marți, 31 ianuarie 2012

[SOCIETATE] Un articol Răzvan Exarhu

Un articol interesant semnat de Răzvan Exarhu (cam ca toate scrisele acestuia...), în Evenimentul Zilei.


Am să-l trec integral la subsol, căci nu se ştie cînd se încurcă ceva în bucătăria ziarului şi la linkul de mai sus apare nemica...



"Nu trebuie să fii foarte isteţ ca să înţelegi că nişte băieţi modeşti îşi dau licenţa la şcoala ajutătoare de manipulare a maselor, cu voie de la Marele Licurici, fireşte. Lucru care, de altfel, abundă în istoria noastră recentă, începând cu celebra revoluţie din ’89 şi fenomenul Piaţa Universităţii..."

 Interesant...




"...Ultimele zile ne pot oferi una din colecţiile cele mai bogate de tâmpenii spuse sau făcute de oameni care până atunci păreau nişte adulţi relativ responsabili sau politicieni rutinaţi...."

Nu ştiu cîte tîmpenii, cît evidente infantilisme. Vleau luna de pe cer, tati!  "Da, da, fiule, cum să nu! Mumosule, stai să te mîngîi pă cap..." (şi urmează faimoasa mişcare ca după un pătrat al mîinii).



"... Fenomenul Piaţa Universităţii, faţă de care încerc o oarecare jenă acum. Cum spunea un prieten de-al meu, românii fac nişte revoluţii care seamănă cu chefurile alea la care te îmbeţi foarte rău, faci foarte urât, uiţi, dar de la care rămân multe fotografii şi filmuleţe."

Poate nu e chiar asemenea beţiilor...
Nu văd de ce nu m-aş jena că la etatea cutare viaţa nu-mi oferise suficientă experienţă pentru a mirosi ce şi cum din realitate. Trec peste faptul că, precum în alpinism, ne cam căţărăm pe umerii altora, chit că putem rîde de frînghiile lor de cînepă ori de pitoanele-morcovi...


Cum am zis, mi-a plăcut articolul lui Răzvan!



SENATUL EVZ: Minerii la Vama Veche

Gheorghe Zamfir a spus că suntem poporul cel mai jegos de pe pământ şi cel mai minţit de pe planetă.
Eu aş spune, fără să merg la miting cu binecunoscuţii liberali din Galaţi şi Constanţa, că suntem poporul cel mai bolnav la cap din ţară. Din păcate, toată lumea stă prost cu nervii şi cred că ultimele zile ne pot oferi una din colecţiile cele mai bogate de tâmpenii spuse sau făcute de oameni care până atunci păreau nişte adulţi relativ responsabili sau politicieni rutinaţi. Asta se referă, evident, la toate părţile implicate în deranj. Cel mai neplăcut, însă, e sentimentul ăsta că deşi toată făcătura e la vedere, oamenii au credinţa că participă la ceva real, înălţător, cum este o revoluţie.

Nu trebuie să fii foarte isteţ ca să înţelegi că nişte băieţi modeşti îşi dau licenţa la şcoala ajutătoare de manipulare a maselor, cu voie de la Marele Licurici, fireşte. Lucru care, de altfel, abundă în istoria noastră recentă, începând cu celebra revoluţie din ’89 şi fenomenul Piaţa Universităţii, faţă de care încerc o oarecare jenă acum. Cum spunea un prieten de-al meu, românii fac nişte revoluţii care seamănă cu chefurile alea la care te îmbeţi foarte rău, faci foarte urât, uiţi, dar de la care rămân multe fotografii şi filmuleţe. Mi se pare foarte amuzant că tocmai noi, urmaşii vitejilor care au făcut probabil cele mai multe fântâni din Europa, pentru că le tot otrăveau în luptă, avem senzaţia că dintotdeauna am ieşit în stradă de capul nostru ca să ne strigăm nemulţumirile, cum titrează toate televiziunile. Aici am eu nişte dubii, mai ales că îmi aduc aminte cum pupau nişte bunicuţi cu părul alb mâinile minerilor. Şi înţeleg cât de uşor, într-o mizanscenă nu neapărat îngrijită, se poate construi impresia că o vânzătoare de seminţe chiar se transformă în Jeanne d’Arc.

Ceea ce-mi aduc eu aminte din Piaţa Universităţii în ’90 e că vedeam în jur, într-o proporţie suficientă, oameni cu care aş fi putut schimba o formă sau împărtăşi un ideal. La fel se întâmpla şi la Vama Veche, pe vremea în care acest loc însemna doar o plajă uriaşă. La fel ca toţi cei care cred că suprema libertate înseamnă să te faci zdrenţe cu bere ieftină la una din cele 1.000 de terase infecte din Vamă, probabil şi adunătura de neo-revoluţionari din ultimele zile, are nevoie să deschidă Balconul şi să se mântuie întru dreptate socială, demisie şi ce-o mai fi, alături de toţi mâncătorii de seminţe din jur. Adevărul e că asta e marea noastră măiestrie, facem nişte kestii spontane foarte bine organizate. E foarte interesant din punct de vedere ştiinţific şi fenomenul isteriei care a cuprins mulţi cetăţeni respectabili, care au simţit brusc nevoia să iasă în stradă pentru a susţine programul politic şi social generos de simplu al opoziţiei: Vrem să ajungem şi noi la putere. Ajutaţi- ne şi pe noi, suntem doi lideri acasă, bunicuţa e bolnavă şi murim de foame până la alegeri. La urma urmei, pe lângă penibilul discursurilor sau al abuzului de media, pe lângă mesajul deloc subtil că nişte iresponsabili vor să ia locul altor iresponsabili, rămâne doar întrebarea dacă nu cumva s-a stricat ceva definitiv în fibra naţiei, pentru că prea nu mai e nici una la locul ei.

După atâţia ani de gimnastică democratică, soluţia vine tot din joc de gleznă de judeţeană de partid. Oamenii de rând şi politicienii gândesc la fel, au memorie scurtă şi planuri pe termen la fel de scurt. Dacă n-ar fi atât de jalnic spectacolul, ar mai putea fi amuzant, cu toată inflamarea şi infantilismul care au cuprins presa şi poporul, deşi au trecut 20 de ani de repetat glumele astea. E adevărat că nimeni nu a mai cântat operă în uniformă SMURD. Adaug aici un sincer nino-nino pentru artiştii bugetari din Cluj. Şi pentru Iliescu Ion, care cere demisia lui Băsescu Traian, probabil de ciudă că dânsul nu şi-a dat-o, după 45 de zile de proteste. Dar probabil că sunt suficienţi oameni care cred că România în trening arată frumos şi demn, cu gluga trasă pe ochi şi fularul peste faţă. Închei cu o concluzie de la www.clandestino.fm: Ce-i spune un protestatar câinelui său, înainte de a-l scoate în parc? Hai afară, javră ordinară.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu