. să mă contraziceţi de mă înşel flagrant - că genitorii nu fac aşa ceva din cel puţin trei motive.
Una, pentru că ei înşişi purced uneori la aşa ceva. E de ajuns să ne uităm în jur puţin mai atenţie, şi o vom vedea la multe familii.
Unii părinţi or considera natural să nu dea înapoi cînd greşesc faţă de copii (ăştia din urmă nefiind nici ei sfinţi, s-o spunem...). Asta pentru că aşa e rolul Părintelui în atare gen de familie. Să nu fie atins prin aşa  repliere.
Apoi, există şi un oarece sadism. Conştient sau ba. De genul: "Dacă am suferit io, asta e, să sufere şi prîslea - îi va prinde bine în viaţă!"

Iar încă un motiv este că părinţii aceia se feresc să-şi deschidă propria lor rană, de a fi suportat pe vremuri - din partea celui mai puternic, se înţelege -, că suportă azi acuze nedrepte - fără să fi deprins (dcă aşa cevae posibil pe lume) putinţa de a le suporta.
SE MAI FERESC ŞI SĂ DEA IDEI COPILULUI, că pe lumea asta se petrec lucruri atît de nedrepte.

Cu atît mai puţin, se înţelege, nu îl vor vaccina legat de situaţie, în genul: "Ce doare aşa crunt, băiete/Ionele, cînd cineva te taie cu nedreptăţi?"



Cu atît mai puţin nu va veni din partea părintelui întrebarea: "Au venit şi de la mine aşa acuze nejuste (să fiu iertat pentru vocabular ceva mai neviu, mai sec!)?"
Cu corolarul: "Eşti nemulţumit de mine?"
În ultimul caz, situaţia riscă să devină dramatică, deoarece ar putea afla că sufletul omenesc poate nutri ură aparent ilogic, pe motivul - de pildă - că părintele nu-l fereşte suficient de durităţile, de incomodul sinistru al vieţii.







Cele afirmate mai sus fac stringent un nou post.
I-aş spune Sindromul Jean-Jacques Rousseau. Băiatul ăsta, care altminteri - cu gîndirea sa (Contractul social) - a pus umărul puternic la picarea Bastiliei, a scris un minunat op pedagogic, Emile, însă şi-a dat în grija statului toţi cei cinci copii rezultaţi din concubinajul cu o doamnă altminteri de condiţie modestă.
Ce-i de făcut pentru ca vorbele frumoase - între care trec şi flaşnetele mele de mai sus - să nu rămînă doar atît (asta dacă nu încurcă...)?
Ce pare să împiedice aplicarea unor vorbe frumoase  - admiţînd că le acceptăm astfel - în educaţia unui copil, în pregătirea lui de viaţă?


vineri, 18 noiembrie 2011

[VIAŢĂ] Răutăţi personale

Intro


Într-un articol montan pe care eu îl consider clasic, în Almanahul Turistic 1974, Walter Kargel enumeră şi detaliază mai multe (12-15) accidente mortale în Carpaţi. Nu puţine dintre acele morţi părînd aiurea, nedrepte. Cert este că autorul încheia optimist, subliniind că s-a străduit să urce în continuare în acel loc minunat care este Muntele, învăţînd ce era de învăţat din acele nenorociri.





I

Cred că în continuare voi proceda asemănător cu un alt balaur. Femeile. Cele din viaţa mea. De azi şi de mîine.

De ce răutăţi, precum spun în titlu?
Pentru că, tratînd nişte situaţii la care am luat parte nemijlocit, voi vorbi nu tocmai de bine cîteva Eve.

Cu prima dintre ele, cunoscută pe cînd avea 17 ani, am avut amorul tinereţii. A mers ce-a mers treaba, au apărut copiii, după care a venit nota de plată.
Asta înseamnă că, pede o parte, s-a risipit vraja de dragoste care adună două exemplare de sex duferit, cu scop fals de a deveni respectivii fericiţi, cus cop real acela de a procrea. Şi a se deştepta cînd deja e prea tîrziu.
La noi, şi un important procent al cuplurilor, mai fu problema copiilor întîrziaţi. Aceia din noi, părinţii tineri de atunci. Un autor explică:



Ce qui se passe à partir de l’instant où deux adultes enfats tombent amoureux. Leurs enfants blessés sont transportés. Chacun voit dans l’autre les qualités et les défauts de ses parents. Chacun croit que, cette fois, les besoins inassouvis de son enfant seront finalement pris en considération. Chacun prête à l’autre une force démesurée et lui accorde une estime excessive. Chaque enfant blessé considère l’autre comme son parent.

Peu après le mariage, les deux partenaires commencent à manifester l’un envers l’autre leurs exigences. Celles-ci masquent leurs attentes essentiellement inconscientes qui découlent des désirs ardents et du sentiment de vide qu’éprouve l’enfant intérieur niché en chacun d’eux.

Le mariage entre deux enfants de quatre ans qui tenteraient d’assumer des responsabilités d’adultes.




 Cam aşa se petrecu.
Că veni vorba, eu unul am o părere mai proastă despre copii decît se vehiculează îndeobşte. De ce se spune altfel, că vai ce sfinţi şi curaţi sînt plozii? Păi pentru că societatea are nevoie să-i protejeze pe aceştia fie şi un pic în exces. În realitate copiii (inclusiv cel din mine) sînt teribil de sadici, de voitori să înacele, să lenevească pe spatele adultului etc.
Donc, atunci cînd un căsătorit - copil încă vine cu lista de revendicări, în mod sigur voieşte un tratament preferenţial.
Pe fondul acesta, bineînţeles că s-a ales, fie şi după 10 ani şi doi urmaşi, praful...

Aş nota doar unde se ajunse după nesfîrşitele vorbe frumoase din primii doi ani... În hîrtia de solicitare a divorţului, dincolo de inerentele umpleri cu fecale a la "nu dădea copilului să mănînce", se solicita şi dreptul de locui cu copiii solicitaţi într-un apartament ce aparţinea de fapt mamei mele! Din fericire, n-am putut împărţi, în anul de graţie 1988, ce nu îmi aparţinea...

Un al doilea exemplar se voia mai raţional - dar cred că de atunci am învăţat: în spatele principiilor se ascund nevoi iraţionale poate mai vehemente (căci aşa-i cînd te stăpîneşti a la longue) decît în cazul oamenilor comuni. Aici fu niţel ca în povestea cu copilul ce solicta bani maică-sii pentru micile servicii din casă (note şcoală, cumpărat pîine, dat cu mătura, scoc îinele la aer etc.). Şi la care mama, după ce înşira şi ale ei, solicita 0, 0, 0 lei.
Lista doamnei în actul II îşi trecu toate activele, cu dobînda aferentă (cîştigase mai bine decît soţul), dar ignora total aportul perechii, inclusiv cu apartamentul de locuit vreme de 15 ani. Dacă doamna F. nu luase în seama aceasta, bineînţerles că nu se îmăiedica în ceva minciuni, cum că tocmai consultase pe vestitul avocat Stoica şi că treaba e ca şi rezolvată în propriul folos.

A treia reprise m-a pus în faţă cu un absolvent (de fapt, o) de Psihologie. Am zis c-am luat pe Dumnezeu de picior, că am cu cine sta de vorbă, c-am dat de cineva care are idee de bărcuţă pe valuri sîntem. Că, la vreo reacţie, mai degrabă  ţipă experienţele trecute şi nefericite din noi, şi mai puţin jumătatea ne-ar fi ăl mai ticălos om din lume.
Ţi-ai găsit! Aşa cum am observat şi alte feţe subţiri ale psihologiei, ale Cărţii în general, totul eram o pojghiţă subţirică şi atît... Un discurs, un prinde bine altora, cît şi nouă înşine.
Şi acum m-am trezit cu o listă de plată, în previzibilii bani, pentru cheltuiala în plus vreme de un an. Nici aici nu a contat folosinţa apartamentului meu ori eforturile-mi depuse pentru a compensa veniturile-mi mai amărîte... Este drept c-am avut parte şi de aiureli mai mari, gen aduce mascaţii dacă îi dau o palmă...

În acest ultim caz, nu ambalez în exces şi nici nu mă sperii. Am ajuns să pricep că, repet metafora de mai sus, cam sîntem bărcuţe... Respectiv, natura ne apropie fără putinţă de refuz. Nu poţi sta cu o persoană la locul ei (să presupunem că aceia ar fi interesată de ansul nostru borcănat şi de semicentenarul depăşit), dacă temperamentul îţi cere altceva. Iar la mine şi la ultima doamnă pomenită se vrea repetarea piesei shakesperiene cu Petrucchio...
De ce vrea tante natura aşa ceva, cu beţie dar totuşi î detrimentul protagoniştilor? Pentru că plămădirea unui copil are nevoie de anumite ingrediente şi gata! Iar astea vin din contrast, din explozii chiar.




II


N-aş vrea să se creadă, relatînd cele de mai sus, că eu aş fi vreun sfînt iar acele doamne posesoare ale tuturor relelor de pe pămînt.
Nu.

Precum un W. Kargel, m-am străduit să învăţ din eşecuri, dar se pare că lista acestora e nesfîrşită, sub soare...
Cred totuşi că voi mai merge la munte, chiar păşind mai cu atenţie...




PS

Doamna psiholog, altminteri femeie pînă în măduva oaselor, mi-a reproşat calupul de rememorări şi imagini despre răposata Carmen. Că ce nevoie am de aşa ceva?
Nu era gelozie, cît părere că e o treabă sucită şi totodată inutilă, dacă o priveşti de aproape.

Nu m-am mai obosit să-i vorbesc de faptul că mă obliga viaţa la acel moment la un regres. Da, ni se întîmplă. 
O doamnă de munte, la propriu, Adriana I., a reperat iute (deşi e arhitect, nu doctor de minte) că era vorba de o reîntoarcere spre perioada comunicării mute cu mama, Carmen fiind o femeie calculată la cuvînt  rostit şi, totodată, cu comunicare vizuală intensă.
Mai exact la perioada cînd copilul are nevoie de aşa ceva - înţeleg că e vorba de etatea de sub un an.




[MEMORII] 1993, Vîlcelul Uriaşului şi cel al Mortului, în Caraiman.


 Cu Bogdan Pascal.
Vezi RT "la cald", în finalul acestui post.

 
 O poză nu tocmai strălucită... Probabil sub a doua săritoare din Valea Seacă.

 În locul unde Valea Seacă lasă pe stînga firul Vîlcelului Uriaşului. Dacă spcpteala mi-e exactă, pătrundeam a treia oară în partea superioară aa cestuia (cea inferioară constituind şi o variantă de ocol a săritorii Prelucii din valea-mamă).
 Bogdan, nu mult deasupra confluenţei amintite, reconoscibilă datorită acelui bolovan cu laturi drepte.

 Fisura pe flancul Ţancului Uriaşilor.

 Partea superioară a vîlcelului, loc pe peripeţii în copilăria-mi montană, la un 1980 cînd tot căutam una şi dădeam de alta. Zangur şi dădeam de principal. Principal şi dădeam de Uriaş.
Acum totul a mers şnur (cum fuse şi la o solă din 1988).

 Bogdan avînd ghete nefericite, i-am împrumtat eu unele, primite altminteri de mine cadou nu mai ştiu de la cine.

 Deasupra hornului de veo 7-10 metri dnspre capătul vîlcelului.

 În originala porţiune de la căpătul VU, ce pare să ţină de două bazine hidrografice.

 Bogdan, tot pe acolo. locul e tare frumos şi regret că nu am mai revenit de atunci!

 Am trecut în Vîlcelul Mortului.

 Sus şi jos, prin Vîlcel.

 Mircea cu ghete noi, de care e tare mîndru (şi se simte bine în ele, au priză os!).

 Bolovanul de la obîrşia văii. Am trecut fluierînd peste săritoarea de la jumătatea văii, pe care voi începe s-o evit însă (vîrsta...) peste vreo trei ani, cînd am venit pe aici cu fiul Dan, în vîrstă de 16 ani.

 Feţele finale.

 Bogdan, încîntat, în Şaua Mortului. Vom avea însă ceva probleme de deplasare la coborîş, pe Vîlcelul Ţiţeica mai exact, după parcurgerea Spumoasei pînă în Brîul Portiţei.





[VIAŢĂ VĂZUTĂ ALTFEL] Diurne, 18 noiembrie 2011

I

Una din definiţiile nevrozei, pe care sper să nu o încurc, spune că Dumneai îi o încercare ratată de eliberare de sentimentul de inferioritate.
Aşa, la prima vedere, pretenţia-i o aiureală, o inexactitate. "Cum, dragă, păi io să nu..." - vine deseori remarca, sigură pe ea şi... superioară (adică evitînd de fapt problema!).


Ieri am trecut însă printr-o asemenea fază şi a fost sinistru.
Un loc unde eram ultima găină, şi încă în faţa unei femei. Nu mai contează cît vine durerea şi de la cogniţia moştenire paternă că noi sîntem mai breji decît doamnele şi deci să ne fie servitoare - cert este că a creat o retortă tipică de iad, fie şi temporar.



Sentimentul că nu poţi fugi din insuportabila situaţie, de a fi mai mic. 
Şi ce greu e de pus în cuvinte sinistreala acelui moment!



Am punctat deja o caracteristică a acestor situaţii. Că încercăm să fugim de acolo. Fizic ori confecţionîndu-ne apărări psihice. Inclusiv c-o să-l ia / să-l ia dracul pe acela care ne ţine fără scapare (pe moment pare o eternitate) în acea situaţie groaznică.
O altă caracteristică îi aceea că persoana superioară prin natura lucururilor acelei situaţii ne vrea răul.


Uf.


Dar poate că nu e de fugit...
Mă bucur că nu am refulat (ceea ce nu a depins de mine...), că am putut suporta nebunia.
Sper să fie utilă, deşi e clar că La Urmă totul este pare inutil, toate aste zbateri. Nu o spun cu deprimare, ci pentru a nu-mi face iluzii.
Carele iluzii sînt totuşi vulnerabilităţi. 
Poate mai bine e să-mi recunosc slăbiciunea, rana.


Aici, şoricel pe lîngă elefant, îmi fuge mintea la o vorbă a lui Jacques Salome pe care parcă am reprodus-o ici, pe blog.

Se mettre à nu, non pour être remarqué, vu, ou par souci d’exhibitionnisme, mais pour être plus près de soi-même. Oser se montrer à la fois pour se réconcilier avec les multiples aspects de sa personne et pour exister. A propos de l’un de mes derniers ouvrages, quelqu’un m’a écrit récemment : « Dans “Passeur de vies” que j’ai lu il y a quelques mois, je vous ai vu nu. Mais cette fois, avec “Je mourrai avec mes blessures”, j’ai l’impression d’avoir vu vos tripes ! » Diantre, je ne savais pas que j’avais révélé une intimité aussi intime ! C’est vrai qu’aujourd’hui je peux me dire, sans trop me leurrer ou me raconter d’histoires, en restant au plus près de mes valeurs et de mes croyances. Par la traversée chaotique de mes différentes vies, je peux témoigner de mes angoisses et de mes doutes, de mes errances et de mes tâtonnements, de mes découvertes et de mes enthousiasmes. Je peux enfin inscrire dans le mieux-être de ma vie, comme repères et points d’ancrage, quelques-unes des naissances qui ont jalonné mon existence.



Mda... E o problemă aici, cît scriem asemenea lucruri pentru a drege - căci belelele interioare au nevoie de a fi afirmate, spuse altora, aşa o fi de milenii procedura de a le face mai suportabile - , cît pentru a atenua (iar ajung la ea!) inferioritatea naostră, prin acţiuni pasămite nemaipomenite şi generînd în consecinţă superioritate - carele maschează...


Paradoxal, aici nu poza unui băiat se potriveşte, ci a unei femei, mai exact Irene Papas mai exact aceea din pelicula care a lansat melodia de mai sus: "Z", de Costa Gavras, 1969.




II


Ceva asemănător este cu părerea bună de sine.
Că aceasta ia deseori naştere din himere, asta e ştiut. Creteste că ni-i de asemenea insuportabil să acceptăm că nu sîntem atît de deştepţi,de invulnerabili etc.
Aveam vreo 16 ani şi, într-o excursie la... Buşteni (pe Bucegi voi sui abia după vreo patru ani) nişte colegi parcă s-au servit nepoftiţi din ţigările mele. Să te ţii paradă, deşi poate mai sănătoasă era furia curată. Că unde preferă că ia bătaie, la Braşov, unde pasămite aş fi avut eu cunoştinţe beligerante, ori la Bucureşti, la întoarcere (şi unde aş fi posedat idemmediu combativ favorabil).
Mi-am adus aminte de acestea în faţa unor recente scrieri ale unei persoane apropiate înfuriate .
A nu suporta că poţi pierde...
Este drept că nu ajungi uşor la a admite aşa ceva... Mai ales că mintea are grijă să confecţioneze ideea că matale ai avut dreptate, că ălălalt ie un ticălos şamd.
În capcană am picat şi eu recent, apropo de o colegă de la o clădire de birouri dinspre Opera Capitalei.

luni, 14 noiembrie 2011

[MEMORII] 1994. Caraiman: Vîlcelul Izvorului şi Hornurile Văii Seci


11 septembrie 1994.


Din Spumoasă, bifurcăm, nu departe de intrarea în vale. Ne aşteptăm la belele, ca difilcutate.căci aşa lăsase de înţeles traseul, văzut din creasta opusă. Şi din amonte, din seculara potecă Tîrle-Spumoasă-Brîul Portiţei, prezenta o pantă agresivă, unde orice ruptură incomodă era posibilă..
Primii paşi în vîlcelul vizat, al Izvorului, cel care duce finalmente sub Portiţa, într-o şa de sub flancul estic al acesteia. Walter Kargel îl numeşte Grohotişul Înflorit, dar am îndrăznit să nu fiu de acord cu apreciatul autor, preferînd o denumire provenind de la întîii parcurgători ştiuţi ai locurulor, fraţii Ţiţeica.

Apar curînd săritori.
Dan Nichita, colegul din această toamnă, într-una din aceste săritori.
Un obstacol se ocoleşte.
Nu m făcut şi alte poze pe aici, aşa că menţionez faptul că valea (partea neştiută mai exact) nu a pus probleme deosebite. O singură săritoare dificilă, dar s-a putut ocoli. Ne tot aşteptam să dăm de surprize neplăcute, dar nu au venit, deşi panta e măricică, iar flancuri înalte accentuează starea de siguranţă a alpinistului.
La un moment dat valea s-a deschis în oarece pîlnie, oarecum înclinată, către capătul superior al căreia am întîlnit poteca din Poiana Tîrlelor.
Că venise vorba de Grohotişul Înflorit, el apare pe harta Ţiţeica (1927), dar pus de Mihai Haret - vezi scrisorile acestuia - pe muchia dintre V. Înflorit şi Spumoasă, acolo de unde în ultima se coboară o rampă înclinată. Deci acolo nu  indica vreun fir.

Suim din poteca amintită spăre Portită, pe partea vîlcelului bine cunoscută din alte ture. Mergem iute. De fapt, cum ne-am descoperit cvu o cantitate de timp în plus, am optat să mai face şi altceva, opţiunea în acest  sens căzînd pe Hornurile Văii Seci.  Eu mai fusesem cu un an în urmă, dar nu era cazul să mă indispună reluarea acestui interesantissim traseu.

Da, în Brîul Portiţei.
Subsemnatul, în locul cu minunată perspectivă, unde poteca Brîului Portiţei se pregăteşte să coboare susţinut în firul Vîlcelului Mortului.
Cred că dan este aici în talvegul Vîlcelului Mortului.
Tot el, la traversarea cevamai expusă dintre Mort şi Hornuri, pe Brîu.

Primele obstacole în Hornuri.


Se vede încă în spate, pe stînga, un jnepeniş ce ţine de Brîul Portiţei.
Stînca este uscată.

Ajungem sub Săritoarea Brîului (i se spune prin lucrări a Portiţei, dar totuşi aceasta din urmă e cam departe...) Brîul ei este aproape...

Sub săritoare.


Suie primul Mircea. E deocamdată călduţ, ca temperatură ambiantă, dar mai sus văd că mi-am luat bătrînul şi jerpelitul de ture hanorac...

 Deasupra acestei prime săritori dificile.

Ne-am apropiat de Brîul lui Rafail. Imediat sub noi Hornurile au o neaşteptată şi delicioasă pîlnie mai puţin înclinată, pe flancul lor nordic.

Mircea, ieşind din vale pe Brîu, spre sud.


Dan Nichita, la Cruce Rafail.

Şi Mircea, un mare îndărgostit de această zonă, de Valea Seacă, de Caraiman, de abrupt Bucegi şamd.


Ne apropiem de Hornul Adînc.

Cu antrenament şi vîrsta favorabilă, suişul Hornului Adînc e o joacă.

Dan, tot acolo. În stînga, se vede banda de piatră ce stîrnea polemici, interbelic, între Nae Dimitriu şi Ionescu-Dunăreanu.
.
Mircea, în Săritoarea Mare.

Dan, sub săritoare. Nu-mi dau seama dacă este înainte sau după dificila aici manevră de tragere a rucsacilor. Se pare că înante...

Colegul, în ascensiunea SM, mai exact a părţii finale a acesteia. Vom reveni în vale în mai anul viitor, pe zăpadă. Atunci Dan va fi primul, la această săritoare.

Probabil între SM şi cea de sub Streaşină.

În Brîul de sub Streaşină alegem să evităm finala văii. O voi face peste şase ani, cap de coardă fiind Mugur Ilie (subsemnatul a mai parcurs zona, solo, la 1982, aşteptînd să iasă o cunoştinţă din Hornuri).

Şi Mircea, sub Streaşină, după ce a trecut iar la tricou.





PS
Ştiam că posed descrierea turei de la chiar momentul respectiv, dar rătăcisem niţel hîrtiile. Acum le pot posta.
A se ierta ceva (eternă?) tendinţă de egocentrism şi celălalt-greşeşte: