luni, 16 ianuarie 2012

[JURNAL] 15 ianuarie 2012

Nu e de Eminescu.


I


Se întîmplă să-mi desfăşor activitatea profesională la etajul 17 al unui tower din partea de nord a oraşului.

Prin deceniul opt, citeam în revista "România Pitorească" despre zisele unor tipi, care munceau în clădirea ISPH din preajma stadionului Dinamo, cum că în zilele senine de acolo se văd dragii lor Bucegi.
N-am negat posibilitatea.
După nişte ani, cînd Vasile Ciobăniţă, după ce naşul trenului personal de dimineaţă spre Valea Prahovei ne-a dat jos la Ploieşti Vest, ne-a urcat în căutarea unei alte ture în garnitura de Slănic. Din cîmpia pe unde acea linie secundară trece din bazinul Prahovei spre est, am descoperit cu multă încîntare imaginea Bucegilor. Se vedeau clar, minunat, aparent la doi paşi. Era un ianuarie, ceva de genul ăsta, soarele nu trecea prin stratul înalt de nori,  dar puteam zări ca prin sticlă curată masivul nostru de suflet...
Mai apoi, de fapt în ultimii ani (iertat să fiu dacă am descoperit acest lucru banal abia spre bătrîneţe...), am văzut c-alde catedrala de stîncă a inimii noastre se vede onorabil şi de pe DN 1, să zicem de pe la Româneşti.

Din clădirea de birouri unde muncesc s-a întîmplat să nu am atmosferă prea curată în săptămînile scurse de la venirea acolo.
Pînă ieri.
Cînd atmosfera zilei mi-a permis să gust şi eu senzaţia acelor înaintaşi (la o adică nu mult mai înaintaşi, aveam şi eu vreo 20 de ani pe atunci...), care zăreau din urbea dîmboviţeană a pierzaniei - în sensul că ar ucide natura - Bucegii.
Ce-i drept, un confrate geamăn de beton îmi taie din vedere, dar pînă pe la Piatra Arsă tot am văzut. Iar restul ştiu cum arată.

Cu aşa şansă, am început să văd ce mai vizibil...
Ciucaşul.
O senzaţie plăcută mi-a lăsat şi dealul de deasupra Văii Călugăreşti, de la Ploieşti şpre Buzău.

Către vest, raportat la Carpaţi, am văzut clar Leaota, chit că lanţul ce-o leagă de Bucegi părea optic mai lung decît aş bănui.
Şi mai spre soare-apune, o ceva bănui a fi fost iezer Păpuşa.


O să spuneţi, o să întrebaţi dacă nu cumva îmi juca feste ochiul.
Mi-am pus şi eu problema, dar după o vreme capeţi experienţa de a decide între munţi şi nori, între mi se pare (nu-i deloc exclus) şi chiar e. Aş putea spune că arată al naibii de bine construcţiile de nori legat de care eşti iniţial gata să bagi mîna-n foc cum că-s munţi falnici. Treaba asta se întîmplă, am constat, mai ales spre seară.

Eeee, am mai observat ceva.
Şi aici pot trezi îndoieli.
Am privit şi spre sud.
Unde Dunărea e la 60 kilometri.
În direcţia cu pricina, mai exact spre sud curat (mă ghidam după drumul Casa Presei - Arcul de Triumf, pe care îl ştiu curat N-S) se vedea un ceva. Aparent dealuri.
Prea aproape nu simţeai a fi. Deja ochiul se antrenase şi în a depista cît de cît distanţele. Adică vedeai ce şi cum cu un deal Valea Călugărească sau Leaota.
Spre sud, nu am eu idee eu grozav de geografie, dar ştiu că e un lanţ V-E. Balcanii.

Eu-s destul de tare pe opinia mea, dar în acelaşi timp accept şi opinii contrare, legat de astă-mi pretenţie.

Mica problemă fu că mai apărea ceva, mai la vest de acele "dealuri". Ăsta mai mic, dar sesizam clar că e binişor mai departe. De unde socoteala că în realitate nu e deloc mititică acea dîlmă.
Or, după cîte mă ţinea memoria, cam în partea aia e partea înaltă a Balcanilor.
N-am pretenţia că vai ce Musala zăream eu din dreptul lacului valah Herăstrău, dar un ceva era acolo. Şi-s şanse să nu mă fi păcălit ochiul.


PS
Paradoxal, sînt prudent în sine făcînd aceste afrmimaţii.
Căci, acum cîţiva ani, mă nimerisem la vreo 30 de km nord-est de Salonic. Şi pînă sp ajungem a-l vizita, cătam cu privirea miticul Olimp, de pe vîrful dealului din preajmă.
Am zărit eu ceva şi eram foarte încîntat că ăla va fi fiind Lăcaşul Zeilor. M-a pus naiba să întreb în dorul lelii pe un localnic ce şi cum, după care m-am dezumflat: minunea măreaţă din depărtare era doar muntele altminteri modest ca înălţime, care domină cam dinspre vest Thessaloniki.




Hai să-i dau o poză şi zonei Salonicului:


Nu cred că e vreo sută de kilometri în linie dreaptă de la Polidendriu-ul unde adăstasem la Olimp, dar asta e, natura vru să salte muntele



II


Am făcut referiri ieri ori mai demult la aspecte mai neplăcute, dacă nu de-a dreptul insuportabile neavizabilor, ale Vieţii.
Paradoxal nu ţin să-mi amăresc existenţa cu asemenea explorări ori acceptări de ce găsesc acolo.
Dimpotrivă.
O fac pentru ca acele inevitabile momente să mă prindă cît mai puţin nepregătit.
Iar totodată, dacă nu mai plătesc paznic să le pitească la beciul ignorării, să mă bucur mai mult de existenţă.



III


Prin bunăvoinţa unei foste apropiate doamne (o să ajung ca autorul, dacă nu precum Gonzalv Ionescu, cel din Bietul Ioanide, cu două ex-consoarte ce colaborau incredibil cu prezenta jumătate), am putut împrumuta şi citi volumul de oarece memorii pe care Nicolae Manolescu l-a scos în 2009, la Paralela 45, Piteşti: "Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă."

M-a pus pe gînduri / m-a cucerit.
Dacă m-aş apuca de citit (din nou)?
Pînă acum, cum notam parcă şi aici, pe blog, mă credeam la vîrsta comentariilor.

Manolescu, la o adică fost şef al doamnei care îmi pretă cartea, are între altele şi două lungi pasaje, care- dacă num-o da gata lenea, le-aş reproduce aici...

Unul e legat de subiectele sinistre de care aminteam nu mult mai sus.E vorba de ultimele luni, săptămîni ale Monicăi Lovinescu. Teoretic aruncă o umblă asupra faimoasei fiice şi nu numai, dar cu acest preţ e posibil să mai pricepem o bucată de viaţă. Aşa e ea, Viaţa, nu cum bănuim noi pînă la un moment dat.



