joi, 26 ianuarie 2012

[1990] 22 aprilie, partea I

 

Ca întotdeauna iniţial aerian, n-am aflat decît după de faptul că Piaţa Universităţii a rămas ocupată de manifestanţi ocupată şi peste noapte.
De fapt, a fost ocupată de tot.


Cum demarase totul (eu ca de obicei fiind la munte, în duminica de 22 aprilie 1990. Parcă la Braşov, la tata Lehmann, cu Oana, căci în Buşteni ploua. Fata ştiu că m-a ajutat copiind cîteva din manuscrisele, din actele prietenului nostru cel vîrstnic...)?
O demonstraţie a cuiva, parcă PNŢ, s-a dus la Guvern, în Piaţa Victoriei, pe urmă s-au întors aici - la Universitate - şi  au ocupat locul.

Peste ani, fără a pica în paranoia, nu e rău de pus problema a cui o fi fost ideea - mă refer la instituţiile care nu se văd.. Probabil Vestul, doritor să desfacă mai repede o halcă din imperiul adversarului...

Bon.
Pe 23, luni, am mers prin Piaţă, am aflat ce şi cum, aşa c-am proiectat să rămîn şi eu peste noapte. Nu apăruseră parcă cele corturi. Aşa c-am stat pe acolo, dintr-o parte în noapte. Era cu noi şi duduia ceva mai coaptă, aceea de fusese în Poiana Coţofenei din Piatra Craiului.
M-am îmbrăcat ceva mai gros, dar spre dimineaţă se simţea răcoarea, aşa că m-am felicitat la a fi luat ghetele cu carîmb, cvasimilitare.

Spre zori, nu ştiu care a dus ştirea că se adună poliţişti pe străzile alăturate. Mda... Înapoi nu mai era însă de dat. Pornise circulaţia troleibuzelor, pe axa E-V, cînd au apărut nişte camioane, parcă oprite pe la Cele trei statui. De acolo au coborît poliţişti, au făcut un cordon şi ceva minute bune le-am strigat una sau alta. Ulterior am aflat că o duduie gospodină picată întîmplător între noi, de curiozitate matinală, a avut de suferit fizic, în vreme ce un alt nene, aparent de gaşcă, a scos la momentul asaltului forţelor de ordine ceva gen carton, semnalizînd atacatorilor că e de al lor.
Noi, ăi curaţi protestatari, nu ştiu dacă eram 50.
Ăia, echipaţi cu bastoane doar şi cu nişte fîşuri bleu, s-au năpustit la un moment dat spre noi, care - puţini, surprinşi, rebegiţi - am luat-o la goană. Eu şi alţi cîţiva am zbughit-o spre Batiştei.
Aş minţi să nu spun că mă luase ceva frica, aşteptîndu-mă să ne aştepte alţi curcani pe străduţe, eventual să se ia cale lungă după noi urmăritorii.

Nu ştiu ce ne-a venit să ne băgăm într-o curte, pe dreapta Batiştei - nici azi nu am reperat exact locul refugiului de atunci. Eram doi. Am închis poarta curţii după noi, apoi  am căutat pe acolo un loc de pitit, cu inima destul de mică. Nu a tropăit însă nimeni după noi. Am ieşit după o vreme, cu gîndul să dăm sfoară în ţară în cursul zilei cum fu.
(Ulterior am  aflat - parcă în "22" - de convorbirile între mai marii poliţiei din noaptea aceea, legat de eliberarea locului. Trăgînd linia, fu glumă bună pe lîngă cruzimile din 13 iunie dimineaţa...
Ca idee, şef al Poliţiei era Corneliu Diamandescu, iar ministru de Interne Mihai Chiţac. Ultimul avea scadare deasă în Piaţă: "Chiţac / Chiţac / Să fie ras în cap!". Figurativ, pînă la urmă chiar a fost.
Ce-o fi în sufletul unuia ca el, cînd e cărat prin tribunale, la 80 de ani?)


Pînă una-alta un pui de somn sănătos s-a impus, acasă.

Nu mai ştiu la cît am revenit în Piaţă.

Poliţia, cordoanele dumneaei mai exact, oprea teoretic accesul în zona ce aparţinuse pentru o zi şi nu pic protestatarilor.
Nu ştiu să fi arestat dimineaţă pe cineva,doar dacă o fi ţinut cineva morţiş să cadă. În schimb, l-au arestat pe unul  Dumtru Dincă. Spun unul, pentru că habar n-aveam cine e. Atunci...

Lumea a început să se adun în zonă, în afara sau în interiorul ţarcului, Era destulă iritare, revoltă, chit că a copilului care e nemulţumit că nu-i lăsat să facă prostioare. Orice s-ar spune, era vorba de ocuparea şi blocarea unei artere. Că ne aflam istoriceşte cînd ne aflam nu schimbă datele problemei, probabil că de eram în cealaltă tabără vedeam altfel lucrurile.
Cum însă multe lucruri erau în suspans atunci în societatea românească / nu fuseseră rezolvate (vezi discurs Iaru în Balcon - film Gulea), atari acţiuni  teoretic aiurea îşi aveau rostul ei. De pildă nu doar că urmaşii PCR rămseseră la putere, dar uitaseră brusc de terorişti, de Securitate, mai exact plasaseră problema lor la kalende, că s-ar întreprinde aia sau aia... Îi luaseră la judecat pe cei de la Timişoara, cu mare tam-tam mediatic, însă cam atît.

Deci încet-încet lumea a venit în contact discursiv cu poliţiştii. Nu spun că poziţia acestora din urmă le-o fi fost tare plăcută.





După cum se vede, lumea pornită pe gestul din zori al autorităţilor.
E necesar de precizat că în restul Capitalei oamenii aveau pasiune mare pentru Ion Iliescu, oamenii acestuia şi linia imprimată de ei. Care dădea, gest tare pe gustul poporului - inerent infantil. Că pe urmă i s-a terminat sacul, asta e partea a doua.
Într-un fel îi înţeleg pe Iliescu şi ai lui (... continuarea scandării din Piaţă: "Să se ducă dracului!..."). Pe de o parte, ca urmaşi ai spiritului comunist, se aşteptau - zic eu - să li se facă şi lor ce făcuseră ei altora cînd luaseră puterea, hăt-demult.  Iar figurile ţărăniştilor zău că nu inspirau altceva - şi probabil nu s-ar fi purtat cît de puţin cu mănuşi, dacă erau ei cu frîiele... Este drept că asta nu avea cum să se întîmple în condiţiile momentului, cu inşi cam aceiaşi în structurile mari şi mici...
Teama era însă din plin la Ilieşti, dar şi al ceauşeşti. Prin ultimii înţeleg pe sprijinitorii vreme de decenii lui nea Nicu. Vezi o Marta Drăghici,din balcon, către Lucia Hossu Longin.

După cum, la vremea aia Uniunea Sovietică era departe de a se fi făcut zob, motiv pentru care orice politruc postcomunist vedea altfel lucrurile decît noi...
De fapt, a făcut pe el / a fost conştient de geolpolitica momentului pînă şi ţărănistul Ioan Lup, cu faimoasa-i declaraţie din timpul puciului antigorbaciovist, în august 1991.




P-aici lumea îşi exersează un amestec de umor şi de iritare. "FSN" scris în chirilice.  Şi direcţia spre Uniunea Sovietică.
Decretul 473 era o chestie din vremea lui Ceaşcă, un Haşceme (Hotărîre a Consiliului de Miniştri), care subordona Televiziunea Guvernului. Cam asta fluturau cei de la conducerea TVR (unde, după o relatare de coşmar a evenimentelor din 28 ianuarie - "E ceaţă, nu putem transmite..." - în locul lui Aurel Dragoş Munteanu a venit Răzvan Theodorescu).
În nu ştiu ce cîntec Paţurcă iniţial era "Să cadă 473, ce ţine TVR...". Conducătorii fesenişti au abrogat 473 dar au pus ceva cam la fel, motiv pentru care menestrelul Pieţei şi-a adaptat cîntarea: "A căzut 473, ce ţinea TVR... dar tot degeaba e...".

 Tot pe acolo, cu vedere spre Unirea.

Uite-mă şi pe mine...

Am pornit spre Batiştei.Şi aici discuţii (ale altora, eu nu m-am obosit) cu presarii. Folosesc ultima formulă ca să nu mă tot repet cu "poliţiştii".





Un adolescent, cam dus (să fiu eu sănătos cît de utili sînt ăştia într-o răzmeriţă...) / mai aerian ca mine, agita un steag.



 
Poza de hai este însă, tot cu puştiul în chestiune, dar în faţa cordonului de poliţişti. Figura subofiţerului (pe unde o fi fost pe 21-22, asta e altă latură a meseriei...) e de comă. Priviţi-i strîmbătura. Nu e uşor să suporţi aşa ceva, de unde altădată îl stîlceai în bătaie, a la cele relatate de Patapievici...












Cu scuzele că nu e scanarea teribilă şi sperînd totodată într-o repetare a operaţiunii pe un o sculă mai de Doamne ajută, am pus aici şi jaful de mai jos, pe ideea cum arăta o confruntare de păreri nemulţumit - sergent de poliţie (de fapăt, era fosta Securitate, nu ştiu dacă apăruse în locu-i Jandarmeria)




Pînă la urmă poliţia se retrage... Mda, imaginile seamănă crunt cu alte căşti de Interne, dar pe 13 iunie, în bătălie cu manifestanţii. Organele represive au picat binişor spre ulcer în cele aproape două luni pînă la venirea minerilor, cînd au avut grijă să-şi descarce mai mult decît contondent frustrarea.
Aici, în acest punct al relatării, poate va pica prost ce zic, motiv pentru care nu voi pupa vreodată vreun post a la Baconschi. Eu fac prostia de demis dinainte...
Cam bătînd cîmpii, căci pe la noi nu naşte aşa oamenii (pe unde dracu i-au găsit legionarii, p-ăi de lichidară un prim ministru, apoi au mers la Radiodifuziune să anunţe evenimentu după care s-au predat, de presupus către o moarte sigură?), meditez că nu strică vreo infuzie de islamist, de tip care să sară în aer cu dinamita-i de la piept cu tot, în mijlocul dujmanilor...
Pare o măgărie ce spun, dar, totuşi, mitocănia cere mitocănie...
Vise, taică, vise...


Booon... 
Pe la 12, s-a mai întîmplat ceva (normal, aşa e cînd Istoria are de recuperat ceva. Se grăbeşte.)
Vuială mare spre Intersecţia mare, a bulevardelor. Auzim că A fost eliberat Dincă!





Ăsta e Mitică Dincă. care nu fusese în Piaţă, peste noapte, dar pesemne se dovedise cap incomod, în cele două zile precedente.
Dacă succesiunea momentelor reproduse în imagini nu este chiar exact, îmi cer scuze...


După o vreme de purtat în braţe, s-a simţit nevoia unei tribune. Iniţial vorovitorii s-au urcat pe cea mai înaltă treaptă ce duce la zona verde din faţa Teatrului Naţional.


De aici a cuvîntat şi chititul (ca întotdeauna, dar o fi avut de ce) Octav Rădulescu, pe care îl cunoscusem la sediul iniţial al GID, la căminul mediciniştilor de la Izvor.


O.R. locuia pe strada Măgura Vulturilor 15, în preajma Pieţei Iancului.  Poate nu reţin bine, dar îmi amintesc c-avu ceva contribuţie la înflăcărarea manifestanţilor, în primele zile ale lui septembrie 1991, cînd s-a mers la scandat în Piaţa Victoriei - chestie mai rară totuşi în acel an... Ştiu că-l arătau ziarele pro-putere în exerciţiul funcţiunii...


Aici alt tip spune ce avea în minte...
Hotărît lucru, momentele revoluţionare nu-s ale tipilor echilibraţi (io, în ciuda aparenţelor, nu-s aşa ceva, vezi cele despre Jihad cu preţul vieţii de ceva mai sus...!)

Piaţa s-a reocupat. Situaţie în care şi GID-iştii au purces la treabă, pe cît îi duse capul...


Paul şi Adriana.





Coriolan (se spunea că e fiu de colonel secu, dar certat bine cu tac-su - nu e ceva care să mire, de la Adam sau barim Freud încoace...) şi Copilul, liceanul corpolent de care am mai vorbit.
Cum iau de multe ori plasă, C. îmi părea iniţial un tip de apreciat pe urmă am văzut că le cam avea cu mania contrazicerii. Ba şi profesional s-a dovedit slab... A fost angajat ca paznic la GDS, dar i-a nemulţumit pe aceia...







Pancarte apărute la colţul de NE al Universităţii, mai exact sub balcon. Bannerul a rămas acolo pînă la 13 iunie - mă plictisisem citindu-l.


Apăruseră bileţele în piept. Nu mai ştiu ce se recita/cînta. Tipul din stînga e de la GID (Stelian Maria), avînd alături pe Teodor Mărieş, de la "21 decembrie" - azi, la 2012, hulit pentru pactul cu guvernul Boc, de revenire a plăţii revoluţionarilor.


Cetăţeanul cu biletul, Stelian maria, este cel care a cerut azil politic după 13-15 iunie, la suedezi, el şi soţia, pe motiv că voise o maşină să dea din senin peste el...
Mărturisesc că peste mine nu a vrut să dea nimeni, în răstimp... Poate-s eu subiectiv, dar azi, după 22 de ani, mi se pare tot mai aiurea cum a dispărut multă lume din GID după 13-15 iunie, eventual Marşul pentru eliberarea lui Marian Munteanu, din iulie 1990.
Eu înţeleg că trebuie să şi munceşti, respectiv că eşti dezamăgit - dar parcă nu-s motive să dispari cu totul în ceaţă... Un sfert dintre mebrii GID e mult să spui că mai frecventau în vara lui 1991 sediul din Calea Victoriei, ori măcar manifestaţiile fie şi rărite. Cînd cu independenţa Basarabiei, în august acel an, ştiu că am cărat bannerul nostru eu cu Gigi, inclusiv pe ploaie.
În fine, poate îmi scapă mie unele nuanţe, faţete ale realităţii...


Lumea bună a GID-ului, am şi eu o fixaţie. Complexele-mi, aaahhh!
În dreapta, cineva văd că-şi trece pe un bilet nu ştiu ce despre Timişoara...

Mihai Mercan, cel dins tînga, apăruse în trenul de munte al cercului Floarea de Colţ prin 1984. Nu era mergător teribil, dar se pricepea la negocierile  cu omul CFR-ului din garnituri. Am fost amici o vreme, el cadorisindu-mi o cască de constructor, pentru turele-mi în abrupt (precedanta i s-a părut, şi avea dreptate, prea de prost gust...). Lucra nu ştiu ce Inspectorat de protecţia Muncii, pe gen. Budişteanu.
A fost o surpriză (plăcută,nu eram paranoic ca acum!)  să-l văd apărînd din senin şi discutînd la per tu cu Mărieş.



Întrebarea spre Iliescu de pe blocul Dunărea era ceva mai veche, ea primind un răspuns din partea adeversarilor.Era un fix al feseniştilor cu ceva şcoală pe atunci (imitaţi curînd de neşlefuiţii din aceeaşi tabără) de a trimite şi la erorile sîngeroase ale diriguitorilor români antebelici - cu vorbele de manuale comuniste, s-o precizez.
Într-un fel aveau şi ei dreptate, dar ne irita că evitau astfel acuzele aduse lui Iliescu şi FSN.
FSN este Frontul Salvării naţionale - a se da un search pe net, chit că notaţiile sînt nu o dată subiective, cum paţă cam totdeauna cei care pierd în Istorie. Şi ei au pierdut, chit că materialiceşte au profitat mulţi dintre sprijinitorii Frontului...

Poză iar cam urîţică, dar reproduce o scenă de neimaginat în mileniile ce vor veni. Maldăre de ziare, respectiv interes pentru ele.
În cazul de faţă, "Dreptatea" ţărăniştilor, 1 leu, pe o tejghea de la ieşirea metrou spre clădirea Universitate.
De chiu de vai, gazeta PNŢ era citibilă, căci era în ton cu încrîncenarea de dinainte de 20 mai 1990, plus că avea poze... În schimb, "Viitorul " liberalilor era sinistru, în opinia mea, cu lungi cîrnaţi de text, acesta din urmă în sine greu ingurgitabil, cu o doză de teorie aiurea...


Abia în august 1991 a pornit Ion Raţiu "Cotidianul" său, ziar de referinţă pentru întreaga lume jurnalistică românească.
Ce-au fost apoi, ca avandgardă, că tot veni vorba?
Evenimentul Zilei, din 1992. Un Curentul, în 1996, cu Sorin O. Vîntu drept finanţator.
Ca interior, tabăra mea a citit multă vreme "22". Eu,cel puţin, pînă s-au pornit negativ pe PAC, prin 1995-96.
La "România Liberă" renunţasem destul de iute, datorită stilului chitit, ţărănist.
"Ce ai tu, Mirceo, cu ţărăniştii?!", mă întreba o Elena Andronescu, încă de la un miting al acestora prin noiembrie-decembrie 1990...
Cred că aveam iritare pentru cei care vor să-i respect doar pentru numărul de ani din Biroul populaţiei, nu pentru realizări. Între realizările lui Coposu şi ai săi fiind o poantă pe care eu o ştam din conspectele-mi pentru istoria alpinismului, unde cîte un copt promiţea marea cu sarea tinerilor, dacă vin şi asudă sub bagheta sa. Şi le dădea praful de pe tobă, nici dracul nu-l urnea din fotoliu.
Că veni vorba, de urmărit în cîtă vreme spune Coposu, în 1990, că va lăsa partidul tinerilor ("care s-au jertfit etc...."). Prima dată fu un an, apoi trei - şi le-a lăsat ce v-am spus un pic mai sus...

va urma, aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu