vineri, 13 ianuarie 2012

[VIAŢĂ, PERSONAL] 13 ianuarie 2012. Fraţilor, am...

I


Fraţilor, am cacarisit-o!
Am pus-o.
Grandomania m-a halit, fără putirinţă de scăpare.

Am răsfoit azi "Dragostea durează trei ani", a lui Beigbeder (ce prenume are? Francois? Frederic?)
E, ca semn al ultimului stadiu de decrepitudine, mi s-a părut că eu scriu mai mişto, mai cu miez ca el.

Coroanele să le trimiteţi la poarta stabilimentului Pantelimon II.



II


Că veni vorba, dacă oi fi însurat opri cu viaţă de familie atunci (cu trei fii, e posibil), vorbesc în vînt.
Dar dacă oi simţi că nu deranjez pe nimeni cu ideea mea, aş vrea să îmi ducă un suflet montan sensibil urna în padina Rîpei Zăpezii. E chestia aia ierboasă din dreapta geografică a văii în cauză din Moraru.

Album, la
Picasa


Dacă se poate, prinsă bine pe undeva ori băgată în vreo gaură, să stea măcar vreo 50 de ani pe acolo...

E nostim că ceva din adîncu-mi nu o vrea la loc cu verdeaţă, care ocupă 80% din Padină, nici spre creasta Ţancurilor, la capătul superior al copăii. Ci la limita-i inferioară, unde se aspreşte extrem, pentru a cădea fioros pe ceva zeci de metri în canionul RZ.
Interesantă opţiunea adîncului personal... Vrea asprime, nu şi chestii pe care le-a iubit enorm, vegetaţia montană şi soarele. O fi asprimea din sufletu-mi de care nu am idee / pe care nu o accept?
Poate.
Cert este că se poate da doctorat liniştit pe asemenea subiecte.


III

Unchiul din Braşov.
Mda, cam deprimant.
Cam totul este cînd priveşti un om, după ce se duce, că Nu rămîne nimica, sorooooo!
Numa' ne chinuim!

Ce-i drept, mă rămîne rază de lumină, aceea a lui a lua lucrurile cum sînt - vorba (de la care mai făcea rabat...) Maître Baticu.

A lua lucrurile dureroase cum sînt te scuteşte să le piteşti plus pază armată în suflet, în condiţiile în care noi avem cît se poate de ştiinţă despre nasoleala unor zone de viaţă - atîta doar nu vrem noi să fim aşa, vrem să fie vesel, tinereţe şi ce au mai inventat advertisingul şi tabloidele, doar doar ne-or scoate mai lesne banii din buzunar, pe amăgeala că totul e mişto şi bel.
În ce găuri de şarpe ne băgăm noi cînd pricepem că nu e aşa / cînd nu mai ţine să pititâm realitatea, assta e partea doua. Puteţi face un exerciţiu de imaginaţie privind blocurile cutărui cartier ori casele unor străduţe învechite şi umede fie şi dinspre centru.

Ah, ce preambul!
Dar ce, vaccinul nu doare?
Şi prinde bine!
(Ha! Citeam într-o "Dilematică" substituită ieri pentru o noapte unui grangur - altminteri jos pălăria, e de-al nostru, ...dilematic - cum e cu un manual religios recent, pentru copii, unde se dădeau citate biblice despre cît de ruptă din rai e bătaia cruntă...)


Nu ştiu ce să spun despre viaţa acestui om...
De fapt ştiu, dar mi-e teamă nu generalizez, iar totodată să (mă) sperii...






Îl văd de aici, chit că va fi avut pînă în 20 de ani, însingurat şi cam neştiind ce i-e în jur. O să ziceţi de unde am siguranţa asta în afirmaţie, dar ştiu eu ce ştiu.
A devenit alcoolic.
Da, nu e subiectul ideal de discuţie, mai ales că nu ţin să-l abordez în cheia comună, a condamnării, a stabilirii de standarde pe care ar fi trebuit să le atingă...
Pur şi simplu, ceva din copilărie, care vine peste un disconfort deja existent despre ce naiba e oala existenţială unde ne aflăm plus cum de-am fost paraşutaţi aici (şi mai de speriat este de unde...) face ca omul să încerce să evadeze cu orice preţ.
O face prin alcool.

Nu ţin să mi-l fac neapărat simpatic, ci doar să nu fug de-o felie de viaţă, din juru-mi şi juru-ne poate...

Prin 1965-67, nevasta lui, sora tatălui meu, m-a luat într-o zi de iunie prin cartierul braşovean Tractorul. Mergea să facă rost de concediu medical pentru soţ, chit că instinctul meu de copil a ghicit iute că era vorba doar de acoperit nişte nemotivate clasice. Mătuşa lucra şi ea în Uzină.
Dacă ţin eu minte exact, unchiul Andrei era născut în 1913. În aprilie 1972, după primul meu drum singur cu trenul (de noapte chiar, pleca la 5 am din Bucureşti), am intrat în coşmelia mătuşii din capul străzii Ecaterina Varga, sub Tîmpa. Parcă n-aveam 15 ani.
Omul s-a trezit buimac, convins prin aburii alcoolului zilei precedente dar şi probabil al degenerescenţei psihice că sînt un hoţ.
L-am lămurit nu tocmai din prima ce şi cum, după care făcut pe cît s-a priceput oficiile de gazdă.
Se mişca greu. Zăcea.
Parcă şi la closet, în curte, ajungea ajutat. De mătuşa. Nu mor de curiozitate să aflu cum s-a descurcat la capitolul ăsta peste cîteva luni. Parcă la el am văzut pentru prima dată o ploscă.
Dar să nu rîd, căci - de nu intervine vreo neplăcută cădere pe munte - pe toţi ne pasc asemenea momente, spre extincţie...

(Nu mai ştiu cînd mi-a promis că mă va duce pe Tîmpa. N-a făcut-o. În acea primăvară 1972 am luat-o eu pieptiş, cam cum am procedat cu abruptul Coştilei peste vreo şase ani. Ce-i drept, pe Dealul Braşovului nu m-am încuiat pe undeva, ba la coborîş am descoperit că există o potecă, frumoasă chiar.)

Prin iarnă, se deplasa şi mai greu, parcă nu se mai ridica din pat. Atunci m-am certat cu mătuşa, după un tipar de care mă îngrozesc azi, cînd văd că fac ce fac şi aleg partenere pe acelaşi calapod. Nu ştiu ce a fost în următorul an, dar pot bănui, fie şi în parte. S-a prăpădit parcă în martie 1974. Îmi amintesc o poză, cu rude în juru-i, răposatul fiind depus în mica sufragerie, unde adolescentul trebuia să se aplece ca să nu pălească grinda.

Spun astea pentru a mă obişnui cu ideea că poţi să-ţi spui chiar la pătrat întrebarea "Ce naiba caut eu aici, pe lume?...". Era cazul acestui unchi.

O să spuneţi c-am înnebunit, c-oi avea interese meschine, dacă mă simt dator să pomenesc că mătuşa îl îngrijea cu destulă dragoste pe bietul om. Îl ocrotea. Mă şi sperii că aş putea poseda aceeaşi fire, după un tipic deloc imposibil într-o familie... Să mă trezesc dominat de nevastă mai încolo. Cîh!

În context, înclinaţii asemănătoare - de cocoloşit un soţ abulic şi implicit alcoolic - au nutrit şi alte două surori ale tatei. El însuşi - tata - fu un drojdier, însă unul agresiv, aşa că nema nevastă iubitoare...
Zic astea pentru că mi s-a aprins o lampă şi-am întrebat o mătuşă mai longevivă, din Bucureşti, ce hram purtă bunicul patern, de urmare cl puţin dintre fetele lui aşa drum... "Le pilea?"
"Aaa, nuuuu... Bea cu socoteală. Aveam butoi în pivniţă, se lua cu măsură. Odată Grigore, taică-tu, copil doar niţel răsărit, a umblat la recipient şi s-a făcut cui".
Ce să-i mai spun tuşicii? Că şi sportul cu servitul îl va fi remarcat tata la genitor?
Cert este că nana Gabor aşa îşi amintea. Că Bătrînul nu le trăgea vîrtos la măsea. Doar îşi teroriza nevasta.

Care în toamna lui 1922 a a purces la spălat rufe în învecinatul rîu Secaş. Pe unele s-a întîmplat să i le ia apa. Speriată de ce va zice soţul (cu parul? - rău îs!), a sărit în apa rece după ele, a răcit şi curînd s-a curăţat. Copii au rămas vreo şase-şapte. Nana Gabor avea patru ani şi a fost dată spre creştere unei rude. Copila de un an, viitoarea mătuşă din Braşov, probabil unei alta. De aici li s-a făcut cît de cît norocul. Prima a ajuns un tip controlat, responsabil de cofetărie ori ce piaţă, cum fu la Pantelimon, lîngă "Electroaparataj". Cealaltă, să mă ierta dar aşa apare într-o imagine, zîmbea din plin lînă o masă cu ţoiuri. O ladă cu ultimele recipiente păstra şi în deceniul opt, prăfuite într-un pod.

Sportul ăsta, al lui a fi refulat neconvenabilele l-am descoperit şi la o mătuşă  de această dată maternă. Vedea copilăria maică-mii în cel mai rău caz onorabilă, chit că pînă şi neprofesionistul din mine sesiza dramaticele simptoame (başca mărturisirile celei în cauză) materne. Mă înţelesesem foarte bine cu acea mătuşă, dar de atunci n-am mai simţit inimă s-o caut. Mi se părea că sîntem pe lungimi diferite de undă.

Şi încă am scăpat uşor. O altă rudă, de gradul întîi chiar, m-a pălit - să fie prin 2006 -  exact cînd îmi era macazul mai delicat.



Multe învaţă omul...
Unii nu se supără dacă, în urma permanentelor updateuri, observă că mor tot neinformaţi.


Cum, aşa ceva nu se scrie pă blog?
Ori nu se scrie numa dă propria persoană?
Aveţi dreptate.
Io-s un om cu puţină încredere în sine şi iute dau dreptate celuilalt.


IV

Rămînînd în domeniul etilic.
Am citit pe nerăsuflate Almanahul Beţiei, scos de Caţavenci. Ai lui Dragoş Vasile şi Cornel Ivanciuc.
Rîs ca prostul. Eu.
O problemă, aşa de Gică-Contra, tot rămîne.
Ce ne trebuie acea plăcere trasă de păr, la tinereţe mai ales?
De ce anume fugim, aici scuza că Te simţi bine fiind doar corespondentul opusului care îl generează.

E scris savant? E scris (de mine) aiurea?
Se poate.
Dar problema rămîne.




V

Apropo de paralela - favorabilă megalomanului...- cu Beigbeder, mi-amintesc că acum 1-2 ani trimiteam la bere (altfel nu era curaj..) din textelele mele redacţiei "Dilema". Şi mă autosugestionam că voi ajunge şi eu să scriu acolo.
Acum văd că sar peste cal.
Notam azi la comentariile însoţind un articol al lui Andrei Pleşu.
 ("Răsfoirea rapidă a emisiunilor oferite de canalele noastre de televiziune în noaptea de revelion a reuşit să mă indispună. În rezumat, era vorba de monotonie, vulgaritate, lipsă de imaginaţie şi de haz, neprofesionalism, stereotipie verbală şi gestuală, efect ieftin, prost-gust. Nu zic: au fost şi mici excepţii...)

Nu a trecut în primele ore de moderator, aşa că redau din memorie esenţa intervenţiei: "Să ne irităm de celălalt putem mulţi. Mai ales cînd noi am avut bafta unei educaţii în mediu sigur şi deschis culturii..."



VI

Angela Vasilescu publică mai multe imagini în memoria lui Vasile Ciobăniţă.
Frecventam clubul (chit că, prin 1988, la sala din Batiştei, ridicam din sprîncene la speechul unuia de la tribună, despre traducerea lui Eminescu în japoneză parcă...), dar ponderat. Cîte o tură mai prindeam împreună, iarna mai ales, cînd o lăsam mai moale cu abruptul.
Abia în 1990, în Piatra Craiului, m-am apropiat ceva mai mult.
Oricum ajungeam aici, la Crai 90, pentru că, privind tipii dintr-o poză a Angelei, Cişmigiu 1989...



... îmi amintesc faptul că la vremea aia era în harnica trupă şi Carmen. Şi chiar nu lipseşte din imagine.
 

Mmm, parcă mai din topor ca vestimentaţie decît peste un an...
Cum sînt rău? Şi mă mai dau că am ţinut la ea?
Ho!
Una la mînă, e de înţeles - şi o să vă spui mintenaş ce şi cum - ca după un an să arate mai bine. Apoi, pe atunci io eram realmente cules de pe gîrlă. Şi-am mai rămas aşa mulţi ani, abia de la o vreme mai intrai şi eu în rîndul lumii - ca s-o mai citez o dată pe mama. Şi aici m-am copt tîrziu, fenomen de care am mai amintit... Cravată nu port curent încă, dar apreciez cămăşile. Şi mă bărbieresc la două zile.


Diferenţa dintre un an şi altul fu că domnişoara Dumitru s-a despărţit de domnul care îi cuprinde umărul (a nu se confunda cu duduia din margine, Luminţa!)
Cetăţeanul e Ahmed, nu-i ştiu numele de familie. Era turc... practicant, probabil faimos în mediul nostru pentru fesul otoman de care nu se despărţea. Nu mai ţin minte dacă am aflat de amiciţia lui de durată cu C. în lunile de compătimit cu ea sau după. Parcă în timpul..., căci memoria îmi relevă o Balanţa ce la la intimităţi se chestiona dacă e de simţit ceva ştiindu-te la Izvorul nemuririi după un alt domn - şi încă unul cunoscut... Dramă oricum nu fu, căci orgoliul rînjea încîntat de ce va fi gîndit Ahmed... Iar aceleaşi guri rele spun că nu era tare încîntat.


Pomeneam la familia lui tata de nişte canoane, că te trezeşti matale că urmezi un şablon ce afectează şi pe alţii din familie, adică tragi la gen opus de sex precum cutare rubedenie au alta.
În ale muntelui,  la prima tinereţe am trezit simpatii masculine (honni soit...) - constat acum - deloc departe de vijelioasele tipuri feminine ce-mi remarcau cu ochii sclipind aparte existenţa. Şi cu genul de suceli aferente.

Tipurile masculine, nu multe dar suficient cît să remarc fenomenul, erau voluntare în public, destupate iar în ce mă priveşte îşi trădau relativ iute simpatia.  Un farmacist îşi declara de pildă la un moment dat interesul pentru ture comune în abrupt. Genul meu independent se pare că i-a picat prost. De pildă, în Poiana Bucşoiului, el a zis că vrea să meargă grupul nostru pe Şiştoaca răsărită, eu i-am zis că să fie sănătos dar că prefer explorări fie şi solitare spre o creastă pe care o zărisem între Bucşoaia şi Valea Rea. Mai apoi, se pare că i-a picat prost că parcurgeam rute pe unde el nu ajunsese. Hornul Ascuns de pildă. Căile adîncului nostru sînt mai mult decît ciudate, chit că mulţi şi multe nu mă cred cînd afirm şi argumentez timid aşa ceva.

Buuuunnn...

Ce-i drept, nici eu nu eram uşă de biserică, între altele masca mea independentă şi nesupusă iritînd (că nu puteau să fie aşa? Că puteau dar le făceam o insuportabilă concurenţă? Totul e posibil.).
Aşa că, fără vreun clinci intermediar, m-a întrebat într-o zi de toamnă, cu o zi înainte de a împlini subsemnatul 25 de ani, ce drum intenţionez. I-am spus. "Păi, ca să aleg altul", a venit răspunsul ţîfnos.
Ca un făcut, omul m-a regăsit peste cîteva ceasuri în valea pentru care optase. Pas de mă crede că eu venisem pe un brîu şi prin ceaţă pînă acolo. Iritare mare a individului, nu mai ţin minte dacă a făcut cale întoarsă datorită mie ori săritorii dificile de deasupra acelui Brîu. E vorba de Albişoara Gemenelor.
Certaţi am rămas pînă în ziua de azi. Deşi, nu vă vine a crede, după nişte ani i-am transmis că nu se cade pentru ca tocmai noi ăştia puţini super-abruptişti (nu laud pe nimeni, asta era realitatea, s-a nimerit să fim obsedaţi de El), dar ne-am ales doar cu a nu ne mai muşca de posterior (cum fuse anterior, vezi caiet Degetul Roşu, Ace Morar).

Cu amicul lui Carmen, treburile fură pe aproape. Prin 1984 l-am cunoscut în personalul de dimineaţă. Îmi amintesc faptul că la un moment dat parcă am constatat neluarea de bani la mine, la care tipul, jovial şi cucerit, mi-a împrumutat din neant (nu ne ştiam) suma necesară. Vorbea frumos, cu patos, chestie la care ascultam dar nu cădeam pe spate. Chestie ce iar nu e obligatoriu să pice rău.
Aici, mi s-a tras de la opinia-mi contrară despre Emilian Cristea. Subsemnatul fiind, la cea vreme, chitit binişor pe acel Mit al Floriştilor. Iar ei departe de a se fi vaccinat prin scrise contrare magistrului. Culmea este că nu am făcut acele afirmaţii faţă de Ahmed, dar s-a întîmplat să-şi aibă urechile în drumul informării vreunuia.
M-am trezit cu el nesalutîndu-mă din senin, la un drum următor cu trenul , ba chiar transmiţînd nonverbal ideea de deranj pe care i l-aş fi pricinuit. Cum buna-mi dispoziţie nu şedea în el, mi-am văzut de ale mele.


Cum am zis, m-am amuzat / umflat un pic în pene aflînd cine îmi fusese predecesorul.
Am înţeles că era tipul nu era chiar odihnitor pentru domoala Carmen. Apropo, avea anişori buni peste ea, să fi fost vreo 20? Cert este că poziţia infantilă, de sucit şi mofturos cel puţin faţă de alţii aparţinea în respectivul cuplu bărbatului (de aici se poate sonda cum va fi fost tatăl lui C.,pot bănui, după cum pot săpa şi cît de dominatoare va fi fost maică-sa... Ori, ziceţi dvs., trag eu de zor simple proiecţii?).

Stau şi meditez (fără acreală) că daca fata nu mi-a înghiţit deloc la un moment dat o scăpare, asta se datorează şi faptului că s-o  fi săturat de suceli ale partenerului...
Ce-i drept, instinctul îmi spune că C. luase din familia de origine o părere nu tocmai favorabilă unei relaţii mai aşezate între un bărbat şi o femeie. Dacă mă înşel în ce-o priveşte, să mă ierte de Acolo de unde e...



( Prin 1994, gurile rele o dădeau pe Carmen cuplată cu un căpitan de armată, alături de care a şi murit îngheţată, în Valea superioară a Ialomiţei, un al treilea în grup fiind Marian Curculescu, ce izbuti să ajungă la hotelul Peştera, aflat nu departe... )


Cînd s-a prăpădit Carmen, la capela unde a fost depusă a venit şi fratele Ahmed. Moartea fetei m-a marcat cumplit, dar tot am zîmbit constatînd veghea noastră concomitentă acolo (la slujbă şi la cimitir parcă n-a venit). Fără îndoială era la curent cu situaţia - dar n-am idee cum a înghiţit vanitatea-i accederea la mîna amicei ce-l respinsese taman a fostului inamic...



Că pică vorba, nu ştiu ce-o păli pe partenera mea de atunci, Flori (viitoarea mamă a fiului Radu) să ţină să meargă s-o vadă la capelă... M-aş bucura mult să nu fi fost vreo satisfacţie ascunsă legată de dispariţia concurentei, căci eu anterior fusesem mult timp şi vădit cu gîndul la fosta prietenă...

Măi ce-am lungit-o!
Marcă înregistrată Mircea.


Să-ţi fie bine, acolo sus, Carmen.
Chit că eu nu prea cred..., dar poate îţi prinde ţie bine acum să existe un Sus postmortuar...




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu