miercuri, 4 ianuarie 2012

[VIAŢĂ] Jurnal, 4 ianuarie 2012

I

Mă obsedează o zicere a lui Matei Georgescu (altminteri de mult subliniată în manualul lui de an I).
Lăsaţi să se producă simptomul.
Căci de obicei oi îl zgornim, cum ar zice copiii. Iar asta pentru că doare, pentru că jenează - stinghereala venind atît faţă de ceilalţi oameni, cît şi faţă de judecata părinţilor, pe care am încărnit-o de mult în noi, sub forma Superego-ului. 

Nu e uşor să accepţi simptomul.
Doare crunt, iar uneori nici nu apuci să-l suporţi, ci doar o iei razna, semn că beleaua a fost refulată, pitită, dar cu preţul acestei acţiuni, şi anume descărcarea pe altă cale. Inevitabil confuză.


Să vedem dacă se poate.
De la a şti (chit că, scos la tablă, nu aş putea reproduce exact lecţia lui Matei G.) este foarte mult pînă la a intra în conduită,în comportament.
Trec peste faptul că, o doză (mare) de suferinţă este rezervată oricărui muritor şi, oricît am freca asemenea învăţăminte, durerea e tot de suportat, chit că uneori e insuportabilă.


II

În context, zăresc destulă lume prin urbe (a se citi metrou, poate şi echivalentul suprateran) cu cărţuliii bisericeşti - îndeobşte mititele - în mînă.
Sînt curios cum decurg lucrurile la aceştia (de ambe sexe fiind). Asemănarea cu lecturile subsemantului din psihologice fiind vizibilă - cu rpecizarea căd e la o vreme am ajuns să privesc în jur în metrou, şi mai puţin să răsfoiesc de la urcare la coborîre...
Întrucît de obicei găina vecinului e mai grasă, am avut iniţial sentimentul că aceşti confraţi aparte se liniştesc grozav prin gestul lor. De, divinitatea căreia i se închină ei nu se compară cu rătăceala subsemnatului. Este însă de aşteptat că şi ei au neplăcerile lor...
Oare cum reacţionează, faţă de Magistrul de Sus, cînd lucrurile nu le merg bine ori cînd nu pricep nimic din cele din jur?


III

Apropo de religie, de ortodoxie, găsesc într-o gazetă naţională un mic grupaj, ce anunţă că-n ziua respectivă e sărbătorită sfînta muceniţă Anisia din Tesalonic.

Sfânta Muceniţă Anisia era din Tesalonic şi a trăit pe vremea împăratului Maximian. A avut părinţi binecre­dincioşi şi multă avere. După moartea lor, sfânta ducea viaţă singuratică şi bineplăcea lui Dumnezeu prin viaţa şi faptele ei. Odată, pe când se ducea la biserică, după cum îi era obiceiul, a întâlnit pe drum un ostaş care se închina la idoli, care a apucat-o de mână târând-o spre altarele idoleşti. Sfânta se împotrivea, iar el o silea şi mai mult să jertfească demonilor. Când sfânta a mărturisit că e creştină, ostaşul s-a umplut de mânie, mai ales că sfânta îl scuipase în obraz; a scos sabia şi i-a înfipt-o în coastă. Şi aşa a primit de-a pururea pomenita muceniţă fericitul sfârşit.

 Aici mi-i clar că românii credincioşi (cei 95% din total cetăţeni) se află într-o situaţie delicată. Pe de o parte de dăm mîndri de urmaşi ai Romei, pe de alta biserica strămoşească tratează legiunile Imperiului, imperatorii drept criminali.
În context, stau şi meditez - nu cred că-s nici pe departe primul! - că răspînditorii creştinismului din secolele pasămite de prigonire n-au lăsat baltă Imperiul Roman, pentru a propovădui în exteriorul acestora. Probabil că parţii sau alţii nu stăteau prea mult la discuţii cu aşa propagandişti. Apostolii şi compania au procedat un pic precum agitatorii comunişti, cărora democraţia le venea mănuşă pentru a încerca să scape de ea.
Abia după ce devine religie de stat, sub Constantin, se începe acţiunea de convertire în exterior, în condiţiile în care succesul acţiunii s-a bazat - cred - pe atracţia exercitată de valorile societăţii romane, şi mai puţin pe perceptele creştine.

Părerea mea!


În rest, n-aş vrea să fiu în pielea reprezentanţilor Bisericii. Deşi, asemenea oricăror oameni de reuşită de societate, probabil că şi-au cultivat un obraz ceva mai gros la problemă.
Cum naiba să dai azi gata un om cu scaun la cap cu un text precum cel italicizat mai sus!? E puţin spus povestioară de grădiniţă, dar şi aceea de copii niţel mai reduşi mintal!
Oamenii ăştia au în socoteală barim să perie - pentru poporul de rînd - asemenea texte? Şi, în principiu, cred ei că un tip ceva mai dotat cu mintea va rezona la aşa idei? Ori preferă să-i sacrifice pe destupaţi, respectiv să spere că groaza morţii ori tradiţia îi va împinge mai ales după o vîrstă să practice fie şi doar ca aparenţă religia lor?



IV

Se prăpădi Vasile Ciobăniţă, animatorul de la cercul turistic bucureştean Floare de Colţ.
Mi-am dat şi eu cu părerea pe siteul CAR, unde a sosit vestea:


Un om complex.
Urez cercului turistic pe care l-a păstorit să aibă şansa unui succesor la conducere măcar apropiat  de valoarea umană a lui Vasile.
Baftă în găsirea unui tînăr copt care să facă tranziţia fericită de generaţii - poate că "Floare de colţ" o merită!
Să i se fi tras lui Vasile din dorinţa de a-i mulţumi pe toţi? Din neputinţa lui de a fi neam-prost, chit că avea o fire mai vulcanică?
Să fie un an de cînd i-am aflat vîrsta (nu l-am crezut iniţial, şi mi-a arătat c.i.). Nu mi-era leat apropiat, cum bănuiam, ci cu un deceniu mai mare! I-am bănuit atunci mulţi ani viitori în aceeaşi vînă. Păcat...

Să-ţi fie bine Dincolo, Vasile!



Recunosc, ultima formulă este din politeţe, eu necrezînd în Viaţa de dincolo.
Legat de ideea omului complex care fu Vasile, m-am referit la munca lui de a conduce cercul, dar şi de a purta pe munte prin zeci şi zeci de trasee montane sute şi site de oameni. În acelaşi timp, el a activat din plin ca radioamator.
Aş minţi să nu adaug aici că instinctul meu îl bănuie a fi fost implicat şi întrun al treilea domeniu. Mai puţin la vedere. Poate fac eu proiecţie, la aşa tip uman... Am avut cîndva un coleg, la Sticlărie, care s-a apucat pasămite de făcut un supliment de armată taman pe la 24-25 de ani. A dispărut subit, pentru aşa ceva, prin 1984, fără a da vreun semn de viaţă, reapărînd doar după acea perioadă cazonă. Am luat-o atunci drept caracter aparte, dar omul se mai evaporă o dată, taman în 22-25 decembrie 1989. Nu ştiu ce a pretextat, oricum nu c-a stat cu arma, civic, la vreo staţie de metrou. Revine, dispare apoi definitiv prin vară din nou, pasămite transferat cu jobu-i de electrician la Policolor. L-am revăzut în stradă, la vizita Regelui, în aprilie 1992.
Lungă paralela, scuze!
Acelaşi sentiment mi l-a dat Ciobăniţă, în principal datorită unei teribile şi în acelaşi timp naturale stăpîniri de sine - dincolo de care poate simţeai chiar mai mult decît la colegul amintit un vulcan.

Nu mă pricep la tehnicismele domeniului, dar e de bănuit că C. a avut de-a face cu Securitatea, în calitate de lider al unui grup instituţionalizat de oameni, cum fuse totuşi Floarea de Colţ în anii comunismului. Cred că nici în calitate de radioamator purta oarece lesă, în sensul că era nevoit să ofere explicaţii.
Însă instinctu-mi de care vorbeam îl simte mai mult decît atît.

Nu o spun cu răutate - cred c-am depăşit faza iritării goale, prefer să pricep şi să accept realitatea.
Şi la asta mă refeream cînd îl categoriseam în necrolog pe Vasile drept complex.


Apropo de necrolog, mai exact ale altora pe acelaşi trist subiect, căzusem de acord cu mine că e nevoie de un ceva de comunicare socială care să înlenească apropierea şi convieţuirea umane - chit că fondul e de circumstanţă şi implicit cu falsităţi ori goliciuni ideatice. Dar am cernut aceste texte ale celor îndureraţi de dispariţia lui Vasile şi am realizat că dacă le dai prin sita ideilor, a lucrurilor folositoare, nu rămîne mai nimic. Poate doar textul lui Dan Vasilescu e de reţinut, deşi poate-s eu subiectiv...
Subsemnatul, a i se ierta lipsa de modestie!, barim a pus problema succesiunii totuşi utilă Florii... , a pus-o pe a motivelor medicale (fără a fi paranoic, că ce arsenic i-or fi turnat în ceai duşmanii de ţară) în cazul unui om aparent verde şamd.

Tooot în context, supusul Instinctului carele sînt e de părere că la cîrmă va ajunge pînă la urmă Mihai Cernat - chit că el e acum la Casa Schiller, iar în trecut era un tip destul de incomod la cercul din Piaţa Amzei. Mihai are atuuri, cît şi minusuri - dintre care primele îmi par preponderente, chit că mă bazez şi pe schimbarea pe care i-o va produce un loc unde va avea parte de necesară consideraţie din partea semenilor. Nu-i va fi uşor nici astfel, dar aşa simt eu că va fi.
Pot adăuga aici că poate proiectez şi eu la gros, că m-aş dori eu în situaţia unde-l plasez mental pe Cernat, dar mi-i clar că nu-s genul uman să conducă tipul de oameni de acolo. Şi în general oameni - deşi minuni e multe pe lumea asta.
Reţin doar, terapeutic, ideea creuzetul formativ care îl reprezintă aprecierea oamenilor.


V

Apropo dă terapie, am acceptat - văzînd efectele la altul - şi mijloace psihiatrice pentru a mă drege interior, pe fondul nereuşitelor profesionale din ultima vreme (dar oare era mai bine de tooot construiam pe o fundaţie proastă?).
Şi iau una-două pastiluţe recomandate de prietena Tatiana.
Între altele, visez mai mult.
Deseori, spre marea-mi oftică, nu pricep, nu decodific mai nimic, deşi simt că e bine să tratezi cu respect semnalele interioare, poate cine-i mai mare acolo va aprecia şi-mi va oferi pe viitor producţii mai calare ori mă va ajuta să modific ceva în interior cît să nu mai am nevoie în viitor de acele poveşti.

Fură mai multe vise care totuşi m-au uns la inimă (nu vă mai plictisesc cu ele), chit că nu destule erau dramatice, cum ar fi resuscitarea fizică a maică-mii, şi nu oricum, ci intrun fel de cuptor unde expunerea în exces putea fi fatală.
Azi noapte aşteptam la o întrevedere cu ambasadorul olandez. Eu şi un amic, amestec de fost coleg din şcoala generală dar şi de Wozniak de la Apple.
Eee, ne-au verificat bagajele. La mine au frunzărit mai mult un volum legat, cartonat din Nestor Urechia, din 1916. Cu cîteva xerocopii în el.
Cartea cu pricina nu apăru în acel an. Atunci e născut tata. Îmi miroase, în fine pot decoda măcar niţel ceva, că am copiate nişte ceva de la el. Ceea ce e normal. E prost că nu-mi dau seama dacă asta e de bine ori de rău. Dacă să cultiv ce oi descoperi ori ştiu că am de la el.

Ambasadorul Olandei..
În ultima vreme am citit mai multe despre un bancher expat de la noi... Vreo atracţie inavuabil-amoroasă faţă de el? Mmm...  Nu cred. Te simţi de fapt matale aşa albinos şi neinteresant în interior? Mai degrabă aici e de umblat!



VI

Fiul meu cel mic, Radu.
Mi se rupe inima că nu pot să-l ajut mai mult, mai ales sufleteşte. Asta înseamnă mai multă afecţiune, eu fiind totuşi un nene rece.
Dar şi nu ştiu ce să fac cu partea-mi agresivă (chit că refulată, sau poate tocmai de-aia...), hai să nu spun şi altele - incestul nu, staţi liniştiţi!.
DAR MĂ STRĂDUI.
Şi-s semne, iertaţi-mi lipsa de modestie, că drumul e bun, ce-i drept fără ca perfecţiune sau Edenul să ne aştepte la capăt.
Astea din urmă nu există. Ajungem cam greu la constatare...








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu