vineri, 30 decembrie 2011

[VIAŢĂ] Spiritul critic, chiar nejustificat?

 
I

Multă vreme am crezut că spiritu-mi critic pare-se în exces e datorat vreunei agresivităţi (urîtă însuşire, deşi e al naibii de naturală) care se descarcă altfel era normal.. Nu m-aş ruşina excesiv să fie aşa, asta e: cîndva o persoană apropiată - neştiind să îmi ţină sub control şi să mă înveţe cum s-o gestionez, a pus capac brutal agresivităţii primare a fiului şi gata. La care respectivul copchil, ca să nu se tîmpească de-a binelea, a găsit căi de a elibera acea energie, fie şi pe căi ocolite.
E un procedeu cît se poate de natural şi acesta.

Eee, numai că, de la o vreme, am senzaţiunea că pornirea mea decurge şi din iritarea de a fi luat în serios cîndva afirmaţiile unor maturi care nu erau demni de aşa ceva. Carele oameni mari, elegant spus, nu o dată se ţineau de şotii.
Băteau cîmpii. Ori înfloreau, cînd nu minţeau - asta fără îndoială vizînd confortul sufletului lor. Pe calea ce li se păruse lor mai potrivită, mai la îndemînă.



II


M-am nimerit cîndva într-o asociaţie ce-a militat alături de altele în Piaţa Universităţii, acel fenomen interesant din prima jumătate a anului 1990.
Iniţial, ne-a unit dorul de a schimba ceva sub cerul ţării ăsteia (nu folosesc vorba ca slogan sforăitor!). Cam cum fuse însă şi la 22 decembrie 1989, ulterior s-au despărţit apele şi în Grupul nostru Independent pentru Democraţie.
Unii au plecat la primul obstacol mai serios peste graniţă, avînd motiv perfect pentru a cere azil politic, de pildă în Suedia.
Alţii au ţinut să intre în politică, chiar din vara 1990, deşi cred că-i interesant ce-oi veni unui tip aparent destupat să îşi dorească activitate în PNŢCD (nu l-am întîlnit, pentru a-i afla impresiile - le pot bănui -, iar spre fruntea partidului nu l-am recunoscut în anii următori).
Mulţi ne-am lăsat (să zicem că sînt şi eu în categoria asta), cu bateriile vieţii uzate sau ba.

Am descoperit ulterior că unii din noi au optat ori de fapt au insistat pînă azi pe calea naţionalistă. De pildă Elena A., care grijeşte actualmente de un site al GID.


III

Mărturisesc faptul că nu pricep cum e cu orientarea asta, ce simte omul cînd susţine, cînd crede în ideile cu pricina. Pot doar bănui că este un trai plăcut cînd te oblojesc două Entităţi: Dumnezeu, respectiv a fi în neamul cel mai de preţ din lume.
De unde perfida-mi bănuială că golul interior ce se doreşte a fi umplut pe această cale e pe măsură de mare...

Într-un fel, pentru observatorii fenomenului e instructiv şi pentru că poţi cuantifica, cu oarece aproximaţie, cam cum e cu sufletul omenesc. Ce-l mînă ori ce-l sperie în viaţă.



IV

M-am nimerit, căutînd nişte referinţe cu privire la Petre Ţuţea, pe siteul unui fost senator, om universitar şi stîlp al naţionalismului românesc.
Iniţial, fugar, mi s-a părut că un prim post al siteului aduce informaţii interesante. Apoi am plătit obol unei zise prin care tratam de curînd pe un site de munte şi ideea lui Decembrie 1989: "Dacă vrei să-ţi placă un lucru, priveşte-l de la distanţă..."

Aici neplăcut nu este să relev fiecare afirmaţie, informaţie care mi se pare discutabilă acolo, cît faptul că oameni de orientarea politică, respectiv cu modul de gîndire al dlui C. sînt extrem de numeroşi, ba pot bănui că reprezintă lejer majoritatea.

Cu oarece ezitare, decurgînd din faptul că m-am găsit tocma eu să caut nod în papură la atîta lume, reproduc o relatare care va fi dat gata mulţi dntre simpatizanţii lu Ţuţea.

"La o asemenea întrevedere, onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns Ministrul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor, dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu suprafaţa Ţării!…“

Nu-s un campion al logicii, dar nu văd -* chiar acceptînd că boşii Securităţii fumau 'Carpaţi' iar o o eventuală alipire a Basarabiei le-ar fi crescut salariul, cum sporirea teritoriului românesc cu 1/6-1/7 le-ar fi permis un salt tabagic de la 5 lei (după scumpirea din 1982) la suta pentru achiziţionarea la negru a unui pachet de Kent.

Nu am simţul umorului?
Se poate, dar nici nu ţin să fiu subiect al îndemnului "Gîdilă-mă, ca să rîd!" (ori vorba lui Eugen Barbu, cînd se dădea la radio Europa Liberă: "Rîzi, că te tai!").




De acelaşi autor citesc şi pe acelaşi site o relatare de istorie mai îndepărtată:


"...Exult de plăcere când povestesc isprava boierului Racoviţă. Trăiesc intens o stare de exaltare! Abia aştept! Se poate?

8. Poftiţi, vă rog!
Încep prin a-l pomeni pe Constantin Boceanu, de la el am aflat minunata poveste a boierului Racoviţă. Boceanu, şi el de stirpe veche boierească, din Mehedinţi, un veritabil aristocrat, avusese la viaţa sa câteva dueluri, participase chiar şi la ultimul duel, înainte ca prin lege duelul să fie interzis în România. Două vorbe şi despre duelul ca instituţie. Duelul a aparţinut acelei lumi aristocratice retrograde şi reacţionare căreia i-a pus sau a încercat să-i pună capăt revoluţia mondială profeţită de Marx şi Engels. O lume care punea onoarea mai presus de orice. În acea lume, orice persoană care jignea pe nedrept altă persoană risca să fie provocat la duel de acea persoană. Sau, în cazul că persoana jignită era o femeie sau un bătrân, se găsea cavalerul care să-l provoace la duel pe mitocan. În felul acesta, zicea Boceanu, lumea bună era apărată de gesturile mitocanilor, sever cenzuraţi de perspectiva duelului.


9. Dar ce-l împiedica pe un mitocan să fie şi el priceput în arta scrimei sau a duelului cu revolverul?
Asta l-am întrebat şi eu pe răposatul domn Boceanu. Cu ce satisfacţie mi-a răspuns cam aşa: un mitocan, care se gândeşte să se antreneze pentru a face faţă vreodată unei provocări la duel, prin antrenament îşi pierde mult din …mitocănie, devine om de onoare! În plus, orice duel presupune un risc mare, chiar dacă eşti bine antrenat. Aşa că mitocanul se temea pe vremea aceea de duel ca dracul de tămâie…


10. Dar dacă era provocat la duel şi nu se prezenta?
I se ducea buhul că este un om lipsit de onoare şi nici unul dintre cunoscuţi nu mai accepta să aibă de-a face cu el. Nu mai era primit în nicio casă, era exclus din lumea din care făcuse parte!… Devenea un proscris!… şi acum momentul astral, cum l-ar fi numit Stefan Zweig, evreu şi el, ca şi Lassalle, dar ce evreu?!  Aşadar suntem în anul de graţie 1864, Ferdinand Lassalle are 44 de ani, holtei, bărbat cu succes pe toate planurile în societatea vieneză, îi mai lipsea un blazon de nobleţe, probabil, sau numai o soţie frumoasă şi drăgăstoasă. O jună contesă părea că îndeplineşte amândouă condiţiile, başca, probabil, şi ceva avere, aşa că Ferdinand al nostru ia un buchet de trandafiri sau crini imperiali, ori cu mâna goală s-o fi dus la părinţii fetei, să le anunţe marea bucurie: îl vor avea de ginere pe faimosul ziarist, teoretician şi combatant socialist Ferdinand Lassalle, care se prezenta în persoană să ceară mâna tinerei domniţe!… Aşadar taica contele, cam în vârstă şi beteag, a fost pus în situaţia de a accepta în familie, ca ginere, un ins cunoscut pentru vederile sale politice socialiste, adică anti-aristocratice, şi destul de copt pentru juna sa copilă… Cam purisan, adică. O fi contat şi faptul că Lassalle era evreu? N-aş crede, la Viena evreii erau bine integraţi în societatea înaltă a imperiului. Bref pe doi, contele îl refuză pe marele Lassalle, nici nu mai contează cu ce argumente, cu ce cuvinte. Nu-l vrea în familie! Nu vrea nepoţi de la tovarăşul Lassalle! Nu vrea şi gata!
Afront la care Ferdinand Lassalle nu se poate abţine să nu răspundă cu o pereche de palme aplicate pe obrazul părintelui impertinent, al căror răsunet a cutremurat întreg imperiul chezaro-crăiesc!… Un gest de mitocan, eşti de acord? Peţitorul care îşi bate socrul!


11. Obermitocan!
Conform uzanţelor, contele face cunoscut afrontul suferit, precum şi faptul că din pricina vârstei şi a stării sale fizice precare nu-şi poate apăra onoarea, terfelită de reprezentantul cel mai de seamă al socialismului utopic, cum era prezentat acest Lassalle la cursurile de socialism ştiinţific din facultate. Lassalle era, aşadar, un utopic, un visător, un idealist, care ia la palme pe cel pe care şi l-a dorit bunic al copiilor săi!… Cazul ajunge în presă şi toată lumea începe să fie pasionată de întrebarea: care dintre junii baroni sau conţi imperiali, ai Ostreich-ului, va ridica de jos mănuşa aruncată cu atâta impertinenţă în obrazul aristocraţiei vieneze de spadă vieneză. Aristocraţie care fusese de spadă cândva, la începuturi, dar acum se cam lenevise, se dedulcise la viaţa de cafenea şi de salon, astfel că niciun june nu se iţea la orizont să apere onoarea contelui şi să spele ruşinea de pe obrazul aristocraţiei austriece… Situaţie de care presa, aproape toată cu simpatii socialiste, iudaizată bine, cum o va califica Eminescu câţiva ani mai târziu, nu întârzie să profite şi să ia peste picior, să ia la un mişto homeric însăşi ideea de aristocraţie, de cavalerism european, arian etc. Aveau toate motivele!… Fireşte, toată această tevatură din perspectiva revoluţiei mondiale, care se vădea o dată în plus necesară şi justificată!
De partea cealaltă, în saloanele high life-ului vienez, ruşine şi deznădejde, umilinţă şi derută generală. Însuşi împăratul, marele Franz Joseph, convoacă guvernul, în zadar însă, soluţia nu putea veni decât de la societatea civilă, cum am zice noi azi. Iar societatea civilă vieneză, adică lumea bună, aristocraţia, tace şi înghite în sec… Fine del primo tempo!


12. Secondo tempo…
Undeva, în Moldova. Bănuiesc că la Nicoreşti, de unde se trag părinţii nevesti-mii, boierul Racoviţă se urcă în rădvan şi pleacă să-şi facă îndătinata călătorie anuală la Paris. Drumul său trecea prin Beci, prin Viena imperială, unde avea ceva rude şi prieteni. A nimerit chiar în acele zile de pomină şi de ruşine, când devenise evident că imperiul este pe ducă, căci nu se găsea nimeni să apere onoarea aristocraţiei care îl întemeiase cu sute de ani în urmă. Află de toată această urîtă poveste şoldoveanul nostru şi nu-i vine a crede: cum? Nu se găseşte nimeni să-l pună la punct pe mitocan, pe obraznic?! Şi mai ales nu poate să priceapă ce a fost în capul peţitorului!… În cele din urmă, ca-n basmele cu Făt Frumos şi Zmeul cel rău, boier Racoviţă îşi întreabă gazdele dacă nu cumva îl poate el provoca la duel pe măgarul social-democrat. Avea câţiva domnitori printre ascendenţi, se simţea solidar cu ideea de aristocraţie şi onoare. Aşa s-a ajuns la duelul dintre boierul Racoviţă şi revoluţionarul Lassalle. Un duel despre care s-a vorbit prea puţin. Nu e timpul trecut şi putem, suntem chiar obligaţi, ca români, să recuperăm timpul scurs, pentru a introduce această poveste în circulaţia publică a modelelor umane, ca pe un reper sufletesc al satisfacţiei de a te şti om, român! Gestul boierului valah merită să fie cunoscut în toată lumea. Însăşi persoana lui Racoviţă merită să fie mai cunoscută decât persoana mitocanului, al cărui nume nu lipseşte din nicio enciclopedie… În ordinea morală a lucrurilor, acolo unde consemnăm faptele care dau demnitate fiinţei umane, Racoviţă este un nume care merită o mediatizare pe măsura excelenţei sale! Mă rog, se pot spune o mulţime de superlative pe seama acestui moment de istorie, de excelenţă românească! Da, cred că acesta este termenul: moment de excelenţă românească…
13. După cum vorbiţi, aş deduce că nu mai contează rezultatul duelului.
Evident: frumuseţea constă în pasul în faţă pe care îl face Racoviţă, provocându-l pe impertinent. Că l-a şi împuşcat mortal, e deja un detaliu mai puţin semnificativ, secundar. E mâna Domnului, nu mai are boier Racoviţă ot Nicoreşti niciun merit! …De altfel nici nu prea cunosc detaliile „afacerii”. Am povestit-o în Vin americanii, roman de a cărui soartă nu am ştiut să mă ocup! Dar mai este timp!… Am povestit-o aşa cum am cumpărat-o de la răposatul domn Constantin Boceanu.
14. Se pare că la acest duel boierul Racoviţă a pus prima oară mâna pe un pistol!
Aşa se pare. Dar era un bun vânător, ca orice boier moldovean autentic. A tras impecabil! şi a lovit mortal în mascarada criminală numită revoluţia mondială… Eu aşa am interpretat mereu această întâmplare, ca fiind definitorie pentru disputa în care românii s-au aflat cu internaţionalismul de orice fel. Încă de pe vremea romanilor, aş putea spune! Dacii fiind probabil la originea acestei „reţineri”, a acestei rezistenţe la ideea de pierdere a identităţii etnice prin acceptarea unei matrice stilistice universale. Căci, în esenţă, internaţionalismul = imperialism. Şi vice-versa, orice imperialism tinde, conştient sau nu, spre internaţionalism.
15. Pe scurt, care ar mai fi alte momente de manifestare a acestui spirit românesc anti-revoluţionar?
Suntem singurul popor, vecin cu Rusia, care nu s-a contaminat de morbul revoluţiei, în anii Primului Război Mondial… "


Etc.

Interviu luat în 2011 de Petre Burlacu


Pe intervievat, nimeni altul decît Fănuş Neagu îl vedea (pe acelaşi site) drept :

"„Un val de mare sculptat umblă prin Bucureşti [...] Uneori, de foarte puţine ori, când se apucă să cioplească destine din lutul pe care-l fură stepei, marea dă la iveală vlăjgani ca [...], care nu imploră niciodată pe nimeni, ci-şi smulg singuri, hotărîţi și lucizi, bucuriile și durerea din întâmplările ce alcătuiesc o viață de om. [...] Aparţine mării ca și luna, corabia lui de nuntă. Îl respect și mi-e drag ca o scuturare de meri, pentru că se pricepe de minune să le scoată apa proştilor din urechi.”

Bineînţeles însă că regretatul F. Neagu fu o coloană de moralitate, care se pricepea just la firea oamenilor, care nu acoperea cu gargară un interior cam opus valoric...




 V


Într-un interviu acordat dnei Darmen Dragomir, pentru Jurnalul Naţional, Marian Munteanu spunea:

"...Datorită profesorilor mei Ion Coja şi Ioan Alexandru, am ajuns acasă la «bătrân». Mai mulţi oameni apropiaţi încercau să-l ajute, iar rolul meu iniţial era acela de a merge zilnic la plimbare cu dânsul. Făceam asta de prin ’87. Eram acolo de la două şi jumătate după-amiaza până pe la 5-6 seara. Se mişca destul de greu, avea nevoie de sprijin, iar pentru mine a fost marea şansă de a-l asculta aproape în fiecare zi. Avea acest har extraordinar de a te cap­tiva şi o disponibilitate uriaşă de a vorbi. Ţinea prelegeri ore întregi pe diverse teme. Eram conştient de riscul pe care mi-l asum, dar şansa de a sta în preaj­ma «bătrânului» întrecea orice fel de risc. Întâlnirea cu un om ca el face parte dintre ocaziile foarte rare în viaţă. Am adus foarte mulţi colegi la el, îi luam cu mine la plimbările prin parc, mă gândeam să nu profit singur de acest tezaur..."


Recunosc spăşit, eu. M.O.: mă descarc aici de altele; demolez aici ce nu am reuşit în altă parte, în ale figurilor parentale, dar miezul problemei rămîne.
Ceva extaz asemănător am trăit şi eu în perioada aceea, mai exact în 1981/1983-1989, cu un alt senect, omul de munte Niculae Baticu. Izvor şi el de relatări necunoscute dar structurante pentru tinerii şi chiar maturii din comunismul tîrziu care-l frecventau. Dar inevitabil ajungi, după un timp, să depistezi inexactităţile ori limitele maestrului. Ca să nu miroşi, după ani, ce era şubred (nu fizic!) la Petre Ţuţea nu ştiu dacă poate constitui o notă bună pentru Marian Munteanu, om pentru care altminteri am şi destulă simpatie...
Cum, întrebaţi dacă nu se bat cap în cap cele două ultime afirmaţii ale subsemnatului? Nu cred.


Să nu vezi nici peste ani că Ţuţea debita şi enorm de  multe aiureli (vezi de pildă previziunile-i din 1990-91), că îşi dregea egoul căutînd cu vizibilă disperare auditoriu - Cioran nu se înghesuia la aşa ceva, era mulţumit cu sine şi mintea proprie...
De fapt, oare pentru a izbîndi şi a trece fără convulsii prin viaţă este nevoie de fixarea pe o idee - pardon! - fixă şi parcurgerea ei apoi fără abatere?
E foarte posibil şi-a scăpat pînă acum subsemnatului asemenea Adevăr..


Veţi mai fi curioşi să aflaţi dacă mi se întîmplă să şi admir pe cineva... Păi pe Andrei Pleşu. Şi pe Adrian Vasilescu de la BNR. Ba şi pe Mugur Isărescu ori Daniel Dăianu. Care nu mi-s zei, or avea scăpări, dar se pare că nu îmi atind coarda lui a încerca să ducă cu preşul...


PS Apropo de Adevăr.
Cum poţi să spui că "Eu sînt Adevărul...", iar religia ta să se bazeze pe a nu cerceta?
Şi nu preiau aici Copy / Paste pastila comuniştilor români, ci pur şi simplu am ajuns să cunosc binişor că, îndată ce explorezi scena religioasă, arhitectura ei se prăvale lesne...
Noroc cu groaza de a vieţui, cu spărietura cumplită la care trimite gîndul ce-o fi Dincolo (la ce a fost înainte de a ne naşte nu ne batem capul, instinctul de conservare e tulburat la extrem doar de moarte...)


miercuri, 28 decembrie 2011

[VIAŢĂ] Cîteva de-ale religiei (II)


I



Singur cuc în postul meu de pază, ascult la radio un post cu voci umane. şi mai puţin cu muzică.
Acesta e România Actualităţi.


Seară de Crăciun.

Tot felul de vorbe mari.

La adresa celor sfinte şi sfinţi, dar şi între oameni.

Dincolo de toate, sentimentul meu este că România profundă îşi echillibrează (din diferite motive) partea animalică prin aceeaa religioasă.
Cum, nu afirm nimic nou ori aşa ceva nu se spune, căci e bine ca omul să persevereze totuşi pe drumul credinţei?

Mă amuza relatarea unui nene nostalgic după vremurile cele bune întru religie, cînd flăcăii se adunau pe teme sfinte la cîte unul din ei, aducînd fiecare o sticlă de ţuică - bănuiesc a nu fi fost doar de-o litră...
Dna Alexandrina Halic, demnă reprezentantă a  curentului, laudă textul colindelor unui grup de tineri vrînceni, altminteri banal sau chiar ilogic.



II


Cineva spune la un moment dat, tot la radioul de care pomeneam, că trebuie neapărat să-l iubim pe Hristos.

Aici apare o problemă.
Înţeleg că omul atins de aripa credinţei are un mod aparte de a-l privi pe Mîntuitor, cunosc în mare sentimentul - am fost şi eu frecventator al bisericii, chit că mai puţin interesat de amănunte cît de simţămîntul pe care mi-l conferea acel loc.
Ce se întîmplă însă dacă nu îl poate iubi îndeajuns, dacă Îl dezamăgeşte mai mult sau mai puţin? Mi-e teamă că aici intervine teama pedepsei, că o va primi implicit acum ori că i se va refuza intrarea în Rai.

În ce-l priveşte pe cel asupra căruia nu s-a pogorît acel sentiment că există Ceva, cred că se pune scurt problema cum să te îndrăgosteşti pe cineva pe care nu-l cunoşti.
O să-mi spuneţi că El există în icoane şi în cărţi sfinte. Mărturisesc că ce se găseşte în acele izvoare nu mi se pare ceva care să genereze vreo inflamare de dragoste celui care ia contact cu ele.

Dacă vine un mahomedan nehabotnic dar şi neavizat, veţi vedea că nu are nici o tresărire la vederea ori citirea cărţilor sfinte. E ABSOLUT UMAN SĂ FIE AŞA. Sentimentul dragostei a fost plantat de creatorul biologic cu alt sens.

Ce<-i drept, pas de aduce asemenea argumente în faţa unui credincios... Oarecum paradoxal, tot tu eşti ăla într-o ureche.
Iar lista celor de bun simţ se poate extinde. Cum e cu Dumnezeul mahomedanului? Pe ăla îl trăzneşte de papă porc, pe mine nu - chit că locuiesc la Mecca de pildă.


III

Apropo de cel care emitea ideea cu iubirea pentru Mîntuitor, relev încă o dată faptul că slujitorii bisericii evită să stea de vorbă cu indivizii posedînd idei diferite.
În cel mai bun caz o fac într-un mediu favorabil, unde pot purcede pînă şi la umilirea ori insultarea (în forme alambicat religioase) a aceluia.
Îndeobşte omul Bisericii se fereşte de aşa confruntare, MAI ALES PUBLIC.

Explicaţia e simplă.
Credinciosul, dincolo de formule O să arzi în focu' Gheenei!" ori Te bate Dumnezeu" nu prea are ce răspunde unui om care nu e căzut şi el lat în faţa Dogmei. Un aşa om oricînd îi poate scoate în âfaţă contradicţii, răspunsuri biblice hilare şamd.
În acelaşi timp, o asemenea realmente execuţie avînd loc în public / media, ideea riscă să se propage cu mare uşurinţă, mai ales între aceia din zona gri a credinţei, convinşi pe jumătate ori/şi avînd deja îndoielile, nelămuririle lor.

[VIAŢĂ] Cîteva de-ale religiei (I)

I

Un material de gazetă pe undeva. Îmi trag (încă o dată) atenţia formulări gen "preafeiricitul Daniel" ori "dreptmăritori creştini". Trec peste "Înalt prea sfinţitul".

Sînt curios cu ce scop s-a recurs la acest stil - căci totul va fi avînd un rost.
Oare ce tip uman avea nevoie / acceptă asemenea formule?

Eu personal pot accepta si formula "Patriarhul Daniel" şi gata - asta nu i-ar scădea din poziţia-i în ochii mei, de mai mare al creştinilor ortodocşi români.
Oare formulele (totuşi) sforăitoare ţn tocmai să compenseze o neîncredere inconştientă a ţintei faţă de personajul cu pricina?

Am sentimentul că aşa întocmiri lingvistice ţin totuşi şi de dorinţă a falei - trăsătură umană altminteri condamnată în Biblie.


II

M-am apucat acum 1-2 zile să scriu un post cu idei din categoria celei de mai sus. am postat aiurea apoi un text (de pe blog Ion Coja) şi mi-am stricat iremediabil munca...
Bineînţeles că gîndul mi-a zburat şi ideea că am fost pedepsit de cel de Sus pentru ceea ce El va fi considerat drept blasfemii.
După disconfortul acestei constatări de-a dreptul automate, am realizat că ideea vine totuşi din educaţie. Că dacă faci un rău vine o pedeapsă divină.
Atare optică prindea bine, uşura munca educatorului, părintelui. Una e să interzici tu, om ca tot alţii, alta e să ai ajutorul Cerului.

Pe urmă am meditat că am de-a face totuşi (dincolo de vreun posibil act ratat decurgînd din acea optică religioasă bine şi bazal înrădăcinată) cu o biată experienţă umană. Cu rezultat prost.
Paradoxal, eu cel puţin (ca posesor al educaţiei de care vorbesc) ajung să mă tem mai puţin de judecata divină, cît de a accepta că aşa e în viaţă, mai şi greşeşti, după care ai de suportat amarul acestei inevitabile vulnerabilităţi în faţa vieţii, a naturii.


III


Cam ce conţinea postul cel ticălos?

Păi pornise de la un cometariu pe care m-a pus Necuratul să-l postez la un filmuleţ de pe youtube, cu un scurt speech al părintelui Dumitru Stăniloaie.

Fericit cel ce poate crede în ce spune omul ăsta aici...
Mi se pare o glumă...
De dragul confortului său interior, Stăniloaie nu meditează osecundă că e plină lumea de oameni fiecare convinşi că religia lor e cea adevărată!


M-am trezit cu un răspuns mai mult decît interesant - mie cel puţin, aflat pe o anumită treaptă (medie...) a cunoaşterii.


"Nu vad rostul acestui comentariu facut de un ateu. Vorba lui Tutea, discutia dintre un ateu si un credincios..."

Cum ziceam, interesant.
Una, preopinentul meu (dinstinsul domn Ion Casian) nu poate răspunde. Pe de alta, nu are un argument propriu, ci îl ia pe al altuia.
În cazul de faţă, Petre Ţuţea.

Mda... Cît de interesantă e firea umană.
E credincioasă, deci se supune unor percepte morale foarte înalte.
În practică însă, îmbină din plin ideile religioase cu animalitatea, cît şi cu o precară dezvoltare a intelectului.
Face şi ea ce poate, Firea umană - în căutarea unui confort cu ajutorul căruia să treacă plăcut sau măcar suportabil prin viaţă.

În cazul de faţă îşi ataşează ceea ce îi convine, mai exact vorbele unui Petre Ţuţea.

Mie unuia Ţuţea îmi pare un tip fanfaron. Ceea ce îl pune din start în contradicţie cu pledoaria Bisericii, a creştinismului pentru modestie.
Citeam de curînd în Dilema veche :
"Spune Emil Cioran că într-o bună zi, unul din prietenii săi, pe numele său Petre Ţuţea, cumpără ziarul Pravda în plin centrul oraşului Bucureşti - faptul se petrecea în anii '30. După care, amicul îşi face semnul crucii şi începe să sărute slova rusească a gazetei. "Un marxist entuziast şi mistic, dar care nu ştia un cuvînt din limba rusă" - punctează cu satisfacţie Cioran. "

În paralel, e şi legionar, în guvernul din 1940 chiar. Iar apoi rămîne verde, curent politic pe care îl priveşte cu nemodestia de excepţie amintită deja: "Întrebat: "Ce înseamnă un om de dreapta?", câteva clipe înainte de trecerea sa dincolo, Petre Tutea a răspuns simplu: "– Român absolut, asta înseamnă!"

Mie unuia, M.O., chit că sînt o minte de rînd, Ţuţea mi se pare un individ mai mult decît neserios, iar faptul că nu-şi reconsideră poziţia, peste mulţi ani, mă face să am dubii cu privire la inteligenţa sa. Bineînţeles că poate jongla minunat cu expresiile şi noţiunile, dar părea nu mi-o schimb.

Ca fapt divers, priviţi-i premoiţiile în faţa admiratorilor săi din anii 80 şi probabil că veţi bifa cea mai bună glumă a anului.


Revin la dl Casian.
Dînsul îşi bazează poziţia faţă de observaţia faţă de comentariul sunsemnatului pe aprecierea lui Ţuţea, se pare următoarea:
"Eu cînd discut cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa. Între un credincios si un necredincios, nu există nici o legătură. ăla e mort, sufleteste mort, iar celălalt e viu si între un viu si un mort nu există nici o legătură. Credinciosul crestin e viu."



III

Că-i fanfaron şi nepoliticos, nu mă miră la Ţuţea.
Ăla.
E ca uşa.
E sufleteşte mort.
Este însă interesant aici de ce este autorul, Petre Ţuţea atît de categoric.
Pe de o parte, este pentru că situaţia îi permite. Are în jur 90% creştini, iar între ei mare parte judecă şi tratează lucrurile asemenea sie.
Apoi, Ţuţea şi cei ca ei nici nu şi-ar permite să trateze altfel pe un ateu.


Ateul fiind individul ce riscă să le dinamiteze construcţia.
Ce construcţie?
Păi aceea care le permite să vieţuiască cît de cît suportabil, ba uneori chiar şi plăcut.
Suportabil este că, acceptînd un protector divin (nu contează cît execută ei de fapt comandamentele Acestuia!), scapă de angoase. Voi reveni la ele.
Plăcut, pentru că nu mai e nevoie să-şi reprime agresivitatea. Şi-au găsit ţinta pentru umili, în lipsa căreia probabil ar trebui să-şi îndrepte demersul spre interior.


IV

Cum e cu angoasade care pomeneam?
Aici aş propune să ne întoarcem la clipul extras dintr-o cuvîntare a părintelui Dumitru Stăniloaie.
Prelatul, pe scurt, este speriat de lipsa de sens a vieţii, de a muri definitiv, motiv pentru care speră într-o lume de apoi, tangibilă printr-o actuală  viaţă care se fereşte de patimi.

Păi cine e îngrozit că după moarte nu mai sîntem şi gata, acela va face orice pentru a se feri de vreun discurs, vreo informaţie care îi întăreşte insuportabilul.

Aici aş mai veni cu o idee...
Ne sparie al nainii moartea.
De ce nu se sperie însă şi de unde am venit ori cum ne fu cu naşterea?
Aşa ceva nu tratează nimeni.
Biblia, textele religioase au pagini nesfîărşite despre cum va fi după moarte, dar nu suflă cam nimic despre ce fu înainte de a ne naşte. Pe unde am hălăduit atîtea catralioane de ani - căci nu ştiu ca Biserică să admită reîncarnarea...

Apoi, chestia cu raiul are şi ea nişte dedesubturi evitate...
De pildă, cu ce minte vom merge la Judecata de apoi, cu ce minte vom afla rezultatul? Cu aceea de la şapte ani? Cu aceea pierzîndu-şi cunoştinţa înaintea morţii? Cu aceea de la fix 30 de ani?
Bineînţeles că asemenea nedumeriri - ale unei minţi pe care la o adică Dumnezeu ne-a dat-o, nu am vcenit noi de acasă cu ea - extrem de logice pică prost susţinătorlor ideii de a crede şi nu cerceta...

Eu personal înţeleg că, dacă o exista o DupăLume (nu uitaţi însă observaţiile-mi legate de ce fu înainte de Lume!) aia diferă niţel de ce bănuim noi a fi... Dar nu văd de ce acea PostLume ar fi cum bănuie alţii tot acum, adică intrîndu-se acolo cu jertfă şamd., pentru a-l cita pe D. Stăniloaie.


V

Bineînţeles că mă pasc mari pericole, ca autor al unor rînduri precum cele de aici.
Cu.bătutul de către Dumnezeu ar fi o serie.
Alta ar decurge din schimbarea ideilor mele în timp, avînd doar 54 acum...
Or poate nu mi-aş schimba eu credinţa, dar cum voi reacţion în faţa durerilor îmbătrînirii tîrzii, nu mă voi înmuia şi voi căuta altă optică?

Poate.



sâmbătă, 24 decembrie 2011

[MUNTE, SOCIAL] Paralelă poate interesantă

Un coleg din Clubul Alpin Român scrie:
"Să comemorăm şi să evocăm Revoluţia Română din '89, fără de care nu ar fi fost astăzi nimic din ceea ce este.."







Am impresia că şi aici este precum la oameni... Dacă vrei să-ţi placă, priveşte-i de departe. Dacă vrei să-i cunoşti, uită-te la ei de aproape.

Legat de libertatea de azi, i-aş mulţumi un pic şi lui Mihail Gorbaciov. Ori Istoriei, care în acel deceniu a epuizat o altă Revoluţie, cea rusă din 1917. Nu pe ultimul loc ar fi un fost actor, Ronald Reagan, care a dovedit o tenacitate ofensivă fără egal între preşedinţii Statelor Unite.

În contextul celor din decembrie 1989, îndrăznesc o paralelă cu cele simţite (de subsemnatul barim) la munte. Ultimul fiind un loc pe care îl recunosc drept nemaipomenit, ca utilă tulburare interioară. Simt însă că, în ce mă priveşte, momente precum dimineaţa de 22 decembrie 1989 (s-a întîmplat să nu trec prin iadul zilei precedente de la Inter) ori seri din Piaţa Universităţii depăşesc în intensitatea lor sufletească cele născute de Munte.

Ruşinos fără îndoială să afirm asta tocmai pe un site alpin.

În privinţa dimineţii în care aparatul represiv nu dăduse încă înapoi socoteala mi-i clară. Fu ca în ture de abrupt, la doi paşi de moarte, cu trăirea-din-plin aferentă. Plus realmente o aripă a istoriei, cînd se anunţa prăbuşirea unei adevărate lumi, pe care o crezusem eternă.
Nu ştiu ce fu însă în Golaniadă, cînd se instaurase ceva siguranţă, dar trăirea fu de aceeaşi amploare.

Sper că nu e de tot aiurea o asemenea relaţie urbe-munte.

Mircea

vineri, 23 decembrie 2011

[SOCIETATE, PERSONAL] Mărturisire


Bună ziua!

Am momente în care mi se pare că ar fi ceva de capul meu. Sînt cele în care, de pildă, îmi trimit unele producţii de aici la revista "Dilema veche", în calitate de aspirant la paginile acesteia.
Bineînţeles că jena mă cuprinde curînd. Îmi văd iute lungul nasului. Procesul are loc şi la răsfoirea vreunei reviste, cînd mi se pare că-s superior vreunuia, după care urmează prăbuşirea, mai ales cînd răsfoiesc vreun "Forbes".

Sentimentul - ăla cu e ceva de capul nostru - se pare că este totuşi absolut uman (un Gigi Becali văd azi că se consideră în atenţia lui Dumnezeu, de pildă). Aşa are interesul natura, Dumnezeu să funcţionăm, asemenea unui bec ce suportă tensiuni mari, însă dă finalmente lumină.

În dimineaţa asta însă m-a cuprins din nou sentimentul că-s mare sculă.
Văzui un interviu al dlui Bălăceanu Stolnici. Între altele, deplînge că alde colindele cele atît de frumoase din tinereţea sa au ajuns curată cerşetorie. Dar venerabilul academician cît şi psihiatru nu încearcă să-şi explice fenomenul, de ce viaţa vru să meargă aşa. Doar regretă, deşi în spatele sentimentului este doar o suportabilizare, fie şi pe calea trecutului, a prezentului de octogenar ('Nu toată viaţa fu sinistră', este explicaţia pe care o dau demersului).

Mai dur şi pe măsură de neinteresat de explicarea şi acceptarea fenomenelor este un cunoscut poet. Başca apelator la formule ieftine intelectual şi degrabă obţinătorii de efect la massă. Nici gînd să explice de ce un Ion Iliescu are azi mulţi admiratori. În schimb ni se oferă răutăţi ori apel (inevitabil dubios pentru cei avizaţi asupra jonglatului cu vorbele) la morală


Bineînţeles că io relev cele de mai sus, dar ei rămîne-vor un patriarh stimat de mulţi, respectiv un literat de frunte al României de azi şi de mîine. Iar subsemnatul un Becali parţial, convins că măcar uneori îl ajută Divinul. Şi că va fi băgat în seamă pînă la urmă de omenire, plus săltat la cine ştie ce rang social.

Intervin însă frenatoriu două lucruri.
Pomeneam recent, la un interviu dat de Marian Munteanu, despre plăcerea de a descoperi realitatea, de a evada din ceea ce ţi se părea a fi Ea. Este o cale de a evita căutarea buimacă şi finalmente toxică a aprecierii sociale.
Şi oricum e de evitat astă sete de recunoaştere. Căci prea are inconveniente.
Dincolo de faptul că numita pornire vine irepresibil (şi) din suflet, a ţi-o tempera te pune în faţa unui vid. Dureros şi nu numai. Dar acel vid simt că poate fi umplut, şi nu neapărat cu surogate absolut dăunătoare în final.

[MUNTE] Farmecul Lui


Dedic postul lui Dan Mârza, care după ce mi-a cadorisit un computer, l-a înlocuit la puţine luni cu unul mai bun.




Mda, nu e corect, să mă dau ateu şi să numesc cu majusculă pe dumnealui, muntele...

La o adică, trebuia pentru ca să divinizez ceva şi eu...




Aş vrea să scriu ceva despre ce mă atrage la munte...


După ceva ezitări, să fie cîţiva ani de cînd am recunoscut - evitînd total clişeele - că la munte evadez din mediul curent, mai exact din angoasa mediului curent. Că, totodată, realizînd una sau alta aici mă simt valoros. Şi asta nu e de colea la un tip cu proastă părere de sine.
Simt, ca un ştiutor bun al unor zone alpine, că-s stăpîn al acelor locuri - poate în genul cîte unui căţelandru care se dă şefu vreunui colţuleţ de maidan, pînă descoperă scurt că poate fi gonit iute cu pietre din ce credea a fi al său fief. În cazu-mi, gonirea are loc altfel, inclusiv prin a realiza că paradirea în timp a articulaţiilor mă împiedică să mai merg des sau deloc prin feudă...


E, în plus faţă de astea există un ceva greu de pus în cuvinte.
La modul general, simpla deplasare, prezenţa în abruptul muntelui conferă acest simţămînt greu de identificat.

Ca o subspecie, aş dori să vorbesc azi despre sentimentul izvorînd din duşul scoţian al fricii asumate. Cu exemplificare dintr-o tură de astă vară, în versantul estic al Bucşoiului, în Bucegi.


Pentru mai puţin cunoscători, arăt că spre locurile descrise în acest post se pleacă din Buşteni, pe Valea Cerbului. Din capătul drumului public, la aşa-numita Gură Diham, la circa o oră de mers cu pasul, începe un suiş spre cabana Poiana Izvoarelor...


...care durează cam tot un ceas. Se urmează de acolo poteca marcată spre Pichetul Roşu (20 minute), din a cărui răspîntie se alege drumul spre Mălăieşti - una dintre rutele foarte frumoase ale Bucegilor. Urmăm însă poteca turistică doar cca o jumătate de oră, pînă în prima largă deschidere, pendinte de bazinul Văii Bucşoiului, al cărei evantai îndrăzneţ se observă deasupra, spre vest.

Alpinet.org, foto Zoltan Hascsi
( Nu am avut la îndemînă altă imagine, aşa c-am îndrăznit s-o folosesc pe aceasta.)

În vreme ce drumul marcat face la dreapta, în unghi de circa 90 grade, suim de aici ulucul Văii Bucşoiului. După depăşirea unui prag mai serios, ieşim în deschiderea unei poieni alpine, unde Valea Bucşoiului primeşte din stînga, cum suim, un afluent, alcătuit din două fire ce s-au unit nu cu mult mai sus.



Ia să vedem şi o hartă, pe care o trec aici fără să pomenesc ceva întru drepturi de autor...:

Cam vesel tonul pentru ceea ce vreau să clădesc, la adresa simţurilor cititorului...


Tura mea a avut loc în ultima zi, dacă îmi aduc aminte bine, din iulie 2011. Pînă în astă deschidere (parcă nu are denumire, denumirea de Poiana Bucşoiului fiind deja atribuită locului din aval, din poteca marcată, dar gîndul se duce spre a Firelor) atmosfera a fost relativ clară. Vizibilitatea ne-a însoţit şi pe durata urcuşului pe firul Grohotişului.
Spun ne-a însoţit deoarece am venit pînă aici alături de Mugur Ilie şi de cei care dăduseră curs invitaţiei acestuia de a străbate (încă) o zonă de abrupt.

  film

 


Eram în dispoziţie socială, dar atracţia aparent morbidă pentru mersul singuratic şi prin locuri cu probleme m-a făcut să mă separ. Ei aveau în plan Brîul Mare al Bucşoiului, spre creasta Bucşoiul Mic - iată-i aici punînd ultimele lucruri la cale, înainte de angajarea pe Brîu...


Ei au pornit în stînga, iniţial pe malul din stînga cum sui al Vîlcelului Grohotişului (acesta părăseşte aici scurt copaia care l-a adăpostit o vreme, carele uluc verde duce în şaua străjuit de un ţanc, numit Turnul cu Jnepeni). Iar eu am plecat direct în sus, către Şau T.J.

 Ceaţa a cuprins în scurtă vreme locurile, cît să nu vezi la doi paşi... Din şa, o vreme am mai auzit glasurile amicilor.. Doar o vreme.


 
Din locul atins, urma să cobor de cealaltă parte a şeii, revenind de fapt în firul Văii Bucşoiului, de această dată la o altitudine diferită, mai înaltă. Iar valea făcuse destule, de cînd nu ne mai văzuse, de la bifurcaţie! Pe un drum ceva mai dificil omului decît cel ales de noi, tăiase un prim canionel, apoi îşi permisese un oarecare respiro, la întîlnirea cu Brîul Mare, pentru ca apoi să reintre crunt în strînsoarea pereţilor de stîncă, sub Turnul cu Jnepeni. Cam tot talvegul îi fusese acoperit cu zăpadă, fiind unele dintre locurile din Bucegi unde aceasta dăinuieşte cel mai mult timp, în vară, uneori de la o iarnă la alta.
În drumul către înălţimi, Valea Bucşoiului lasă în stînga aşa-numitul Vîlcel de sub Vîrf, după care face un cot la stînga, ajungînd în dreptul locului unde subsemnatul, coborînd un pic printr-un grohotiş nesigur, i se alătură.

Da, ţancul din mijloc este cel cu Jnepeni. Poza e luată ceva mai de sus, de unde am putut imortaliza şi avalul.......

Ai un nod în gît.
Eşti rupt în două.
Temător şi parcă dornic s-o iei la goană către locuri mai paşnice. Mai ales că nesigurul, la doi paşi-ul de probleme (mă exprim elegant...) va dura sute de metri / mai multe ceasuri în continuare.
Ceva-ul care te atrage e mai tare, dar contrariul său nu te va părăsi o clipă, mai ales pe parcursul văii. Fac ultima precizare căci vor urma unul sau două sectoare montane destul de nesigure şi ele, îndeosebi prin singurătate, respectiv prin efectul ceţei, deloc un fleac în deplasarea omului prin abrupt.
Ajungi pe grohotiş în preajma limbii de zăpadă. Are ceva înclinaţie, cît şi tărie la acţiunea bocancului, în tăiere de eventuale trepte. Evit de aceea să merg pe ea. Dar spaţiul dintre banchiză şi peretele cenuşiu şi umed este destul de redus, te abate către zăpadă, asta cînd nu intervine un spaţiu, aşa numita rimaya...


... unde poţi să te deplasezi uneori, dar poţi întîlni şi porniţi totodată înguste şi înclinate, unde avansul nu-i deloc simplu. Mai ales că nu toţi sîntem campioni ori măcar în floarea juneţii (nici asta din urmă nu e neapărat afaceri, căci cauţi locuri tot mai dificile, şi tot la aşa numitul morcov, la blocare în pasaje foarte dificile ajungi...).
Am noroc să găsesc la un asemenea punct un spaţiu sub blocul de zăpadă, ceva asemănător unei peşteri. Nu e totuşi la ca televizor. Una că acel spaţiu e îngust, cu apă picurînd, dar şi cu nămol pe anumite porţiuni. Faci tot ce poţi dar tot îţi mînjeşti niţel rucsacul. În paralel, o teamă ce exagerează inevitabil lucrurile ia în calcul şi putinţa ca acel pod să se prăbuşească - chit că teoretic şansa e de unu la cinci milioane, să zicem - taman la trecerea ta.

Precizare.
Nu ţin să dau gata pe nimeni. Poate doar să ridic problema la ce naiba ne-o împinge, de lăsăm locuri comode pentru a ne aventura, chiar singuri, pe aici.
O explicaţie am. Unii spuncă e bine să-ţi eliberezi din adrenalină. Eu am sentimentul, mergînd pe coarda psihologicului, că astfel, în aşa momente extreme, se eliberează din teama ce nu ştiu cum s-a acumulat anterior, fie şi în comodul zice-se trai urban, însufletul nostru.
Adaug - recunosc spăşit!... - şi deja pomenita idee că sîntem mai breji dacă apucăm să facem aşa escapade.


Revin. Uite trecerea pe sub pod.




Problema nu e depăşită, urmează o trecere pe stînga banchizei, dar am dispoziţie de imortalizat mutra alpinistului în aşa momente.


Depăşesc locul. De unde îmi fusese teamă că banchiza îmi va da de furcă...

(Am amintit problemele ce pot apărea, şi urmare a cărora poţi aluneca vertiginos. Iar o să par că ce leu se dă asta, cum se joacă el cu sentimentele noastre, dar fugar în minte ai intrarea în peretele stîncos de sub Turnul cu Jnepeni, dar şi varianta unui lunecuş pe centrul covorului de zăpadă şi apoi la nord/stînga de Turn, dar aici mintea nu vede configuraţia şi doar se îngrozeşte)

... descopăr cu încîntarea să însoţitorul cel alb-jegos îşi curmă drumul. "La fix!" îmi scapă exclamaţia. Undeva mai sus trag o poză spre aval.


Mare amator de privit în jur, descopăr locurile ceva mai îngrijorătoare decît la ultima-mi vizită, cu Mugur în 2000. Există şi motive. Ceaţa, ani în plus, solitarism (ultimul cu ceva avantaje, cum ziceam, mai ales dacă le cultivi/nu fugi de incomodităţile lui).
Nu văd mai nimic în jur. Pe aici ar trebui să fie bifurcaţia vîlcelului Furcilor. Nu văd mai nimic...


Există şi un avantaj. Nu vezi diferite variante pe care te îndeamnă pasul / lacoma minte s-o iei, iar cum nu poţi s-o iei (apar motive) să te ţii frustrări, că ce gură de rai ţi-a scăpat, că să vezi ce ştiai tu şi mai bine zona!
Nici gînd de vedere a Furcilor, doar pe undeva bănui că şeuţa cutare, vizibilă din firul principal, are în partea-i opusă căutatul fir.


Aparent paradoxal, între posibilele ţinte ale zilei fusese şi-un urcuş pe Furci, traversare apoi pe un brîu la stînga, suiş pe Vîlcelul Grohotişului, unde dacă puteam depăşi o săritoare mergeam pînă la obîrşie, dac nu traversam în Vîlcelul Mignon, rapel, brîu în Creast Bucşoiul Mic, la obîrşia Vîlcelului Portiţelor, ambele cu scop reîntîlnire grup Mugur. Asta dacă nu se mişcau aceia mai iute ca mine.
Condiţiile întîlnite în drumu-mi concret de azi, inclusiv încrederea că aş depăşi unele pasaje devenite cu vîrsta problematice au făcut să renunţ cu mult disconfort la plan (nu-i uşor să te recunoşti slab...).

Aşa că voi sui Valea Bucşoiului în continuare!
Cum ziceam, fusesem la 2000 pe aici (nu şi altădată, la un 1985 suisem comoda muchie dintre Principal şi Vîlcelul de sub Vîrf) şi mă mirasem că nu am întîlnit săritoarea pomenită în descrierea monografiei Dimtriu-Cristea. Galop de sănătate.
Atunci.



Intervine o situaţie aparte. Aş minţi să spun că-i prima dată în viaţă-mi.
Sentimentul că, deşi ai mai mers prin acele locuri, nu recunoşti terenul (am păţit-o - de-a dreptul ireal - între altele pe cînd căutam să intru cu Mugur I. în urcuş pe Diagonala Caraimanului).
Este ceva neplăcut, care în adînc te face să te îndoieşti de tine, dar îţi oferă totodată plăcerea de a redescoperi traseul.
Nimic nu am recunoscut pînă în Brîul de sus (în schimb, am identificat pentru prima dată colţul în mijlocul talvegului pomenit în descrierile altora).

Tensionat, dar şi gustînd plăcerea acceptării acestei stări continui să urc.
Pe undeva am o săritoare. N-am idee dacă e cea pomenită în ghiduri. Dau să o ocolesc pe stînga. Stînca e udă. Pe undeva mă blochez.
Mă cuprinde un sentment tîmpit. Acela că aş putea cădea iar tumba mi-ar fi fatală. Da, există şi aşa ceva, chit că în scrisele montane comune se trece iute peste aşa ceva.
Poate trebuia să las rucsacul jos, dar nu am bănuit lunecuşul prizelor, în contact cu încălţările mele, iar indirect cu nişte încheieturi nu tocmai ieşite din fabrică. Reuşesc să trec.

Gustul mi-i amar însă. Niculae Baticu tratează pe undeva subiectul (el chiar cade, în Creasta Coştila), întrebîndu-se de ce nu se astîmpără, de ce nu se însoară...
Nu astea-mi trec prin cap, în deprimantele momente de deasupra săritorii (se vor prelungi ceasuri bune). Sentimentul prost mi-i că ştiu că nu voi renunţa la aşa drumuri, după cum ulciorul nu are totodată cum să meargă la infinit către apă... E aritmetic.
Astea îmi dau prin cap acolo.

Merg însă înainte.
Ce-i drept, nu am fost atras de varianta mai uşoară care ar fi fost ieşirea pe vreo două brîuri accesibile din zonă, către coama înierbată pe care o ştiam la dreapta/nord de peretele întunecat din dreapta-mi.


Din fericire, alte belele nu am în drum. Pe lîngă frumuseţea locurilor - pentru mie unul barim! -...


 ..., dau de semne ale trecerii omului. Care, de data asta, mă reconfortează, mă amuză.
O săgeată, urmă a vreunui concurs de orientare turistică.


Stresul mi-l alungă şi resturi precum al unui coş de pîine...

Nu pricep şi pace de unde vine. Teoretic, cel mai apropiat adăpost e la Omul. Cum va fi fost purtat de vînt pînă aici. Dilema, cum am zis, îmi mai risipeşte din emoţiile deplasării solitare prin gangul năpădit din plin de ceaţă.
 Reapar zone cu zăpadă. Mă crispez, cu nechef de rimaye proaste, dar descopăr că pot umbla lesne prin lateralul acelor lincşi uriaşi.



Locurile parcurse rămîn, previzibil, sub mine.


Mă apropii de o gîtuitură a talvegului. Aş minţi să spun că vederea ei nu mă tensionează. Ceva din vintre. Nu fug de disconfort şi apare imediat un ceva care îmi răsplăteşte îndrăzneala. Nările cuprind aerul umed şi rece. Iar ochii se opresc pe nişte gălbenele din zonă, care au ghinionul să trăiască permanent aici, nu ca orăşeanul ce se întoarce seara acasă, la cald şi bine...

 film


Subsemnatul, pe acolo-şa.


De unde în prima tinereţe casca îmi era nelipsită (plus pioletul, toată vara), de la o vreme ceva din interiorul meu nu o mai reclamă. Aşa că nu îşi mai are locul în rucsac. Asta îmi zice sufletul, asta fac, nu vin cu raţionalisme cum că ce pericole mă vor păli fără ea...
Astăzi însă era posibil să merg cu grupul lui Mugur, ori el impunea participanţilor între altele cască. Am zis să nu dau exemplu prost ori să pară că profit de vreun ascendent asupra organizatorului...
Ea arată cum arată pentru că nu am alta. E cadou de la Mihai mercan, care m-a văzut în tren cu una şi mai prăpădită. Şi mi-a dat, în 1986, pe cea de aici, nouă-nouţă.
Bani pentru una mai bună, chiar de aş voi azi, nu posed, şi sper să nu mă jenez în exces de afirmaţie.
Dar azi am zis s-o pun pe scăfîrlie, mai ales că alternativa, la vreme rece, era gluga, ori asta cam obturează vederea.
Ca un făcut, am dat vreo două capete serioase pe undeva în stînci, iar baba cască m-a apărat din plin!

Bon. Ce mai e pe drum?
Las în aval Poarta, gîtuitura de care pomeneam. Altminteri simpatică, după codul iubitorului de abrupt.

Repet, data e 31 iulie, iar prezenţa zăpezii e unul din motivele pentru care intrăm vara spre tîrziu în Valea Bucşoiului....
Pe aici dau şi de-o manta.


Iar nu pricep de unde o fi ajuns aici, deşi de data asta-s şanse să o fi smuls-o cuiva vîntul, pe poteca marcată ce atinge vîrful Bucşoiul Mare.
Aci îmi arde de oarece glume şi-mi spun aproape cu voce tare că nu mi-ar prinde deloc să fie şi proprietarul prin zonă, mort de ceva zile ori săptămîni...
Nu e.

În preajmă este însă (după o succesiune ceva mai înclinată de praguri pe care nu mai ştiu cum am trecut-o)...



... este zic o arătare, ghicită vag prin ceaţă.

Inconştientul se alarmează niţel, c-aşa e el, cu reguli proprii. Şi basme citite în copilărie.
În aval tot ceaţă...


Înaintez. Drăcia se dovedeşte a fi Colţul cel din descrieri.
Chiar că-i aiurea, răsărit hodoronc-tronc din talveg!


Emoţii. Bolovanul din dreapta nu pare foarte amic. În stînga, pe gangul puţin adîncit care se face acolo, treptele sînt vizibil ude, cît şi înclinate. Optez pentru acestea din urmă.
Nu-mi amintesc şi pace locul - cine ştie ce subiecte savante oi fi dezbătut ori oi fi ascultat la Mugur în precedenta tură....
Sui gangul, care mai sus se înclină şi pare să sfîrşească într-o mică strungă.
 

În aval, de acolo:
Iată şi film



Din fericire, acolo se poate reveni la dreapta, printr-o strunguliţă nostimă...

 ...în ramura care se dovedeşte a fi de fapt firul principal. Aşa arată el în aval, ascunzînd optic zona abruptă care îl marchează imediat dedesubtul fotografului.

 Îmi reiau drumul. Mă întreb cît o mai fi de mers, căci m-a ajuns ceva oboseală. Şi teama că grupul amicilor s-a mişcat mai iute pe Creasta Balaurului/Bucşoiului Mic.

În preajmă, grupuri de gălbenele mă încurajează.


Nu departe, din fericire, pare să mă aştepte o nouă bifurcaţie. Este întradevăr aceea a firelor finale, unde se află şi Brîul de Sus (de la Cunună) pe care urmează să ies.
Aici o limbă de zăpadă îmi pune probleme. În suiş o mai depăşesc eu cum o depăşesc, dar - fiind nevoit ulterior să revin - îmi va mobiliza ceva grijă a mişcărilor.
Da, deşi e ceaţă din plin şi aici, identific cu certitudine brîul căutat. Zic să mă duc iute spre Balaur, să stabilesc un contact sonor cu fraţii. Drumul e ceva mai lung decît reţinusem, or aşa o fi pe umezeală, ceaţă şi solitarism...
Depăşesc două pîlnii, pe care le bănui ca aparţinînd Furcilor din aval. Pe aici  sînt unul.două puncte destul de delicate... Apoi ies pe o muchie.


Bănui a fi în Creastă, aşa că las rucsacul jos. În direcţie opusă celei pe unde am venit, se aude deplasarea unui om. Un tip, pe care ceaţa mă va împiedica să-l şi văd. Schimbăm două vorbe, după care el suie mai departe. Îl bănui pe drum greşit, în afara crestei, dar o ridicare de pîclă mă lămureşte că eu greşeam: mă aflam de fapt pe o muchie între Furci şi un afluent al Vîlcelului Grohotişului ce suie paralel cu creasta.

 
Mă duc prin urmare la Adevărata Muchie.
Hău-hău!
Nu răspunde nimeni.
Să fi trecut Mugur şi ai săi? Instinctul îmi spune că nu. Dar de ce or fi aşa jos? Nu mă lămuresc.
Şi şed. Ca să nu pierd de tot timpul, iau masa.

Ceaţa ridicată spre sud îmi permite o vedere spre Morar, unde îmi fac o părere asupra Morarului cel ştiut...


 ...dar mai ales asupra neştiutelor acestui munte din dreptul meu, dincolo de valea omonimă.


 Socoteli, ce corespondent o avea brîu' de se vede, respectiv p-acolos-o putea merge oare?.

Dinspre amici, liinşte.
Mă cuprinde prin urmare recea bănuială că au trecut.
Ia să mă reped pe brîu pînă dincolo de Valea Bucşoiului, mai exact pînă în vecina Vale Bucşoaia -  pe unde Mugur voia să-şi ducă oamenii.

Aaa, staţi aşa. Uite şi mutra mea, acolo.
Dacă nu seamănă cu scrisele şi par mai amarnic, nici o problemă, nu aş fi primul urmaş al lui Adam cu mască socială... Din ce mă văd eu aici aş identifica niţel şi boala: a descuraja pe celălalt de băgat prea mult în suflet.
Asta e.


O iau deci pe unde am venit. Nu mai fac poze în Valea Bucşoiului.principal, şi pentru că acolo ceaţa e în continuare suverană. Apoi mă mişc ceva mai grijat, parcă nu găsesc iute brîul, parcă ăsta e mai incomod decît ştiam...
Cît şi o mare oftică de ceaţă, ca unul care ştiu cum se văd lucrurile la vreme bună (vezi post Carmen Bucşoiul)...

Traversez Vîlcelul de sub Vîrf, dar apoi mai vin două braţe cam abrupte, de care uitasem...
Unul arată aşa...


... iar trecerea brîului comme ca:

În aval, destul de bîldîbîc, de pantă.
Mă confortez pe aici cu iarba verde, nu de acasă dar superbă fie şi în ploaie:


Ca un sorbitor de frumos (a se citi fugător de angoasă prin plăceri...) ce mă aflu, admir şi pozeze o grotă nice...
 
 apoi apropierea de o creastă pe care o cred cea vizată.
 
Nu e. Mai vine un fir, şi ăsta vertiginos, mai ales în aval:



Nedoritor de conflict cu mitocanii verticalelor, îmi văd de drum.

Şi de minunile mici ale locurilor:


A, stai!
După trecerea unui alt treilea fir la nord de Vîlcelul de sub Vîrf (care pare independent, un ţiitor de V. Bucşoiului - nou motiv de griji cartografice) ies în pîlnia Bucşoaiei. Hău-hăuI, nimic răspuns. De fapt, din muchia Bucşoaiei am auzit voci spre Balaur şi de data asta instinctul îmi spune că-s ai lui Mugur, chit că mare lucru nu se poate comunica (nici M.I. nu e omul să hăulească, nu se cade...).
Cum nu-l ştiam să aibă în plan brîul meu, cel de la Cunună, socot că va sui la vîrful mare al Bucşoiului, şi abia apoi va coborî spre mine. 20 de minute? 30? Aşa socot.
Cum e răcoare, spun că-mi încropesc un ceva cît să nu mă ia frigul. Mă duc în al doilea fir al Bucşoaiei, care e niţel mai accentuat decăt fîrtatele lui. Aici îmi pun hainele groase (cămaşa...), cordelina sub fund şi deasupra folia de plastic.
Şi stau.


De aici e poza de mai sus, se vede niţel plasticu-mi antiploaie.
După clipele realmente din vale, cu acele momente neplăcute dar asumate, aici mă incită ceva asemănător, dacă tot m-am antrenat. Încerc să simt din plin locul, cu ale sale. De obicei ne grăbim în atari situaţii să purcedem la mers, ori - dacă e să stăm pe loc - la bîţieli, vorbit cu colegii, dat telefoane etc.
E drept că eu nu am nici amici nici telefon, pe ultimul uitîndu-l la maşină, la Gura Diham. De-aia nu am putut afla unde e grupul confraţilor şi stau de spetii cu răcnetele caprele zonei!

Admit firicele de iarbă. Stînca din preajmă.

 (Mă amuz aici că dumneaei, după ce că e de cînd hăul aici, o să şi mai fie încă mult timp după ce eu mă voi fi prăpădit, de moarte bună chiar. Eventual o va duce vreo avalanşă 50 de metri la vale, iar peste o sută de ani o alta tot pe atît).
Holbat cu zecile de secunde la floricelele ce-mi ţin companie, observînd ce plăcere se poate naşte observînd cele mai mici amănunte. Chestia asta am observat-o prima dată într-o grotă din Spumoasă, cîndva, apucîndu-mă din senin să casc gura şi atît la peretele altminteri lins, şlefuit al unei mici-mici săritori. Orice fleac era nemaipomenit sufletului.


 film
 După ce mai lansez eu nişte ţignale, fără răspuns,  îmi spun că-i posibil ca amicii să coboare în răstimp spre maşină, să ajungă la maşină şi să se ivească o mare problemă, mai ales că nu am telefonul la mine. Aşa că abandonez originala contemplare şi pornesc spre vale.

Aici apare o nouă problemă. Coborîrea pe Bucşoaia nu e simplă, mai ales pe ceaţă. Mai ales pentru că mi se pare a fi presat de timp, nu îmi vine deloc să sui la vîrful muntelui şi să urmez poteca marcată prin Prepeleac. Un drăcuşor din aceeaşi categorie a celui care mă făcea să suport-şi-să-mă-simt-bine în Valea Bucşoiului îmi dă ghes către acest nemarcat simplu.
Mai coborîsem pe aici dar niciodată pe pîclă (nici noaptea...). Iar ziua, datorită unei memorii dovedite atunci  scurte, am continuat să cobor inclusiv partea abruptă a văii, căci Bucşoaia doar o jumătate a parcursului e pîinea/pîlnia lui Dumnezeu. Apoi e abrupt destul de serios, care la vremea cu pricina m-a uşurat de vreo două rapeluri.
Ulterior, am ieşit la timp către stînga, într-un afluent al Văii Rele, pe care se merge relativ comod pînă într-o şa, pe unde revii în Bucşoaia, mai exact într-un fir extrem nordic al acesteia.
Pe ceaţă, lucrurile nu-s simple - inclusiv pentru cei cu destulă ştiinţă a locurilor.
Pentru că pîcla cea albă transformă mult-mult locurile.

Pînă una-alta, am încercat să mă bucur de zonă. Am tras mult spre stînga, în dorinţa de a fi aproape de muchia ce separă de Rea. După o perioadăd e dulce lălăială am atins-o, dincolo fiind o zonă stîncoasă abruptă. Nu îmi dădeam seama la ce altitudine eram - teama de a nu coborî prea mult, către vîjul porţiunii abrupte a Bucşoaiei, fiind mare.
După o vreme am dat de stîncile de mai jos, parte a unui brîu aparent de piatră - zic aparent căci astfel pare de la distanţă deschelitura în iarbă produsă de un guler de stîncă. Acest brîu, orizontal, împreună cu talvegul. Bucşoaiei au născut în carnetul alpin al lui Radu Ţiţeica toponimicul Coasta cu cruce a Bucşoiului...





După ce mă conving că e vorba cu adevărat de acel brîu, rezolv pe moment - ştiind altitudinea - angoasa unei intrări neprevăzute în zona nedorită a Bucşoaiei inferioare. Aici însă creasta dinspre Valea Rea pare să mă împingă cam unde nu am chef, către talvegul Bucşoaiei. Valsez cumva, în minte amestecîndu-se ce ştiam asupra locurtilor cu oarece derută generată de ceaţă.
Încet-încet pierd din altitudine. Revin spre stînga cît pot.

Apariţia jnepenilor îmi raportează şi ea despre altitudine. Bineînţeles nu scade angoasa - din fericire suportabilă. Mai dau spre creasta din stînga, firul Relei căutat de mine nefiind de cînd lumea (ca altitudine), ci născîndu-se destul de departe de creasta nord-estică. Un dubiu inconştient mă opreşte să identific cu siguranţă firul pe care îl văd la un moment dat - prin nelipsitele neguri - drept al meu.


Aduce el cu ce ştiam, dar nu bag mîna în foc. Iar acea nesiguranţă, generată de teamă, persistă.


După o vreme mă conving că nu poate fi alt fir, dar acum este problema cînd să ies spre stînga, către şaua căutată. O teamă nouă îşi face loc, aceea să nu depăşesc în coborîre locul în chestiune.
Teama cu pricina fiind inconştientă, dar raţiunea nu poate lupta cu ea cît îi lipsesc reperele vizuale.
Punînd răul înainte, socotesc că de pe undeva s-o putea face rapel în partea inferioară a vîlcelului, deşi săritoarea de la confluenţa cu principalul Văii Rele nu se dă deloc făcut din imaginaţie.
Nu am la mine pitoane, doar cordelina. Iar anterior am avut experienţa pe Seacă, la săritoarea mare din canion, cu morala: deasupra unei săritori nasoale fiind, pot apărea probleme, chiar dacă sfoara ţine şi se lasă recuperată...



Ca urmare trec acum pe această faţă a vîlcelului către stînga. Undeva am sentimentul că se află o strunguliţă, precum cea căutată. Ceaţă din plin. Ca un făcut, buza şeuţei e burduşită cu jnepeni deşi, de nu văd ce e sub ei, ce să mai spun la 50 metri.  Mă bag între ei, locul se face aproape vertical. Asud, dar mă lămuresc după o vreme că prea e abrupt ăn jos ca să fie ce caut eu. Ulterior voi încropi din amintire ideea că acolo e obîrşia unui frate ale firului pe care îl caut eu, spre Bucşoaia de jos.
Nu aş spune că moralul mi-i intact, dar totuşi revin şi cobor calm faţa înclinată cu vegetaţie a vîlcelului ales.

 În fine, la un moment dat răsare în ceaţă un colţ, care nu poate fi decît cel dorit. Are toate caracteristicile, inclusiv poziţia, altitudinea.

Liniştit, purced să sorb - asta e, am şi io o dambla! - natura din juru-mi. Lacom, poate, aş vrea s-o iau pe calea pozelor acasă, dar aparatul de profil parcă te ajută să te şi concentrezi un pic mai mult asupra subiectului, să nu regreţi ulterior că ai trecut nesimţitor şi ca acceleratul prin locuri minunate...





O nouă verificare confirmă că mă aflu la strunga căutată. Colţul a fost numit total aiurea de Mihai Haret, din auzite, drept Colţul Strîmb, asta şi pentru că respectivul va fi intuind că denumirile şocante prind mai bine...

Şi vîlcelul care se face sub acea strungă, în bazinul Bucşoaiei, este cel bun, îl recunosc după bolovanul din preajma obîrşiei lui.


Firul în chestiune parcă e mai frumos, mai plăcut acum pe vreme de vară închisă... Şi e normal, căci mintea nu se răsfiră spre alte direcţii, iar culorile locurilor nu sînt concurate de strălucirea soarelui liber...

 În amonte, tot de acolo:





Se poate coborî scoaca la vale, dar aleg drept mai comod un hăţaş care se face pe dreapta.
Întrucît primul urs serios pe aici l-am întîlnit, fac suficient zgomot (dar nu mîrtlăneşte) cît să nu repet întîlnirea neaşteptată pentru ambii de altădată...


Deja, de acolo lucrurile-s comode, nu-s departe (10 minute?) de poteca Take Ionescu. Mă angajez finalmente pe aceasta din urmă şi ajung din urmă un grup de fete. 


Una dintre ele mă ajută cu un apel telefonic, în urma căruia aflu că grupul prietenilor este în urmă, au coborît din cauza ceţei pe Deubel Weg, pe la Prepeleac.
După un ochi spre locuri dragi (şi destul de fioroase, s-o spun...) din Bucegi...


...îmi permit o pauză, la Poiana Izvoarelor.


Plăcută sarcină, de acum încolo am a o lălăi pe drum, cît să recupereze cei din urmă din distanţă. Nu stau mult la schimbat de ciorapi (oarece jenă la genunchi, de la efort, nu pot schimba...) la Gura Diham pînă apar...