duminică, 22 ianuarie 2012

[DIURNE] 20 ianuarie 2012



I

Umanul din noi....

Aaa, nu e acela din cărţi! Care nu ştiu cum adună numai lucruri bune, morale şi mai ştiu eu ce. Altminteri cît se poate de false. De aşa ar trebui să fim/fiţi, mai degrabă.
Ha!...
Ce chestie!
Ne străduim să trăim într-o haină ce nu e noastră, iar pe a noastră, cea reală, o dăm la coş, o dispreţuim...

Da, într-adevăr, a noastră nu e foarte comodă pentru a vieţui, pentru a evolua în societate.
Dar mi se pare o atitudine nu prea înţeleaptă să încercăm s-o aruncă la coş.

Lungă (şi dezlînată?) introducere...

Firea noastră şi societatea...

O doamnă.
Cum ştim, nu scoatem la aer firea noastră animalică, deoarece ne iau cu huşşş ceilalţi semeni. Avem nevoie de consideraţia lor, multă-puţină, tot e mai bine decît să se uite ceilalţi bipezi urît la noi.
Femeia în chestiune este iritată de o idilă ce se înfiripă în lumea politică.

Una la mînă, ceva mai în adînc, respectiva s-ar voi şi ea obiect al unui amor masculin (cu dus prin voiaj romantic prin America), întîmplător din partea unui bărbat mai viforos, chit că nu foarte şcolit. Căci nu doar a lui Adam nu ştie carte...
Mica problemă este că respectiva nu ţine ori nu poate să se schimbe cît să trezească o patimă asemănătoare. Nu vrea şi nu poate inclusiv pentru că firea-i voluntară i-a adus şi multe avantaje în viaţă... Nu şi un mascul solid alături, căci - o ştim toţi, nu? - două săbii nu încap într-o teacă.

Dar o irită idila celor doi, oameni în jurul a patruzeci de ani - motiv probabil în plus de nemulţumire în sufletul Evei noastre, care orbitează actualmente în jurul cifrei 55.

Cum să se descarce de iritare?
Nu poate mărturisi făţiş cele de mai sus. Cumva trebuie să facă însă...
Între altele, apelează la ale Bisericii. La vorbele, la interdicţiile Acesteia.

Nu contează că dumneai alege doar ce-i convine şi chiar deformează cele din Scripturi. Nu contează că preia/foloseşte percepte mai mult decît conservatoare momentului, iar în acelaşi timp dumneaei se vrea emancipată, e vrea noncoformistă.

Dacă tot s-a nimerit la microfon, îşi aduce în sprijin o vorbă cu mare succes în păturile inferioare. Spun astfel deoarece acestea nu se obosesc să verifice - ceea ce le prinde bine, dar şi ceea ce îi sperie (aiestea din urmă-s bune, căci permit detonarea şi altora, adunate în suflet). Mă refer aici la zisa atribuită lui Malruax, despre secolul XXI, care va fi religios sau deloc.
Nu veţi găsi vreodată, în acest mediu, ce lucrare adăposteşte acest pasaj. Mai mult, unii vor modifica de la ei,cum că întreg mileniul va fi religios sau deloc.


În furia dînsei, doamna T. (nu cea din Camil Petrescu!)  amestecă, sortează şi inventează.

Amorezii sînt Oana Mizil şi Marian Vanghelie.
Speechul frustratei (nu o spun cu aerul curent, întîlnit în societate, ci realmente este un verdict de-a dreptul medical) arată cam aşa:



"Ea a distrus o relaţie dintre doi oameni care cresc un copil şi e o mare păcătoasă, iar el, dacă a trădat cauza căsătoriei, să se retragă, dragostea şi politica nu pot merge mână-n mână....
"Vanghelie e un bărbat îndrăgostit şi unui om îndrăgostit i se iartă orice. Nu cred însă că dragostea şi politica pot merge mână-n mână fără să afecteze una dintre dimensiuni. Deci, dacă te-ai îndrăgostit, te retragi.
Când eşti lider de opinie, nu poţi trăda cauza căsătoriei care stă la baza societăţii creştine. Malraux spunea: «Secolul XXI va fi creştin sau nu va fi deloc». Ca persoană privată, fiecare e liber să aleagă, am dreptul la intimitate, îmi garantează Constituţia României.
Însă când am responsabilităţi ca primar, şef de organizaţie civică, ministru, parlamentar, am întâi responsabilitate faţă de oamenii pe care nu-i cunosc şi care au investit în mine şi după aceea mă gândesc la mine. Aceşti oameni n-au viaţă personală...
Când un bărbat îşi părăseşte copilul şi familia, întotdeauna de vină e cealaltă femeie. Numai femeia e vinovată când un bărbat renunţă la obligaţiile faţă de familie. Femeia aceea poartă în spate responsabilitatea. Nici una dintre femeile care au distrus o familie n-a fost fericită până la capăt, a fost doar o fericire de moment. Oricine se bagă între doi oameni şi copilul lor e un mare păcătos.
Dacă n-ai copii, nu e nicio problemă, dar dacă ai copii şi intervine un al treilea, acela face un mare păcat. Şi Goethe, şi Lotte au trăit o poveste platonică de dragoste, dar nici unul nu şi-a părăsit familia. Şi Veronica Micle l-a iubit pe Mihai Eminescu, dar nu şi-a părăsit familia. Iubirea e foarte frumoasă, e un sentiment înălţător, dar omul, înainte să fie animal, e responsabil, n-ai voie să-ţi pierzi capul...
"O femeie care intervine şi distruge o relaţie dintre doi oameni care cresc un copil e un mare păcătos. N-ai voie, oricât de mare ar fi dragostea! Asta nu se iartă, pentru că e un mare păcat. Mi-e milă de femeile acestea, pentru că nu vor fi fericite..."

Sînt multe de comentat de aici, inclusiv trimiterile la Goethe, Eminescu...
Rămîn însă cu o vorbă a moralistului Alain (trăitor în secolul 19, care îndemna întotdeauna - în cazul unui copil ce plînge aparent din senin, fără motiv - să căutăm acul pe care doica l-a plasat prost, încercînd să prindă scutecele copilaşului.


Într-adevăr, sîntem tentaţi să ne revoltăm şi să batjocorim asemenea persoană. Nu-i uşor să-ţi oferi motive de a te abţine.
Cu atît mai mult ne ferim s-o înţelegem. Şi ştiţi de ce, ori barim aşa cred eu... A încerca să pricepi pe cineva te poate trimite iute în postura de a-l plăcea pe acela, fie şi prin rezonanţă cu niscaiva stări ori situaţii legate de propriul părinte...


II

A lua lucrurile cum sînt...
Un vecin a murdărit chepengul pe unde locatarii etajului meu de bloc aruncă gunoiul.
Mi-e greu într-o primă fază să-mi dau seama dacă e vorba de conţinutul greşit plasat al unei oale cu mîncare ori voma cuiva.
Poate vreau eu prea mult de la viaţă, dar socotesc că nu trebuie să mă scîrbesc în exces de situaţie. Una la mînă că aşa apar ele în viaţă, apoi că-i un ceva neplăcut, la care mă adaptez şi gata, merg mai departe!


III

Asist la partide prelungite de plîns ale unei consoarte, supărată din plin pe soţul ei.
Bineînţeles, faptul că este ea pornită pe respectivul nu-i scade din propria contribuţie la belea...
Din nou mi se duce aici gîndul la o constatare personală făcută cu ceva săptămîni în urmă.
Plînsul, dincolo de descărcările benigne de durere, e semn că nu avem avem de gînd să ne schimbăm pe noi şi, implicit, atitudinea faţă de situaţiile foarte deranjante.

Trec peste faptul că multe persoane apelează la plîns ştiind că celălalt se înmoaie - a se citi plînsul celui slab tulbură zonele dureroase din sufletul celui aparent tare.
Mica problemă este că vreun dur poate reacţiona aici violent - cu bătaie pînă celălalt abandonează plînsul, opţiune care nu îi linişteşte direct interiorul, ci pur şi simplu îndepărtează stimulul durerii, neputinţei din trecut, ce s-a ancorat solid în interior.


IV

Piaţa Universităţii, cea din 2012.
În 1990, manifestau cei cu burta plină, doritori de libertate.
Cei de azi, dincolo de slogane, au treabă cu veniturile lor subţiri...

Îmi menţin ideea despre infantilismul lor - chestie altminteri deloc de condamnat, nu toată lumea este cît de cît puternică sub cerul acesta...
Oamenii aceştia vor să li se dea.

În context, o femeie oarecare declara în media că iese în Piaţă pentru viitorul copiilor lor.
Afirmaţia ţine totuşi de glumă ori măcar de mască a unor alte trăiri ale respectivei.
Viiitorul cuiva depinde de ce ştie să facă, de cîtă importanţă dă învăţatului, de cît de iute ştie să se ridice după o înfrîngere. Iar dacă se nimereşte să nu fi fost blagoslovit cu aşa însuşiri, măcar să posede arta de a lua lucrurile cum sînt şi să-şi drămuiască mai bine banii puţini...

Observ prin publicaţiile de minţi mai luminate că se dă puţină importanţă manifestaţiei. Este o curiozitate şi atît. Oamenii aceştia sînt ocupaţi cu munca.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu