miercuri, 18 ianuarie 2012

[URBE] 18 ianuarie 2012


I


Îmi muriră lăudătorii...
Cătălin Popescu, pe vremea cînd io aveam bani iar el mă psihanaliza - în uluitorul ritm de o şedinţă pe săptămînă - mi-a complimentat la un moment teribil mintea, capacitatea 'telectuală.
Aş minţi să spun că nu a prins bine, auzind şi amintindu-mi de acele vorbe. Ce-i drept, aveam şi eu idee de cum trebuie să te porţi cu pacientul, cum trebuie să-i reclădeşti încredea în sine, între altele. Aşa c-am luat lucrurile sub oarece  beneficiu de inventar. Un colac de salvare, dar alături de care e sănătos să înveţi şi să înoţi.

Zilele astea, furtuna de posturi personale mi-a umflat iar balonul de părere că ce doxă de zile mari posed.
Vedeţi c-am pus italice la termenul balon.
Adicătele dacă te iei excesiv în serios pe drumul cu pricina, căderea de foarte sus e asigurată...

Un lucru mi-i clar însă.
Există sumedenie de subiecte, unghiuri asupra vieţii - ţinînd îndeobşte de ipocrizie sau pur şi simplu de teamă - pe care lumea nu le abordează, nu le atinge.
Da, nu puţine sînt prin manuale, prin cărţi - de psihologie ori de înţelepciune extinsă. Însă în scrierile curente ele lipsesc. Iar lumea se zbate totuşi în neştiinţă, chit că teoretic îi prinde bine...

Cu riscul de a o lua razna, văd că nici o revistă cerebrală precum preferata-mi "Dilema" nu se atinge de multe. Trec peste faptul că deseori fraţii de acolo acceptă comoda cale de a se revolta, nu de a investiga dă ce se petrece hulita stare cum se petrece...
Iar vreun alt vîrf - totuşi -  de lance, de pildă spiritul Caţavencu, posedă un grad remarcabil de mojicie şi oportunism. E şi ei români, nu, e şi ei oameni (mă rad pe bot aici de vreo acceptare CV condeier pe acolo...)...

Cum, cu stilu-mi nu o să fac prea curînd echipă cu careva?
E posibil.



II


Tras cu urechea la TV.
Sorin Roşca-Stănescu e revoltat că nu se televizează în direct vederea lui Boc cu Ponta, de azi.
Oare face pe..., ori e?
Ce să afli, de la acea întrunire? Falsitate, dacă îi pui reflectorul în ochi stimabililor lideri? Dacă nu îi pui, omul lasă voroavele inevitabile de tip Caţavencu în favoarea celor gen Tipătescu. Căci acolo sus nu merge cu flaşnete...

Nu neapărat plîng pre politicieni, dar este de notat scindarea lor (că ajunge o a doua natură / îi priveşte...), între tipul cu gogoşi şi - mă repet - caţavencisme, respectiv cel care se adaptează la realitatea.
R. fiind să-i faci cît de cît pe plac, dincolo de vorbe, infantilului cu vot.

Că respectivul politician îşi vede totodată de buzunar, al său şi al partidului (că şi nouă ne plac găleţile electorale!), asta e altă faţetă a lucrurilor.


O duduie face reclamă la nu-ş ce fond de investiţii, parcă.
Îmi atrage atenţia, scurt, dublul mesaj. Vorba e cum e (chit că din lemn), dar ochii sînt destul de înneguraţi, de afectaţi în stilul lovit de viaţă.
Asta din urmă, Viaţa, ne obligă deseori la gesturi discutabile în sine. Vrei să supravieţuieşti, să te îndestulezi, să fii în pas cu cerinţele unui domeniu (fie şi românesc) oarecare. Ca urmare, faci şi tu ce poţi. Creezi un text, te tîrguieşti cu o agenţie de publicitate, eventual te bagi în realizarea materialului de dus pe sticlă mai mult decît e cazul.
Şi aşa se ajunge la ce văzui în acel clip...



III


Piaţa Universităţii, zilele astea...
Dureros este să-ţi abandonezi iluziile, unei reguli de viaţă altminteri. Trecutul sub soare e plin de aşa abandonuri ce ne rup sufletul.
Societatea românească pare să dea înapoi. La o adică  ăsta e pacientul şi nu trebuie să ne ambalăm - noi, doctorii savanţi - că nu are răceală, ci hepatită.

Este clar că lumea bună lipseşte...
Iar eu am văzut-o, chit că nu era nici ea depozitara inteligenţei maxime.
Pe unde o fi, L.B.?
Probabil pe afară din ţară.
Totodată, se simte totuşi bine / suportabil  în România momentului. Asta probabil pentru că a învăţat să ia lucrurile cu sînt. Pentru că rezonează, mai mult sau mai puţin cu realitatea.

În cazul oamenilor din Piaţă, nu ştii dacă să rîzi ori să plîngi de ce vezi şi auzi.
Nu ştii totodată cum să-ţi dregi speritura, în faţa a ce vezi...
Ce e aşa de speriat, mă întrebaţi?
Păi iar cred că ajungem la metafora bolnavului... De fapt, e mai complicat ca la Camera de urgenţă...

Oamenii ăia sînt teribil de infantili. Vor marea cu sarea. Dar nu par nici să miroasă pe ce lume trăiesc, cum s-ar obţine acele lucruri fără de care mai că nu pot vieţui.
În această situaţie, mesajul lor e teribil de împrăştiat, pe un fond uman, de manifestări din care grupul Divertis îşi poate extrage materie primă o sută de ani de acum înainte...

Eu unul nu ştiu cum e cazul să se comporte un politician, destupat sau ba (ultima postură nu-i opreşte accesul la eficienţă, politica fiind şi ea sucită, ca viaţa însăşi), avînd în faţă, în Agora aşa - majoritară, chiar - categorie cetăţenească.

Bineînţeles că viaţa le va drege pe toate, mai exact va merge înainte, cu hîrtoape violete sau ba.
A trecut ea peste altele mai urîte.




IV


Brutalităţile poliţiei.
Altă deziluzie, deşi un HR Patapievici (relatarea arestului din 21-22 decembrie 1989) ne avertiza că, la Porţile Orientului, fiarele acestea vor exista întotdeauna, în aparatul represiv al statului.
Casandră de, conu Horia, cine să-l ia în serios?...

E neplăcut să te vezi mic şi prost în faţa unui aşa tăvălug poliţienesc. Nu mă refer la huliganii din Piaţă - dar ce garanţie am că gealaţii, cei care îi conduc nu se vor manifesta aşa inclusiv cînd interesul lor şi al liderilor ţării le va cere?...

Asta e, înghitem ameninţarea şi ne oblojim neputinţa cam ca Yoda, cînd o lălăie, cu capul în jos...

Ne rămîne doar să fugim, compensator, în Istorie.
Ne răzbunăm graţie gîndurilor şi întîmplărilor relatate prin cărţi. E neputinţă, recunosc. Mai putem spera, ruga, dori (şi nu se ştie) ca acele lucruri să se repete, măcar în parte...

Carele lucruri, evenimente?

Păi un ceva pus sub caleaşca ţarului Alexandru III...
Da, după ce augustul îşi dădu obştescul sfîrşit, au ajuns la ştreang parcă mai mulţi inşi... Asta pentru c-alde pravoslavnica stăpînire nu lăsă nimic de la ea... "Mujicul să fie mujic, să stea cu faţa în ţărînă la trecea noastră!".
Frumos pînă aici, numai că se-ntîmplă ca un condamnat Aleksandr să aibă şi un frate. Se pare că nu tocmai înalt. Başca o chelie ce făcu apoi carieră, ca imagine. Era Vladimir. Ilici şi Ulianov. Taica Lenin adică.
Cîţi au rămas apoi dintre foştii boieri şi slugile lor ce se credeau eterne, a se întreba Ceka, NKVD şamd. Vă veţi uita strîmb la aşa simpatii de moment, dar - totuşi - parcă nu toată aiureala şi vina-s la mine...



Se spune că la noi a fost în 1989 o revoluţie. Îndoi-m-aş. Revoluţiune fu la ruşi, cu începere din 7 noiembrie. Ăia au schimbat instituţii, dar şi oamenii, pe măsura violenţei depuse de aceştia din urmă în trecut. Ce şi cum, vezi bibliografia.Un Roy Medvedev de pildă.
Fu şi la francezi, la 1789-1794, cu a lor Place de la Greve între altele. Şi acolo se jucaseră unii cu focul.


Ceva asemnător fu la noi, la venirea comuniştilor. Nu ştiu să fi rămas, cel puţin multă vreme, zbirii anteriori. Ce-i drept, rîndurile acestora - de pildă ale celor care l-au sugrumat pe Zelea Codreanu - fuseseră rărite încă din hulitul 27 noiembrie 1940, laolaltă cu emiţătorii ordinelor, între care faimosul Gavrilă Marinescu.
(Ce băiat paşnic se voia aici! Dar el a pus la cale mascarada asasinării realmente mişeleşti de care pomenesc mai sus...)



Cum vă ziceam, însă, mă îmbăt şi eu cu apa rece a neputinciosului în faţa violenţei...
Care stă şi se bucură în vreun ungher că pe asasinul premierului Barbu Catargi (în foto e Cuza - n-am găsit în grabă alta), al cărui glonţ plecă exact sub clopotniţa Mitropoliei, nu l-au prins vreodată...


Cum, ziceţi că era de fapt tot din Poliţiune? Au, nu-mi stricaţi plăcerea! Rămîne, ce-i drept, satisfacţia că un Caragiale se ambala din chestii mai mărunte, de pildă birocraţia, şi gata aplauda (fie şi numai interior) nihilismul unui maladeţ puitor de bombe...



V

După ce m-am defulat sănătos mai sus, mă trezesc c-am chef de downloadat o melodie a Angelei Similea. "Nu-mi lua iubirea dacă pleci".
Acuma, îs carte deschisă pentru orice psiholog începător... "Ia-uite, dă unde venea violenţa... Ruşine!" ("De ce ruşine?" "Păi... Asta nu mai ştiu.")
Una la mînă, am ajuns (pardon! omul se teme de cînd lumea de aşa ceva!) să ne jenăm pentru o situaţie altminteri de viaţă. Că în spatele violenţei umane este deseori lipsa de iubire. Că I. asta nu e infinită şi că va insuficientă per tujur, asta e altă treabă.

Dar nu de prost pomenesc eu astea... (veţi fi învăţat probabil stilul subsemnatului, cu totuşi false declaraţii de vulnerabilitate...)
Ci (şi) pentru că la punctul I pomenisem despre subiecte care nu se abordează cam deloc în soţietate...



PS

Îmi vine să downloadez "Maria". A lui Aurelian Andreescu.
Iar e Ruşinică!.
Mariana fiind prima nevastă.
Ruşinea fiind pentru că treaba asta, mariajul cu ea, fiind acum decenii. Şi, paralel, că nu se cade ca om la vîrsta cutare, ca a mea, să face aşa ceva...

Cum, eu am SuperEgo prea dur...?
Mmm, e discutabil ce ziceţi. Put drumurile de inşi gata să te ia la balog, sîngeros (la figurat...) pentru aşa slăbiciune parcă...
Fiind vorba doar de ce vrea un suflet, un adînc.
Altminteri vorbim pe toate canalele despre suflet. Despre Iubire. Caracter. Şamd.


Bucuroşi le-om duce toate...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu