marți, 31 ianuarie 2012

[SOCIAL, UMAN] Bellum omnium...

I

Bellum omnium contra omnes.
Războiul tuturor contra tuturor...


Cam asta e lumea - după neînsemnata-mi părere...


Nu fac însă din aiasta o tragedie, iau lucrurile cum îs, însă nu înainte de a mă dumiri ce şi cum cu ele...


Mă amuză vorba aia din Biblie, cu Adevărul. Şi în general cînd ideea este fluturată mîndru, peste un plai sau altul, peste un domeniu sau altul...
De fapt, e vorba de adevărul propriu, al aceluia care îl lansează... Care încearcă deseori ori să te înhame de-a dreptul la căruţa lui, ori măcar să-i sprijini întreprinderea...

Altminteri, fiecare încearcă să-şi facă viaţa cît mai plăcută / frumoasă / suportabilă, chiar dacă pătrunde astfel în teritoriul altuia ori încearcă să-şi înşele seamănul.
Că o face conştient sau ba - deja nu mai contează.


II

Am zis că nu cred în Dumnezeu.
Uneori sînt nevoit să fac acest lucru cunoscut. Unii - precum un subofiţer dintr-un biroul al Secţiei 8, ieri - tratează cu respect opţiunea celuilalt, chit că probabil pricepe greu aşa ceva. E obişnuit ca toţi să aibă Unul..., unanimitate care stă de fapt la baza unei construcţii cam fragile totuşi...

Mă nimeresc apoi în preajma unei cunoştinţe. Care e mai puţin paşnică, în ce priveşte opţiunea-mi.
E interesat cum mă suceşte însă...
Amicul porneşte de la afirmaţia mea că mă străduiesc să merg totuşi pe drumu-mi fără sens... Aaaa, păi cum vine asta, să vieţuieşti fără sens? "Păi matale ai unul?", întreb. Aaaa, păi să dai, să oferi..."
Ca unuia care nu a îmbătrînit degeaba, clişeul îmi sare crunt în ochi. Iar clişeele, după cîte mă pricep eu, au mai nimic în comun cu adîncul omului, e vorba de un simplu şablon pentru a pierde timpul, respectiv pentru a-i semnaliza celuilalt că respecţi arta vorbăriei goale - un liant altminteri în societate (o spune şi amicul Matei Georgescu, în manualul pe care îl tot citez...).
Bun.
Sărim cu discuţia la Basarabia.
E pămînt românesc!!! şamd.
"Domnule, dragoste cu sila nu se face. Dacă ei nu vor, asta e - la o adică şi a dvs. Sfîntă Scriptură zice something despre tăierea mădularului care vede altfel lucrurile..."
"Mirceo, da-s mancurtizaţi..."

După care vine o schimbare totală de altitudine.
E pămînt românesc! Acolo trebuie intrat cu mitraliera şi omorîţi toţi. Cu ăia de acum nu mai ai ce face...

Acum sper să nu mă citeze gazete sau gloguri ruseşti/rusofone pentru reproducerea discuţiei de mai sus...

Deci vorba vine de la un amic ce nu poate altmnteri de grija pentru Credinţă...
Dacă o să-i zgîndăriţi mai bine pe toţi credincioşii cît de cît în vlagă, veţi da de acelaşi dualism...
Credinţa în Dumnezeu este în parte sădită adînc de societate, îndeosebi împotriva pornirilor primitive, agresive. Pe de altă parte, omul crede în Cel de Sus şi pentru o mai mare siguranţă personală... Mă protejează...


Eu personal am sentimentul că alde credinţa este pe măsura animalicului posesorului.
Iar după o vîrstă, direct proporţională cu teama de necunoscutul morţii...




III


Renovare la Biserica Iancu Nou, din preajma Pieţei Iancului.
Acoperişul e auriu.
O vrea să facă vreo concurenţă soarelui? Nu cred, plus că nici nu ar avea şanse de reuşită.
Pur şi simplu - mi-i sentimentul - încearcă să inoculeze credinciosului ideea de valoros. În acest sens executîndu-se o paralelă la aur.
Carele aur nu cred că e foarte departe în rudenia cu banul.
Adică ochiul Cuiva.

Fără îndoială, la un 1700 sau chiar 1800 mă ucideau de mult cu pietre - chiar în domoala Valahie - pentru aşa observaţii...
Vivat secolul 21!


IV

Să revin la războiul enunţat în debutul postului...
Articol în Adevărul. Eu l-am citit în print, ediţia electronică fiind un pic diferită, aici:

Părerea mea este că, relatînd aşa ceva, gazetarilor li se rotunjeşte gura a plăcere. Probabil pentru că îşi arogă postura de moralist (e de analizat ce e aşa mişto pe acest palier - probabil o atenuarea amintirilor cînd altul îi freca ridichea respectivului).


Tânărul a ajuns un schelete de 30 de kilograme, cu encefalită, semipareză, surd şi plin de răni, după ce a consumat entobotanice timp de un an de zile. Pentru că nu mai poate vorbi coerent, mama acestuia, Maria Zamfir, a vrut să audă o lume întreagă durerea prin care a trecut în cele 365 de zile, cât fiul ei a stat ca un fugar, pe străzi, dar mai ales coşmarul care a început de când şi-a găsit copilul desfigurat de droguri legale. 


Aici deja am căpătat reflex. Cînd cineva jonglează cu formule, cu expresii sociale, deja pic în fandacsie. Droguri legale... Plus preşul de dus, cu desfigurat. Nu spun că n-o fi fost junele în cauză, dar totuşi poate ar sănătos să laşi cititorul a trage concluzii...
Bineînţeles titlul conţine şi vorba "Şocant", iar după a mea părere ăsta e primul semn că atît pe gazetar, cît şi pe cititorul avid de aşa pastilă îi doare drept în cot de eventuala victimă. Ambele tabere vor doar sînge.
Al altora.
 

Mai departe...
„Până la 19 ani era un copil normal, care muncea. A plecat de-acasă cu prietena lui, consumatoare de etnobotanice, şi au trăit prin canalele din zona Piaţa Unirii, Universitate şi cele din zona Sebastian. Magazinele de vise i-au vândut moartea!“, susţine mama băiatului. 
E şi poza doamnei acolo - fizionomie care mă duce iute cu gîndul la o replică din Omul care a văzut moartea: "Şi asta are o mamă, domnule!"

N-ai să vezi în texte de acest gen vreo grijă pentru a afla ce-l apucă pe respectivul s-o ia pe acel drum. Ce-i veni aceluia să lase baltă tot şi să se ducă alături de acea amică (bineînţeles că nu se oboseşte cineva s-o caute şi să-i ceară părerea...). Ce-i veni să plece de lîngă maică-sa. MIE, UNUIA, SITUAŢIA ÎMI STRIGĂ DUPĂ EXPLORARE  A MOTIVELOR... Adică e atît de neaşteptată (deşi pe lumea asta nu ar trebui să mire nimic, o clamau deja grecii acum aproape trei milenii...), încît e păcat să nu diseci la ea şi eventual să eviţi pragul de sus într-o situaţie asemănătoare.


Tînărul a avut motivele lui să procedeze cum a făcut-o... Chit că ajunge, după un an, să pice în grija altuia (şi implicit a impozitelor noastre...).
Deduc din modul de prezentare de mai sus, al gazetarilor şi oficialităţilor, că explicaţiile unuia asemenea caz nu pot trece de micul cerc al pricepătorilor în psihologie. Al Marelui inchizitor şi al apropiaţilor acestuia...
Vorba pare trasă de păr, dar cum altfel pot caracteriza situaţia?
Sînt adevăruri ce nu-i sănătos să se vînture prin lume... Că un tînăr avu parte de aşa experienţe pînă la 19 ani, de nu-i mai arde de viaţă... Că o familie poate fi din exterior una, iar din interior altceva, mai exact iad cît să-i ardă progeniturii să se sinucidă, fie şi lent... Că poţi prefera traiul în canale (dacă ştirea e reală...) celui într-un mediu - familial şi social - pe care îl simţi, probabil pe bună dreptate, mai insuportabil.

Aş ceva nu se spune, căci dai idei... Iar echilibrul membrilor fie şi onorabili ai societaţii este, totuşi, foarte fragil.
Stai în jug, acolo...
Căci şi părinţii tăi au stat, au suportat şi nu şi-au tăiat venele...
Şi au păstrat tăcerea.


Acesta nu e Adevăr, bineînţeles. E unul fără majusculă, însă real.

Un comentariu:

  1. Vrabiamihaiviteazu2 februarie 2012, 22:45

    "Tînărul a avut motivele lui să procedeze cum a făcut-o"
    Bineinteles ca o fi avut motivele lui! Ca i-or fi placut grozav senzatiile incercate, ca nu mai avea chef sa munceasca, s-o fi plictisit sa se spele mereu pe dinti :D si cate si mai cate, treaba lui! Dar a luat o decizie, sa locuiasca in canale pentru a scapa de cicaleala de acasa (banuiesc eu). Buna-rea, consecintele ei le trag toti, nu numai el: mama, cei din jur, contribuabilii...
    Daca tu te decizi sa pleci la munte incaltat cu espadrile si urci pe Valea Jepilor in luna aprilie (superbe senzatii, superb peisajul acolo sus) fara sa ai in vedere posibilele necazuri, nu e de vina nimeni.
    Iei o decizie, "iei" si consecintele in spinare. Ca altfel nu se poate.
    In rest, vad ca revii mereu (vorba lu'Caragiale) la ... castravete: viata de famelie este baza tuturor relelor. Daca ai stabilit odata asta, ai scapat de orice responsabilitate a propriilor decizii :D.
    Am zis ca nu mai citesc decat despre munte, dar intamplator am citit aici si nu m-am putut abtine de la comentariu :|.
    Frumoase imaginile din 1990, nu conteaza ca nu-s profesioniste, se simte viata in ele.

    RăspundețiȘtergere