vineri, 27 ianuarie 2012

[1990] Marşul pentru eliberarea lui Marian Munteanu

Au fost nişte săptămîni tare neplăcute, imediat după  13-15 iunie... Ni se duseseră la vale speranţele... De fapt, în cheie psihanalitică, cred că refulasem speritura generată de noile condiţii. Un regim care ne arătaseră ce e în stare pentru a-şi păstra poziţiile. Şi, prin urmare, ne descoperirăm cu - probabil - multă furie ca mai slabi decît ne crezusem.
De parcă nu ar fi fost de ajuns supriza teribil de neplăcută de la alegerile din 20 mai, cu un FSN la vreo 67%, plus sateliţi - iar opoziţia noastră doar 10 la sută, împreună.
Iar Iliescu, 87%!!


[
Ce-i drept, cu România postrevoluţionară este precum la trecerea unei comete... Întîi capul, apoi corpul, peste ani coada...
Unii s-au prins şi au gustat fierea la 26 decembrie, cînd au mirosit primii opozanţi cu ce au de-a face, la fruntea statului, alţii la 12 ianuarie şamd. S-au produs pe această scenă pînă şi minerii, cînd au schimbat tabăra. După cum cei vociferează azi, în 2012, cred că sînt coada comeakei, vorba lui Rostogan. Nu de alta, dar locul, metodele, multe scandări sînt identice cu cele din vremea lui Marian Munteanu.
]


...Odată cîştigată legal puterea, garnitura feseninstă n-a mai putut ţine strocul traiului bun - care îi conferise victoria clară în alegeri - aşa că a trecut la neplăcuta echilbrare (pentru populaţie) a economiei. Prin măririle de preţuri din noiembrie, parcă... Au urmat, încet dar sigur, închiderile de întreprinderi.
Este drept că alde Cometa a avansat greu... În 1992, raportul de forţe nu a permis schimbarea, spre Convenţia democratică - ce grupa pe atunci majoritatea Opoziţiei. Dar a fost posibil peste patru ani...

Să revenim!

Nu mai ştiu cine a organizat marşul din iulie, probabil Liga Studenţilor, dar a pus umărul din plin şi GID. S-a decis să fim îmbărcaţi în cămaşă albă, semn al nonviolenţei. După opinia mea, această demonstraţie a fost finalmente un semnal de forţă, dar şi de calitate ...
Îmi vine aici în minte ideea că de acum, în urma eşurării confruntării violente (mineriada din 1991 va avea totuşi un caracter aparte...), tabăra zice-se democratică a început să înghită medicamentul amar al unei convieţuiri realmente democratice cu FSN lui Iliescu. Mai exact, să nu mai viseze că-i va lua gîtul molohului postcomunist. Primii care nu se vor împiedica în scrupule vor fi tinerii liberali ai lui Dinu Patriciu, care au intrat la guvernare în vara anului 1991,. Peste cîteva luni, la căderea lui Roman, Aripa Tînără iese, dar locul e ocupat de liberalii clasici, ai lui Câmpeanu, sub bagheta guvernamentală mînuită de Theodor Stolojan.

Data exactă a marşului n-o mai ştiu, va fi fost în prima jumătate a lunii iulie.
În scurtă vreme Marian Munteanu a fost eliberat, este drept că şi la solicitarea lumii occidentale.

S-a plecat de la Piaţa Operei, spre Universitate. A urmat Palatul Victoria, Calea Victoriei şi din nou PUniv., unde lumea s-a risipit parcă.

              ***

Obişnuita introducere cu ce mai era prin tîrg, cît şi familie.

În vara acelui an, mama mea avea trei nepoţi. Nu era ea un monument de exteriorizare a sentimtenelor, dar în mod sigur se simţea bine...
Ca un făcut, a trăit încă vreo 15 ani, cît să mai prindă doi. Nepoţi. Adică toţi băieţi...
Aici, Dan şi Gabi ai mei, iar la mijloc Cristi Bojinovici, fiul surorii mele.



 E un magazin în corpul hanului lui Manuc, spre Splai. Bănui că l-am pozat deoarece era închis ziua ' meaza mare. Iar eu căutam se pare materiale fotografice acolo... La vremea aceea, poate e precizare utilă, aveai un aparat  foto care lucra cu un aşa zis film negativ. Avea 36 de poziţii. Ca preţ, era onorabil, mai ales dacă mai vindeai/lucrai şi altora. După imprimarea / pozarea, avea loc developarea, acasă ori la vreun atelier specializat. Cu filmul treceai apoi în laborator, la lumina unei lămpi roşii, unde scoteau hîrtia...
Era o chestie nostimă, dar aş minţi să spun că nu prefer actuala tehnologie...


Asta e o coadă la ceva, în iulie 1990. Lumea avea în sînge statul la coadă, cred că e o genă tare veche. Ceva o face să se simtă bine acolo. O făcea, mai exact. Blocul care se vede e al subsemnatului... Mă dau eu mare anticomunist, dar am dramul de bun simţ de a realiza că regimu' comunist ne-a repartizat acel apartament mişto, după cum Iliescu a permis să-l cumpăram, la un preţ de nimic totuşi... Amplasament: Piaţa Iancului.


 În aprilie-mai, nu mai ştiu cine a venit cu ideea deşteaptă să depunem plîngere pentru fugăreala din dimineaţa de 24 aprilie. Azi mi se pare o tîmpenie - pînă una alta noi călcasem o lege... Prea curînd stăpînirea nu a dat semne că a primit hîrtia, semnată de mai mulţi de la GID. M-am trezit însă în iulie cu o carte de la Procuratura Municipiului Bucureşti.
Prea grozav nu suna, chit că teoretic era vorba de o convocare în ziua cutare, locul cutare...  Dar veneam după nişte decenii de teamă, plus că în acel iulie nu ne mai ardea de bătut cu pumnul în piept, că ce-i dăm noi jos pă toti...
Florina Rădulescu, colegă de la GID, şi nu mai ştiu care de acolo au fost de părere că să mă conducă pînă pe strada Calderon de azi, lîngă Biblioteca Americană. În caz că mă opreeeesc ăia acolo, păi să aibă şi ei, colegii, de ştire, ca să acţioneze cum se cuvenea (căpătaseră ceva experienţă din decembrie...).
Ne-am întîlnit  la gardul Muzeului Şuţu, unde, chestie nouă pentru mine,  Florina (Balanţă de-a mea, dar cu zece ani mai jună. Zicea că-s tare lunecos.) a scos un reportofon - vedeam prima oare aşa ceva mai de aproape - şi mi-a zis să relatez situaţia.
În clădirea cu pricina, pe unde se intra prin strada Arghezi, spre Inter, am dat de o cunoştinţă, Alic, mirat că-s cu treburi acolo. I-am explicat ce şi cum.
După aceea, un coleg al său m-a primit şi, în vreme ce eu respiram uşurat în sinea-mi, mi-a zis că rclamaţia -lansată de noi cînd cu petiţia de care aproape uitasem - nu poate primi curs, ceva de genul ăsta. Un NUP de azi, probabil.
Aşa că totul a fost OK.


 Cu ocazia asta, a Marşului pentru eliberarea lui Marian Munteanu, a arestaţilor din 13-15 iunie în general, am privit mai de aproape statuia lui Enescu din faţa Oprerei...
Cald, spre înserare, lume bună...


Ş-am pornit pe 6 Martie / Gh. Dej / Kogălniceanu.


 Aici zîmbeşte la fotograf Elena Andronescu.

 Un cetăţean în cîrje, altul cu braţul beteag încă.



 Intrăm în Piaţa Kogălniceanu.

 De p soclul statuii lui K., vedere spre Cişmigiu.

 Uite şi un afiş cu eliberarea lui Andrei Apostol al nostru, de la GID. Turnat de colegii de la "23 August" poliţiei, că pur şi simplu frecventa Golaniada... Să ne ferească Sfîntul de vremurile cînd Poliţia şi similar nu-s  ţinute în frîu.... Mai ales că noi n-avem fire precum ăia de-l aruncară pe prim ministrul spaniol Carrero Blanco - la 1973 - cu tot cu maşină, peste o casă de trei caturi (am văzut poza!).


 

 În stînga, prim plan, Florin Nicolaescu.

 Încadraţi de parcul Cişmigiu, respectiv clădirea Arhivelor Statului.

 Tot acolo, în sens invers...

Eeeeee... Spre mirarea mea, organizator principal a părut Iulian Cornăţeanu al nostru, de la GID. Aici e la volanul Daciei, umbla dintr-un cap în altul al nesfîrşitei colane...
Ulterior el va pune umărul din plin la apariţia Alanţei Civice, chit că nu a ţinut să rămînă între lideri...
Eu unul  nu le-am priceput modul de funcţionare, al multora care au ars puternic atunci, în primele luni ori în tot anul 90, iar pe urmă pauză... Deşi dreptatea este de partea lor, au ei motive pentru care au acţionat, putut aşa.



 Pare-se după traversarea Căii Victoriei.


 Aici a fost tare nostimă scandarea: "Am ajuns acasă!". Adică în Piaţa Universităţii.


 Nu cred că e de comentat prea mult... O senzaţie plăcută, a ne afla în acea după-amiază liniştită într-un loc drag la cub, dar şi sentimentul unor iluzii duse...

 Aici, în dreptul "Grădiniţei", de pe trotuar actorul Ernest Maftei ţine să îşi manifeste solidaritatea cu noi oferind unuia din liderii noştri o floare.


 Dacă mai încurc locul vreunei poze, a fi scuzat! Asta e în devans, fiind luată în Piaţa Victoriei.

Intrare în Piaţa Romană.


 Zona Povernei. Pe atunci, pe strada cu pricina era sediul SRI (probabil, în clădirea unde e acum SNPA), apoi s-au mutat undeva la Băneasa. N-am rîci, oftici legate de vreunul sau altul. Iar asta pentru că trebuie să descoperi realitatea şi să te acomodezi ei, chit că ţelul îţi este în bună parte acelaşi...
Dacă am reproşat ceva comilitonilor din Piaţă, respectiv reprezentanţilor Opoziţiei din acei ani, a fost că nu-şi vedeau şi acceptau slăbiciunile. Şi pierdau ocazia de a-şi ameliora presataţia.



 

 Pe calea Victoriei, spre sud/centru. Aici, în dreptul străzii Gh. Manu de azi.



 Îndreptul sălii Teatrului Tănase din Victoriei 174. În dreapta e parcul Academiei Române. Clădirea albă din faţă, fostul Consiliul de Stat akl Planificării, unde activase un tip obscut, ajuns în 1992-96 cel mai longeviv prim-ministru revoluţionar.E vorba de Nicolae Văcăroiu. Încă un tip de la care poţi învăţa. Staţi, nu daţi cu Huooo!

 Cam vizavi de redacţia revistei 22, ale cărei angajate ne-au făcut bezele. Şi noi lor. Nu ştiu dacă mai era pe atunci redactor-şef acolo Stelian Tănase.

 În dreptul Senatului de atunci, fostul CC, fostul Minster de Interne... Comparativ cu cei din 1945, generaţia mea a fost băftoasă...

 Cu schele, Biblioteca Universitară, arsă în condiţiile ştiute în decembrie 1989.

A văzut cîte ceva la viaţa lui, acest Palat al telefoanelor... O rebeliune legionară, de pildă. Şi avea să vadă lumea venită să-l aclame pe regele Mihai, în aprilie 1992.
Mă tot întreb de ce nu l-au promovat pe principele Nicolae... Cei de azi nu au sare... E de discutat.

La intersecţia cu Bd. Elisabeta (nu ştiu dacă se numea deja astfel, ori a fost botezat la venirea întîiului primar al Opoziţiei, în1992.


PS.
Căutînd o imagine pentru alt post, am dat de aceasta, pe blogul lui Romulus Cristea. Andrei Apostol este, cu ochelari, lîngă Marian Munteanu, la mitingul de constituire al Alianţei Civice, 15 noiembrie 1990.
Pe scările improvizatei tribune coboară actorul Dragoş Pîslaru, care va fi cuvîntat înainte.

Un comentariu:

  1. In foto 10, cu carja si barba, langa pancarta e Ovidiu Craciun -Falk, impuscat in CC, in noaptea de 22-23decembrie 1989.

    RăspundețiȘtergere