... Mă întorc la Paris, la Monica  şi la Virgil. Cînd s-au prăpădit, unul dupa altul, mă număram printre cei mai vechi prieteni ai lor în viaţă cu care rămăsesera în legătură. Deşi au făcut pentru noi, cei din ţară, ca şi pentru emigranţii politici, mai mult decît oricine altcineva, au avut parte de ingratitudine. Felul în care s-a dezis de ei Paul Goma, care le-a datorat enorm, rămîne un foarte trist exemplu.
În 1967, cand i-am cunoscut, aveau amîndoi în jur de 40 de ani. Monica era o mînă de femeie, neagră ca rnaslina, vorbăreaţă, cu ochi sclipitori de inteligenţă, fumînd tigara de la ţigară. Virgil era un bărbat atrăgător, spelb, distins, îmbrăcat cu gust şi trăgînd veşnic din trabucurile lui de cea mai bună calitate.  Întîlnirile noastre se petreceau de fiecare dată la fel. Ajungeam la ei spre seară. Dupa un pahar de whisky, eu, şi de coniac, Monica (Virgil nu bea alcool), timp în care ne informam reciproc despre toate şi despre nimic, mergeam la un restaurant din vecinătate, la inceput unul franţuzesc, apoi, unul chinezesc, la urmă unul algerian (berber, mai exact).
Monica nu ştia să gătească. Gabriel Liiceanu i-a ironizat în memoriile lui pe tema desăvîrşitei  incompetenţe în materie culinară. Adevărul e că mîncau de obicei semipreparate, iar la restaurant nu ieşeau dintr-o foarte restrînsă gamă de plats, repetat verificate. O singura dată am luat cina acasă,cînd Monica era cu un picior în ghips. Curnpărasera un ditamai curcanul, care trebuia doar pus la cuptor. Cum Monica  nu se putea deplasa, a căzut pe Virgil treaba cu pricina. Dar Virgil habar n-avea ce tavă e potrivită şi în ce dulap se găseşte, nici cum se aprinde cuptorul. M-am descurcat eu, de bine, de rău, nefiind cine ştie ce bucătar, spre deosebire de prietenul  nostru comun Gabriel. Odată scos curcanul din cuptor, şi la timp,  măcar necopt, nici ars, trebuia tranşat. Manualitatea mea subnormală nu mi-a îngăduit decît să-l sfărîm. Asta nu i-a scăzut cu nimic entuziasmul lui Virgil, care, urmărindu-mă din priviri, strigă în româno-franceză: ,,Monique, Monique, să vezi ce mînă de chirugien are baiatul asta!"
În ce priveste preocupările, Virgil era cu filosofia şi cu muzica, Monica, cu literatura şi psihologia. De cîte ori ştia ca vin în Franta, Virgil făcea un drum la FNAC şi cumpăra toate noutăţile muzicale, în dublu exemplar. Am transportat, mai ales dupe 1989, zeci de discuri şi apoi de cd-uri, chiar mai înainte de a-mi fi procurat aparatura necesară ca să le ascult. Virgil nu era doar un pasionat (sculele lui erau profesioniste), dar un perfect cunoscător. Într-o împrejurare, vorbind la telefon, îl intreb dacă aude muzica din fundal. ,,E Mozart, concertul cutare, interpretat de. .. (am uitat de cine), pe care-l am de la tine". Îmi dau seama imediat că am spus o prostie. Virgil exclama scandalizat: ,,Monique, Monique, baiatul asta a înnebunit. Cum să-i fi dat eu cd-ul? Cutare nu ştie să-l interpreteze pe Mozart, nom de Dieu!". În rafturile din livingul casei, microsioanele au luat locul cărţilor, apoi cd-urile pe al microsioanelor. Monica îşi avea cîrţile ei în dormitorul de la etaj, unde, în anii în care nu se mai dădea jos din pat, depozitase seriile de la ,,Humanitas" din operele proprii, ale ei şi ale lui Virgil, precum şi editiile Eugen Lovinescu. În dormitorul lui Virgil, erau cărţile românesti, cu dedicaţii de la autori, primite în decursul timpului, care acum se afla în biblioteca Uniunii Scriitorilor. Regăsindu-mi dedicaţia de pe Lecturi infidele,  mi-am putut aduce aminte data exactă a cunostinţei noastre: 27 septembrie 1967. Şi peste tot,  din pod pînă în garajul niciodată folosit în scop propriu, colegii de reviste, scrisori…  
După 1989, i-am vizitat deseori la Paris. I-am întîlnit şi în ţară, de cîte ori au putut sa vină. Ultima oară au trebuit sa plece în grabă. Maşinăria din cordul Monicăi se defectase. Anii din urmă au fost tot mai trişti. Nu se se exact de ce  boli au suferit, unul şi clălalt, şi din ce cauză au murit. Am arătat o copie a anamnezelor lor, două dosare grele, cîtorva mari doctori din  ţară. Mi-au declarat acelasi lucru: nu se poate pune un diagnostic pe baza lor.
Muţenia lui Virgil, retras în sine ca intr-o carapace, absenţele lui din conversaţie, le-am pus o vreme pe seama faptului că nu mai auzea aproape deloc. Vorbindu-i în faţă, raspundea, redevenea el insuşi. ,,Nici muzica nu mai ascultă", il reclama Monica. Foarte probabil, n-o mai auzea nici în căsşi. Alte semne că ar suferit de Alzheimer, cum a fost totuşi diagnosticat, n-a dat nici în faza incipientă, nici în aceea finală a bolii. Pur şi simplu, la un moment  dat a părut ca nu mai vrea sa trăiască. S-a închis definitiv în sine. A murit fără s-o recunoască pe Monica. Ea îi intorsese vizita la spital, transportată cu targa, dupa ce, cu cinci ani inainte, Virgil se decisese să facă acelaşi lucru, cînd Monica se afla, ea, în stare foarte gravă. Atunci, Monica ieşise brusc din somnolenţă,  văzîndu-l. Stătuseră numai ei doi, de vorbă, aproape o oră. Ce-şi spuseseră? Între ei comunicarea  era de ceva vreme dificilă. Nici măcar nu se mai tachinau,  cum o facusera toată viaţă. Era ca şi cum ar fi avut fiecare un dinte contra celuilalt. Monica nu era ceea ce se cheamă un om bun. Avea maliţii care nu cruţau pe nimeni, mai ales pe Virgil. Se purta cu el autoritar. O aud: ,,Virgil, Virgil, nu vorbi prostiil" Mi-e greu sa repet tonul vocativului, pe care l-am auzit în cele mai diverse imprejurari. Virgil nu răspundea niciodată. Nici macar nu se făcea ca n-aude. Schimba pur şi simplu vorba. Pînă cînd, într-o zi, n-a mai scos nici o vorbă.
Monica era deja paralizată. Nici în cazul ei mai exista certitudline în privinţa   bolii. Faptul că a refuzat orice exerciţiu pentru relaxarea  musculaturii poate fi o cauză agravantă, dar nu una a declanşării bolii. Cînd venea fizioterapeutul, îl plătea şi îl expedia.   Mai tîrziu nu-a mai putut face nimic.  Un picior îi era răsucit şi complet anchilozat. Mîinile au încetat s-o mai ajute. Să mai ţină o carte, să formeze un număr de telefon şi chiar să mai fumeze. Scăpa deseori ţigara pe plapumă. Dacă nu era cineva de faţă, putea provoca îm oice moment un incendiu fatal. De unul chiar a avut parte, spre sfîrşit, fără să fi fost din vina ei. Nişte squateri dăduseră foc unei case vecine, părăsite, şi focul se extinsese la acoperişul Monicăi. Din pricina fumului inhalat, a trebuit transportată urgent la spital. Cel mai curios este că paralizia progresivă şi-a asociat halucinaţii. Primele le-a avut la început de tot. Erau, probabil, coşmaruri, se trezea urlînd, în primă noapte, nu ştia ce e cu ea. Mai tîrziu începuse să confunde lucrurile. Ne spunea, lui Mihnea Berindei şi mie, că s-a uitat pe geam şi ne-a văzut venind, deşi nu se mai dăduse demult jos din pat. Sau că are o invitaţie în seara aceea şi ne roagă s-o scuzăm. Nu sîntsigur că a fost conştientă de moartea lui Virgil. Uneori părea că-l crede în viaţă: “V-a lăsat Virgil nişte plicuri jos, în faţa bibiliotecii”, ne spunea. “Cînd, Monica?” “Nu ştiu, ieri, alaltăieri”. O vedea frecvent pe mama ei. Se socotise dintotdeauna vinovată de moartea ei. Credea că, dacă ar fi dat curs solicitării Securităţii de a se reîntoarce în ţară, mama ei ar fi fost cruţată. Spre deosebire însă de alte împrejurări, vizitele acestea ale mamei nu păreau rodul unei confuzii. “Ştiu că nu poate fi ea”, ne spunea. Confuziile alternau, de altfel, cu momentele de luciditate. Ultima oară cînd am fost la ea,la un spital dinafara Parisului, considerat de recuperare psihică şi neuromotorie, ne-a privit cu mare atenţie pe Mihnea şi pe mine, şi ne-a spus: “Voi nu v-aţi certat niciodată, nu-i aşa?”  Ce va fi fost în capul ei? O clipă mai tîrziu, a adormit brusc. Am plecat înainte de a se trezi. A murit după două zile. N-am avut curajul să-l întreb pe Mihnea, care a stat cu ea în ultimele zile, dacă s-a mai trezit vreodată după acea întrebare al cărei tîlc adevărat ne va rămîne în veci necunoscut...






A doua bucată e legată de Corneliu Coposu.
Părerea mea despre acesta nu e străluce, ori măcar nu prea aproape de a epigonilor acestuia. De ce nu scotocesc şi după alea bune ale Titanului de pe Mămulari (paradoxal, e strada unde m-au adus părinţii de la maternitate - mai exact am locuit primii-mi patru şi şi jumătate - ..., dar Corneliu C. a revenit din puşcărie acolo, cam vizavi de curtea noastră, la doi ani după ce ne-am mutat noi la bloc).
Cred că şi aici e ca la un Emilian Cristea. Cîtă vreme suporterii lui văd totul în alb-negru (în negru, pe rarisimii detractori ai acestuia, respectiv pe comuniştii gen Ion Iliescu), păi a fi iertat, dar nu aş putea echilibra balanţa decît văzînd aparent doar cele mai puţin glorioase. Culmea că văd ăi ca mine doar cele neplăcute, dar o fac îndeobşte argumentat, în vreme ce fanii nu se obosesc cu aşa instrumente...).

Bon.
Păi Manolescu îmi întregeşte informaţiile despre Coposu.
Şi nu-mi pare deloc (oi avea atîta fler...) că bate cîmpii.
Să precizez, că mi-a scăpat (în goana de a-mi rezolva unele probleme personale, probabil cu tata): e vorba de activitatea politică a Seniorului.













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu