joi, 12 ianuarie 2012

[PSIHOLOGIE, VIAŢĂ] Diurne, 12 ianuarie 2012

I

Spuneam ieri / în ultimul post că am de gînd o scrisă în continuarea acelui material.
Mai exact, între pozele, hîrtiile întîmplător răsfoite anterior se afla şi una aparent ieşită din subiect, mai exact imaginea unui unchi prin alianţă - mort acum 35 de ani, iar chipul său de acolo fiind cu alte decenii înainte, mai exact din tinereţea-i.



Nu ştiu ce rezistenţă mă opreşte să purced la extinderea anunţată, chit că în sine nu simt vreo durere, vreo reţinere concretă, de genul M-ar durea de la asta...
Ceva e legat de tata acolo, cel puţin teoretic, dar nu reuşesc să văd ce...
O las pe mîine şi cer scuze anticipat pentru lălăială...
De fapt, să vedem pozitiv: lălăiala este semn că a pus în vînturere zone interioare ceva mai amrid ecît anticipam.


II

Căutîndu-mi singur un avocat al stagnării (numai atît?), al lui a nu prea citi, mi-am amintit zisa cuiva că nu e de colea să ştii bine cărţi puţine dar de calitate...
Totodată, alt domn spunea că acumulăm pînă la o vîrstă, apoi vine comentariul...

Eu nu-s cu Biblia, ci cu anumite cărţi de psihologie... În ultimii doi trei-ani am avut de căpătîii, cu conspecte cărate zi de zi după mine, pe Karen Hornei, mai exact "Conflictele noastre interioare", respectiv Dietmar Stimerling,  "Zece abordări psihoterapeutice ale depresiei". Ambele intră, după opinia mea, în categoria ălor de pun tare degetul pe rană, chestie care prinde şi bine, căci obligă la o conştientizare accelerată a problemelor - de care noi fugim de regulă, negîndu-le existenţa. E şi normal, dor al dracului dacă umbli acolo, sparie crunt, sinistru.


De la o vreme sînt ataşat de o cărţulie. Un fir de nisip pe plaja nesfîrşită a oceanului.
E manualul pe care l-am avut în anul întîi la Jurnalism, de Psihologie mai exact. Semnată de un domn de care am mai pomenit pe aici, Matei Georgescu.

Legate de toate trei, de faptul că stătui nene cu anii pe cîteva puţine noţiuni, opinez că treaba e oarecum tridimensională. Dacă nu quadro, fiecare palier al înălţimii fiind - aşa mi se pare - el înuşi o Lume...
A citi e una, a învăţa alta, a plasa în adîncurile noastre e alta. Repet, adîncurile fiind multe. Nu ştiu cu ce să le compar, cu alde clasica varză pshanalitică ori cu o coborîre spre Centrul pămîntului...?

Cred că au coborît nivele bune, spre conduită, cîteva lucruri.
De pildă să realizăm că disputele cu oamenii, contactul cu oamenii poartă din plin amprenta trecutului, a relaţiilor cu alţi oameni. Totul fiind bazat pe genul de legătură pe care l-am avut cu părinţii noştri.

Matei mai spune ceva în context, că niciodată nu sîntem în contact direct cu realitatea, avînd între noi şi Ea amprenta experienţelor anterioare.


De la Matei (chit că şi el le-o fi luat de undeva...) am mai reţinut că tipul din faţa noastră, cel furios, agresiv, are nişte experienţe în spate, care îl obligă să se poarte astfel.
De la o vreme se afundă în mine, spre Centrul pămîntului interior de care vorbeam, această obişnuinţă, de a vedea cam ce l-a dus pe aceltip de se comportă astfel... Nu spun că reuşesc întotdeauna, deseori - mai ales în contact direct - vînzoleala inconştientă lăsînd puţin loc de asemenea savantlăcuri. Dar privesc diferit terţi.
Dimineaţă, la job, văzui două-trei femei de la curăţenie iritate din senin.Nu ştiu ce mi-a venit ori cum mi-a scăpat o vorbă amabilă. S-a destins urgent.
Nu-s omul sfaturilor gen Bre să fii bun!..., dar m-am amuzat şi înduioşat de constatare...

Să vezi ce-l mînă în luptă pe celălalt...
Bineînţeles că aici există riscu' de a ne crede niţel demiurgi / mai cu moţ, dar dacă vom conştientiza şi aici problema ce se naşte, o vom tempera iute...


III

Din caietul de însemnări


"Renunţăm greu în adînc la pretenţiile copchilului de a-i veni tot de-a gata....
E posibil ca doamnele cele iritate şi iritabile de al curăţenie de care aminteam să plătească şi ele tribut neputinţei de a se separa de acea vîrstă interioară...
CE-I DREPT, cum remarcam privindu-l p Radu iar apoi chiar comunicîndu-i-o, UN COPIL ARE NEVOIE  SĂ I SE EXPLICE GREUTĂŢILE DE VIAŢĂ PE CARE URMEAZĂ SĂ LE ÎNTÎLNEASCĂ CURÎND, legate de etatea lui, NUMAI CĂ AMĂREALA ACELEI ÎNCERCĂRI, RESPECTIV DESPĂRŢIREA DE O ATITUDINE MAI COMODĂ DIN TRECUT E SĂNĂTOS / BINE SĂS E FACĂ ÎNTR-O ATMOSFERĂ DE DRAGOSTE PARENTALĂ.

Ia-uite ce a ajuns să scrie Mircea, despre dragoste... Hotărît lucru, viaţa ne duce prin zone neaşteptate!
Mda, asta îi comunicam ieri dimineaţă parcă lui Radu, după ce îmi ţîşnise mie în minte în prealabil...


PS
În căutare o poză Matei Georgescu pentru ilustrat cele de mai sus, nimeresc iar un post la unui tip, care îl laudă.
Eu îmi amintesc faptul că am postat vreo două comentarii, cum îmi vin mie, în cascadă - dar văz că nu mai e niciunul.
Nu îmi trebuie minte multă pentru a realiza că nu i-au convenit autorului postului şi le-a şters.
La care pic pe gînduri, deşi natura are reguile ei...: să vrei să te dregi interior, să te dea gata scris ale unui psiholog, dar să îţi pice prost ce nu îţi convine.
Asta apropo de a ieşi din stadiul infantil, unde ne deranjează crunt că lumea nu e cum vrem noi...

La bani mărunţi, atitudinea e de înţeles, căci procesul - în care urez tuturor să izbutească - are etape, iar pe destule din ele una fumăm şi alta facem... Mai exact schimbarea a avut loc doar cam spre suprafaţă...

În context, mie mi se pare că textul care îl dă pe spate de dl. Bogdan Nicolae e cam din topor, cam pentru pătura noastră conştientă şi atît. Deci cu şanse reduse de a avansa iute spre adîncul care, totuşi, contează mult. (Faptul că pătura de sus îl controlează uneori/de multe or nu înseamnă că Ăl de jos nu-şi la momentul oportun revanşa...)



IV

Ps-ul de mai sus mă obligă la un nou set, deschis de literă romană.

Ce mai scrie în caietul dictando:
Pomeneam cîndva că alde credinţa religioasă e o chestie solidă, ca urmare a dorinţei multora de a se refugia aici, dar şi a oportunismului social. Dar în aceeaşi timp şi foarte şubredă, rezistă greu la contraargumente - cu precizarea că dacă ateul, mai ales copt, stă binişor în a primi  contraargumente, ateul chiar şi după baricadare în acea confruntare se poate trezi acasă cu subrezeli interioare...

Eee, auzeam în mass media că în Arabia Saudită, printre condamnaţii la moarte (prin decapitare) îs şi aceia care şi-au părăsit religia. E de bănuit care.
Or altă explicaţie nu văd, decît că se doreşte extirparea, pe această cale abruptă (auzi, decapitare!) a unui de care stăpînirea de acolo se teme, deci îl vede ca foarte posibil fără sancţiuni din categoria celor amintite.
Greşesc pe undeva în raţionament?

La fel proceda şi Inchiziţa, la vremea cînd creştinismul avea vîrsta de azi a mahomedanismului (am zis bine?).


Apropo de copilul din noi.
Careva, de fapt mai mulţi, la radio, declarau că ajutorul oferit de stat la înmormîntarea cuiva - de 2100 şi ceva lei noi - e mic...
Şi îmi fuge aici mintea la un fenomen, în RATB-ul bucureştean. Priviţi cum se înghesuie oameni deloc invalizi la urcarea prin uşa din faţă. Traduc acţiunea printr-o pancartă pe care scrie: "Eu am nevoie (dar mai ales: EU VREAU) tratament special, vreau greutăţi mai mici. Punct.)


Cred că tratamentul fricii trece prin a-ţi imagina cît mai clar (dacă apuci să conştientizezi) situaţia, tratamentul de care te temi. Deja restul, sentimentele, îi ceva simplu.
Asta şi pentru că sentimentele nu mai sînt pitite. Cu par de jăndar la poartă, să nu iese.

(va urma)



V

Vise.
Mi le-am tratat multă vreme pasămite în cheie psihanalitică. Adică ce o fi în spate la secvenţa cutare, ce deşteaptă acel simbol. Rezultate cam nule, mai ales pentru c-am făcut asta pe cont propriu, neavînd bani de un psihanalist alături.
De la un timp am alunecat pe panta lui a le lua drept premoniţii, cel puţin o apreciabilă parte dintre ele.

Este drept că tentaţia e foarte mare să vezi doar lucruri de bine, nu şi rele... Nu şi semnale despre un hop mai mult sau mai puţin periculos.
În sensul bun fu mersul meu spre Olteniţa cu trenul, unde e supracontrol iar eu blatist. Schimb vagonul, iar e caraulă şi acolo.
Din staţia următoare decid să mă întorc spre Bucureşti. Personalul în sens invers. La ghişeul gării, biletul e şapte lei. Nu iau. Iar e supra- (ghici ce-i asta, în limbaj Freud...?) în garnitură. Cobor la următoarea staţie. Aici la ghişee e lume spălată, tipi la costum. Numai că biletul e opt lei, deşi distanţa de parcurs e mai scurtă...
(Nu am reuşit să mă lămuresc nici la veghe ce e cu mesajul ăsta cu preţul biletului...).
Iar nu iau. Iar nu plătesc preţul, aş spune acum, cînd scriu...

La o linie paralelă e un tren cu persoane spălate (aici nu mai e Paznic!). În aceeaţă direcţie. Deja s-a pus în mişcare. Îl scap în primă fază, dar un efort volitiv zdruncină realitatea şi mă prind de ultimul vagon... O duduie, scundă şi cam blondă, îmi ia rucsacul. Eu vin neajutat prin exteriorul vagonului, pînă la prima uşă...

Ăsta e un vis care poate entuziasma în exces...
Mai exact Domnul nu bagă şi în traistă...


Vis mai nasol dar pe care cred că l-am folosit deştept a fost altul.
Eram pe ceva ge platou, mai exact gen zona aflată între vîrful Omul şi Scara, acel Platou nu mai ştiu cum îi zice, parcă al Spintecăturilor. Parcă.
Atîta doar - realizez acum, era întors cu 180 grade. Adică la sud de Omul, iar traseul cobora spre vest.
Nu am probleme să mă simt prost ori să mă grăbesc spre vale, cum avui într-un vis de acum 10 ani.

Poteca ok. Nu am de gînd s-o iau pe acolo.
Niţel mai jos, nişte muncitori amenajează nişte pasaje, ce par simple, cu lanţuri să se ajute turistul.
De curiozitate, dar maia les ca să mă dau deştept şi să pierd timpul, mă duc pînă acolo.
Atîta doar că zona e mult mai accidentată, a la Lanţurile Deubelului PC.
Asta e, îmi zic şi continui să cobor.
La un moment dat e o zonă cvasiverticală, cu două pitoane, unde zic c-o fi mai comod să dau sfoară de rapel. Atîta doar că un piton iese, din start, pînă să pun sfoara...


Am notat avertismentul, iar la nici o zi am fost sunat pentru un test dtp.
Iar aici, nici gînd să fie simplu, căci doi ani şi jumătate de pauză (Dragoş Zisopol de la UER să trăiască, nu spun la cîţi doi metri adîncime...!) se simt, iar amicii acolo merg în Quark, nu în InDesignul pe care am exersat eu, ca reprezentînd viitorul - e şi mai stabil, observ acum, devenindu-i per tujur fan....
Nu am mai apucat să mă dau mare în exces, căci aveam avertismentul visului în minte...


Cam aşa aş propune tratamentul lucrurilor...
În context, prietena Tatiana îmi spune că C. Jung acorda o mare importanţă caracterului premonitoriu al viselor...


Un vis frumos (să fie un an-doi?), dacă nu v-am plictisit, îmi fu faptul că moştenisem şi apartamentul geamăn, al vecinului. Blocul e nou.
Simt că ideea devine realitate. Dar nu e vorba de casă, de vreo construcţie clasică, ci un domeniu interior care apare din senin.
Pare lipsă de modestie ce afirm.



Să aveţi o seară frumoasă!
Continui mîine cu extrase din Caet.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu