miercuri, 11 ianuarie 2012

[VIAŢĂ] Viaţa fiind a subsemnatului...


I

În căutare de un aparat nou de ras, am dat peste arfiva (vorba lui Caragiale) personală, mai exact o parte din ea.
Nu-s omul să vin potop peste careva care dă semne că nu e încîntat de procedeu. În context, nu l-aş bate la cap pe fiul Radu, mai ales la ai săi 11 ani, despre cum e cu familia, cum e cu trecerea anilor şi finalmente cum e cu deşertăciunea relatată de Eclesiarh...
Nu.
Dar un ceva tot trebuie plantat în el, legat de arhiva familiei. Simt eu că face bine, nu arhivei, mie sau Familiei, ci junelui. Într-un fel, îi aplică o doză potrivită despre viaţă. Despre faptul că şi ai lui părinţi fură mititei...

(în poză e sora mea, eu avînd vreo 5 ani, pesemne în vara 1962 la Obor. Da, mutriţa/moaca aceea îmi aparţine şi sper să nu mă - mai - jenez curînd de ea... )


 Mă crede careva sau ba, prin punctarea ideii că şi genitorii, ăia mari de azi fură cîndva puradei vreau să-i confer ceva dezinvoltură în a trata oamenii şi situaţiile...

În fine...
Pînă una-alta azi nu i le-am arătat, dar am pus parşiv sămînţa ideii că acele materiale există.




II

În paralel, m-am uitat eu mai cu atenţie la hîrţoagele cu pricina.
Şi cum am ajuns la păcătoasa vîrstă la care nu pot vorbi despre realizările prezente, ba nici chiar despre cele trecute, aşa că mă zbat şi io să atrag atenţia cu ce pot, am zis să aduc aici reproducerile unor acte sau poze, cu completări unde e cazul.

Cu ce să încep?
Păi aş începe cu ideea că - dincolo de afirmaţia anterioară - cred că voi avea realizări, in the future, după cum sănătos este că, în lipsa recordurilor, să ne doară totuşi în cot de absenţa lor...


Nenea care vreodată mi-o scrie vreodată biografia - cum se face în cazul marilor scule - va avea probleme. Între altele în a lega cap la cap ce scrie Ordeanul pe blog, unde începe în cascadă o expunere despre subiectul X, după care se pierde pe parcurs. Only human, ar spune un agent din Matrix...
Îmi amintesc c-am început pe aici şi a vorovi despre maestrul Baticu, ş-am alunecat iute-iute spre propria persoană, mai exact cum îmi fu cu debutul şi primii ani pe munte, de unde am trecut la amorul Carmen, pentru a derapa apoi spre postarea unor poze din juneţea montană (partea aceleia prin rai, adică prin abruptul Bucegilor şi Pietrei Craiului).

Acum o iau iar (şi) spre Baticu - mi-ar fi şi greu altfel să lămuresc ce e cu nişte permise de intrare în biblioteci de mai jos:

I-am citit cartea de Amintiri lui Baticu, în 1981 şi, deşi era pe gustul meu, din timiditate i-am bătut la uşă abia peste doi ani şi ceva, chiar şi atunci înghiontit de constatarea că îl frecventa un cunoscut deloc excepţional de pe munte - un tip Ştampilă la nume.
Întîlnrea s-a petrecut în noiembrie 1983, poate dă Domnul să revin pe larg, şi apoi cred c-am recuperat întîrzierea... În sensul c-ambii - chit că ne separau 48 de ani - eram pasionaţi de munte cît şi de istoria mersului oamenilor pe ei.
Iniţial, am ascultat de zor la veteran. Şi aveam ce! Inclusiv uman aveam simpatie pentru Baticu, care mă impresiona prin tinereţea lui sufletească, prin dezinvoltura ideilor - comparativ cu mine şi ce ştiam eu, bineînţeles... Că veni vorba, cam pe atunci tot visam că rămăsesem în urmă cu şcoala - mai exact cu liceul, chit că-l terminasem - iar ăsta e semnal că interiorul voia să completeze ştiinţă asupra vieţii.

Mare amiciţie mare, chit că timiditate (asta egal infantilism inclusiv cu aroganţă, dar oprit cîndva cu toroipanul) mă făcea să nu-l întreb chestii mai delicate - de care au avut parte urechi mai aşezate, ale amicului Vlad Petruşca de pildă.
Prin aprilie 1985, Moşul a venit cătrănit de la Editura Sport Turism, care îi refuzase o nouă carte (parcă Istoria alpinismului în date), inclusiv pe ideea că Mai lasă, domne, şi p-ăia mai tineri să scrie!.
"De ce nu scrii dumneata?" a venit brusc întrebarea Magistrului de pe atunci.
Iniţial, dat dat din colţ în colţ: "Păi io... Nu mă pricep, nu am materiale..."
Foarte simplu. Umblă prin biblioteci. Aia şi aia. Academiei, Centrală de stat, Universitară. Şi îţi pot aranja să stai de vorbă cu oameni".
La acest din urmă capitol, deja m-apucasem să-i frecventez pe Radu Ţiţeica şi Sandu Beldie, cu menţiunea că primul mă evita, fie şi elegant, din cel puţin două motive: ţineam morţiş să înregistrez ce zice, apoi oi fi fost de o tinereţe poate prea dezinvoltă (chit că politicoasă), iar peste decenii am văzut şi eu cum e sentimentul.

Una la mînă, fură telefoanele (numere furnizate, cum spuneam, de Baticu) date unuia şi altora din cogenerăii săi. Căci alesesem să scriu despre perioada care mă fascina, cea interbelică, la o adică pe atunci se şi practică un alpinism pe măsura celui la care am acces şi eu, ca dificultate.
Vreo două treimi au acceptat să vorovim, o treime ba.
În paralel, ajunsesem să caut prin cartea de telefon ce nume mai găseam pe alte căi. După cum mai identificam pe la necroloagele "României Libere" nume care îmi erau familiare din lecturi.

Cum am zis, fură şi vizitele la biblioteci.
Firea-mi dezlînată şi necoaptă m-a handicapat binişor aici, în sensul că superficialitatea mă obliga la treceri succesive peste publicaţii. Este drept că aceasta se datora şi ideilor ce apăreau între timp şi care solicitau o revedere a "Gazetei sporturilor" interbelice, să spunem.
Dincolo de cenuşa-mi turnată în cap în precedentul paragraf, mărturisesc a fi avut şi avantajele imaturităţii, în sensul că m-am copt - mă laud! - precum gutuia, mai tîrziu şi mai bine.

Modest!

Prima bibliotecă fu aceea de Stat, pe Ion Ghica. Adeverinţă de la Sticlăria unde eram lăcătuş.



 Aici am bîjbit, ucenicit cum e cu fişierele, unde cauţi, ce şi cum cauţi. Aici am văzut, fascinat pot spune, ghidul lui Mihai Gold din 1910. Nu mai contează că apoi am văzut şi altele, ba chiar materialele care m-au mişcat cam cum mă tulbură plăcut azi amintirea unor momente de munte...

Nu spun că am isprăvit izvorul informativ de la BCS, dar am mers între timp şi la Biblioteca Universitară, fosta Carol I, aceea din Piaţa Palatului. Aici era o amtosferă mai puţin rece, care decurgea - e cazul s-o spun - nu de la oameni, de la custozi (femei) şi de la ziduri, de la clădire...
Finalmente (asta egal vreo două luni) am ajuns la Biblioteca Academiei, şi aici am rămas cu precădere - avînd cel mai bogat fond.

Conspectam în draci (m-am ales şi cu o gastrită, că nu mîncam la timp, dar fură şi ceva necazuri conjugale generale) după ceva timp, să fie două-trei luni, considerînd că nu e rău să pun ceva pe hîrtie în ce priveşte Cartea.
Căreia îi programasem în minte o pregătire de trei ani, între care şi cele ale editurii plus tiparul.






Mai tîrziu:


La un moment dat, pe cont propriu am mers şi la Arhivele statului.



Deşi Baticu găsise aici, între altele, interesantissimul proces verbal parcă a unei adunări generale Hanul Drumeţilor din 1924 (unde Casa Peştera costă 325.000, ajungînd apoi la 1.600.000, în 1930 - deşi nu cred că inflaţia a fost actorul principal în gonflaj), eu n-am descoperit mare lucru. Totuşi, am dat de un dosar despre Oficiul Naţional de Turism, din care mi-am luat ce mi-a trebuit (disputa II Dunăreanu - Asociaţia ADMIR), dar l-am anunţat pe Baticu de existenţa dosarului ONT. Dînsul l-a purecat mai bine şi a găsit lucruri interesante. Notez doar că s-a inversat un pic roata, trimiţîndu-l ucenicul pe maestru la vreun izvor...


Primul fruct al muncii mele de documentare fură nişte caiete A4, de 100 file, pe capitole. "Grupul Ţiţeica", de pildă. Dar şi "Turing Club" - ce mai, sînt neschimbate şi azi (de fapt, am considerat cărţulia închisă la 1992, şi atunci a avut capitolele alese în 1985).
Caiete cu un scris tare şcolăresc...
Le-am trimis celor în chestiune, mai avînd şi azi comentariile lor.

Tot pe atunci am luat contact şi cu editura Sport Turism.


 Deşi eu anticipasem -  absolut amatoriceşte - altfel, ăştia vrură manuscrisul. Că eram eu ezitant şi perfecţionist (ca tot omul căruia i se pare că face lucru şi slab şi ăia mari vor rîde în consecinţă de el) fu una. A doua chestie fu cutuma ca manuscrisul să parvină dactilografiat.
Probabil am luat în calcul o asemenea operaţie efectuată de cineva, dar ieşea cam rău la bani...
Pînă una-alta am lungit-o... Mai ales că nu aveam bani de drăcia dactilo - pentru care am început să pun bani deoparte. La un moment dat , moş Baticu mi-a spus că o nepoată a lui vinde una, parcă Olivetti, pe 4000 lei. Suma reprezenta cam un salariu al meu şi jumătate. N-am zis nimic, avînd încredere în Maître.
Mi se pare că nu aveam pe moment bănetul.
S-a întîmplat însă în aprilie 1987 să trec la Braşov pragul unei consignaţii, nu departe de locul unde trăgeam la Lehmann (nu i-aş spune nici domnul, nici Moş - chit că nu ne-am bătut pe burtă, ba chiar îl stimez mult). Acolo, nu mai ştiu ce era, mai micuţă (e vorba de maşină de scris) la vreo 2300.
Fugi la Bucureşti, de unde am revenit cu vreo 2500 de lei, plus băieţeii personali (6-7 ani), să ia şi ei o gură de aer.
Ca un făcut, la ora de deschidere după un primire marfă fu şi un cetăţean care viza aceeaşis culă. Nu mai ştiu exact cum şi-a adjudecat-o el. Parcă fu primul pe trepte. Dar mai exista una pe rafturi. Făcea ceva mai mult decît aveam în buzunar.


Nu ştiu cum de i-am spus tărăşenia lui Lehmann - la o adică nu trebuia să fii netimid ca să-i spui ce ai păţit. Omul (acelaşi care dăduse o scurtă de piele lui A. Stavros şi nu o mai văzuse) s-a oferit scurt să-mi împrumute diferenţa. M-am jenat niţel, dar am depăşit barajul interior, miza (minunăţia la care vizasem) fiind prea mare. Am achiziţionat-o imediat şi, pe o zi pe care mi-o amintesc închisă, am împachetat-o în ceva şi am purces spre gară.
Bineînţeles că nu m-am abţinut şi în trenul personal cam gol care mă ducea spre casă, am tastat greoi, ca începătorul, una alta.
Ba am şi luat-o în seara aia la slujbă, chit că în sine era o mică nebunie în acele vremuri comuniste, putea să dea ţignal vreun paznic de la poartă că uite cu ce a intrat ăsta în fabrică!

Era o problemă pe atunci, dorinţa de control generică a statului de atunci fiind dublată de un fript cu ciorba. Mai exact, în 1983, dacă sînt eu corect la curent, Radu Filipescu împărţise manifeste, bilete antisistem ce fuseseră multiplicate cu maşina de scris.
Din exact aceeaşi toamnă, posesorii de maşini de scris mergeau la Miliţie cu odorul metalic în braţe, la circumscripţia de care aparţineau, iar acolo scriau ceva, ca să aibă presarii specimen de fiecare sculă, pe ideea că pot identifica pe vreun eventual ieşitor din rînd politic.
Am mers, parcă în 1984, cu nea Baticu şi soţia sa la secţia din Bd. Dimitrie Cantemir, unde s-a filmat parcă şi "Balanţa", în 1991, cu Oana Pellea. Să mă explic: NB fiind fost deţinut politic, maşina era declarată pe numele nevestei. Iar obiectul fiind greu de dus kilometri pentru un septuagenar, am fost solicitat eu.

În 1987, am făcut cerere la Poliţiune, primind răspuns favorabil.

 

 ...Treaba era ca în Balcanii socialişti. Pe de o parte, se credeau deştepţi şi-ţi dădeau un text de-al lor, ce să scrii. Întîi tastatura, apoi nişte pstile favorabile regimului.
De pildă:
"Reducerea sensibilă a intrărilor de valută din exporturile ţărilor în curs de dezvoltare care au fost nevoite să suporte şocul ridicării dobînzilor la împrumuri..."
Nu ştiu cît era textul aiurea sau cît a fost deformat de predecesorul meu. Adică prin 1988 nu îţi mai cereau să te cari la secţie cu maşinăria (s-o fi făcut prea mare aglomeraţie, nu ştiu exact), dar îşi dădeau o ţidulă...


... pe care o copiai acasă.
Asta de mai sus e făcut de un confrate maşinist, pe nume Szatmary Imre, de felu-i de pe Şoseaua Pantelimon numărul cutare.
Şi aici, în dactilografiere, am început cu stîngul, creind nişte dactilograme ciudate rău. Abia apoi am învăţat ABC-ul. Ce nu am deprins a fost tastarea cu toate degetele, chit că 1991-92 mi-a căzut în mînă un manual. Băteam eu regulamentar, dar viteza era mai redusă decît cea cu un deşt.
Cu un deget trosnea şi Baticu clapele, atîta doar că el folosea arătătorul, iar Mircea mijlociul. Eu băteam mai iute, dar şi cu mai multe greşeli.

Manuscrisul nu a mai ajuns la Editură, pentru că eu nu am practicat vreo autocenzură. În plus,  eterna-mi fugă de examinări s-a fardat şi în ideea că Aştept să pice ăştia, şi voi putea apoi publica ce vreau!
Nu e bravadă, pur şi simplu nu voiam să o tai, cum auzisem eu că se practică, din motive ideologice dar şi de cum se sculă redactorul în acea dimineaţă.
N-am publica-o nici în ziua de azi, la 2012, dar nu fac riduri din cauza asta. Sînt omul lucrurilor neterminate, cel puţin nu şi la orgasm sau nu pînă la o anumită vîrstă (au, ce-am zis?!). Nu odată eşecurile, neterminatele ne ambiţionează (fie şi preponderent pe cale inconştientă) mai puternic decît succesele. E posibil ca şi abandonul facultăţii mele haretiene de jurnalism să fie o chestie utilă...

A evita chingile altora, inclusiv disciplinarea din exterior îţi permite originalitate - ş-am auzit că aşa ceva e necesară la diferenţiere...

Bat şi eu cîmpii...



III

Ce mai fu, dintre documentele desprăfuite azi?
Cred că e demers la legitimaţiile anilor 90.

A... Unele dintre publicaţiile căutate de mine la BAcademieiR erau inaccesibile, în sensul că erau plasate la o secţie specială, ca neconvenabile politic. Era vorba de cele de dreapta, dar uneori ajungeau aici şi chestii destul de nevinovate, cum era "Educaţia Fizică",  unde Nae Dimitriu a publicat unele descrieri, în 1931-32 Am îndrăznit să fac o cerere de admitere, ş-am primit acceptul conducerii Bibliotecii. Spaţiul era la etajul unu al clădirii vechi din Calea Victoriei.
Marea majoritate a informaţiilor le-am cules însă de la Sala I, aceea a periodicelor comune. La un moment dat, am găsit în publicaţia Turing-Clubului postbelic, acela condus de Mircea Dumitrescu, referinţe la nişte documente din Secţia  Manuscrise, aşa-numita Sală II, tot la etajul unu. Acolo am dat de interesate scrisori ale Bucurei Dumbravă, între altele.

Revin.
Legitimaţiile anului 1990 sînt cele politice.
Am fost eu iniţial la PNL, pe care l-am mirosit ca mai apropiat de stilul meu decît PNŢ. Asta era în ianuarie. Am, dat şi-o mică donaţie, înscrierea constînd în notarea pe o listă. După un timp, mi-a picat prost faptul că la frîie erau doar tipi în vîrstă. Un cogener (cu mine) m-a lămurit că ce deştepţi sînt aceia şi mai ales cît au suferit ei - dar tot nu am văzut legătură între situaţie şi explicaţie.  Ca un făcut, cine era iritat prin februarie,pe cînd se asalta de zor televiziunea (seara cu CADA admisă în studiouri), păi exact tipul cu pricina: "Domne, ai avut dreptate..."

Prin aprilie, după ce lumea şi-a tras sufletul după eşecul mitigului din 18 februarie şi tărăşenia de la Tîrgu Mureş, începură demonstraţii în Piaţa Victoriei. Acolo am văzut pancarta de pînză a Grupului Independent pentru Democraţie. Un tip care îi ţinea la un cap de băţ m-a rugat să-l înlocuiesc niţel (nu am păţin ca în Hasek...).
După ocuparea la 22 aprilie am Pieţei Universităţii, am zis să pun un umăr organizat fenomenului, aşa c-am mers de acum chitit la sediu. Nu mi-au dat ei imediat o legitimaţie, dar am primit curînd una. Nu mai ştiu cînd au înlocuit-o cu alta, cert este că în Piaţă stăteam destul de ţantoş cu ea atîrnată de gît.




Patru ăsta e trecut la şto, nefiind eu al patrulea, asociaţia era fondată în februarie. Poate sînt de scanat pozele făcute de subsemnatul în epocă, ce-i drept scanerul meu e cam slăbuţ şi nu pot să mă înfiinţez una-două pe capul lui Dan Mârza...

În toamnă, GID-ul meu a lăsat-o moale, dar a apucat să pună un umăr serios la apariţia Alianţei Civice, care de fapt a şi preluat sediul din Calea Victoriei 155...



Ăsta se purta şi el la mitinguri, unde eram între oamenii de ordine. De pildă la 15 noiembrie, apoi prin decembrie...

Permis avui atunci şi de la creaţia lui Niculae Baticu, reînfiinţarea Clubului Alpin Român.
Care iniţial era să fie vieţuit de Marcian Bleahu, moment în care am mai învăţat ceva despre viaţă, başca o impresie proastă despre distinsul geolog, întărită ulterior de evoluţia-i de politician (vezi cazul Copşa Micxă, pe cînd era ministru al mediului, să fi fost 1992)

E, prima legitimaţie în CAR arăta aşa:



Văd c-am numărul 19.
Aveam carnetul în buzunar în iarna următoare, cînd am ieşit nu mai ştiu cu cine să vindem Buletinul Alpin, la ieşirea de metrou dinspre Universitate (în aprilie, adunam la podul Izvor semnături GID pentru Punctul 8 de la Timişoara). N-am vîndut mare lucru, dar fu instructiv.

N-am fost deloc un membru comod, ce-i drept frustrăile mele anterioare se combinau la fix cu aiurelile majorităţii liderilor CAR.
Aşa că, după cîţiva ani...


... firea mea s-a completat perfect ... la prostii cu a lui nea Nae. meritele lui fiind mai mari, în compensaţie, s-a renunţat la mine.


Nu căutaţi neapărat lucruri cu cap şi coadă acolo, de pildă blamatul anunţ din presă era acela solicitînd la evacuarea gunoiului de la Castelul Crăiţei, din 1994.
Cum am zis, şi eu fui poamă, dar nu aş propune ca studiu incidentul (fu de fapt cam 1992-1995) dacă nu l-aş vedea ca o lecţie instructivă, pentru ambele tabere.
Cert este că decizia reprodusă mai sus urma să fie supusă dezbaterii Adunării Generale ulterioare, cea din martie 1995 parcă. Unde, simţindu-mă lezat de atitudinea lui Baticu, am turnat din plin gaz pe foc. Lumea a zis iniţial că nu-s de dat afară pe motivele prezentate, Baticu s-a iritat crunt (echivalent şi cu bosumflat, în fundul sălii de la "Rangheţ") şi-a zis că-şi dă demisia, la care aceiaşi au sărit să-l împace şi m-au sancţionat cu ceva gen ultim avertisment.
După ce mi-am savurat în zilele următoare fronda, am realizat instinctiv că sărisem totuşi peste cal, după cum în paralel era de ajuns acum şi să respir aiurea în Club ca să mă dea afară de tot. Aşa că, după un interval scurt de plătit cotizaţia, m-am dat în lături. Pe nea Baticu l-am revăzut în tren în 1996 şi ştiu că nu ne purtam pică - o fi fost prea mare potrivirea de caracter... Dar inclusiv din motive financiare nu am mai plătit cotizaţia...

Mi-am mai dat prin 2000, cam la apariţia listei Coştila a lui Frank Schobel, cu părerea despre CAR. Frîiele le luase acum Eugen Popescu, ce m-a chemat să mă ocup de o revistă tipărită a Clubului (eu aveam experienţa lucrului cu Bogdan Dudău la Alpin Extrem, el redactor, eu dtp). Am adunat materiale (cu Mircea Săndulescu de pildă), dar finalmente nu fură bani şi era vorba să treacă materialele pe net. Cînd ne-am dumirit mai bine, alţii scriau mai bine decît noi, după cum o categorie umană era şi mai bună căţărătoare şi mai inteligentă decît cei din CAR - eu unul o recunosc...
M-am reapropiat de CAR în ultimii ani, în parte invitaţiilor la Întîlnirea veteranilor, în parte deoarece am considerat că mi-a mai venit un pic-un pic mintea la cap. Spre ruşinea mea - iar aici membrii serioşi mă vor lua cu huo! - nu am mai ajuns să plătesc cotizaţia. Ce-i drept - fie şi cu oarece amprentă a megalomaniei, a nerealismului - am sentimentul că sînt apropiat ideii de spirit CAR, a se citi sucelii umane ce a tras spre frîiele asociaţiei tipi precum Nae Dimitriu şi N. Baticu.
Este drept că vremurile se mai schimbară, dar nu ştiu cum de gruparea atrage în continuare frustraţi ca mine, inclusiv dintre cei care nu-şi dau seama de asta. Nu spui cine, două persoane importante...


(va urma, chit că va ieşi mult din subiectele de pînă acum ale postului)


PS

Bonus:

Legimitatii Cerc Floarea de Colţi (unde am fost simplu membru, în banca lui)





Felicitare executată de Carol Lehmann, de felu-i fotograf:



Un carton fotografic îndoit, încît pe prima pagină a doritei felicitări de An nou să apară decupat anul., iar în interior o poză - se putea altfel? -  de munte...
Cînd a făcut-o avea 74 de ani.
Cînd mi.a dăruit-o mie, cu douăzeci mai mult.

4 comentarii:

  1. FOARTE INTERESANTA EXPUNEREA . BINE CA LE-AI SCANAT (fotografiat) CHIAR DACA VORBA SOTIEI MELE * SA VEZI CE O SA ARUNCE FETELE NOASTRE DUPA NOI * (SE REFEREA LA CELE CATEVA MII DE DIAPOZITIVE , ZECI DE ALBUME CU POZE , ARTICOLE DIN REVISTE SI ZIARE , DIPLOME SI LEGITIMATII ETC)!! SI EU M-AM CHINUIT SA SCANEZ TOTUL MACAR SA AIBA MAI PUTIN DE ARHIVAT ( 25-30 DVD-URI) .

    RăspundețiȘtergere
  2. Salutare. Daca treci peste "baterile de campi marca MO", ce ai scris aduna la un loc multe clipe si picanterii din istorie. Fii convins ca le vor place multora (imi permit sa vorbesc la "per tu" ca de la om de munte la om de munte) asa cum mi-au placut si mie acum! Dupa cum bine se spune: daca ne uitam istoria (cea adevarata), nu avem nici un viitor! Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu stiu cata lume va citeste, nu stiu cati dintre cei tineri, dar eu una ma bucur ca o faceti chiar si in acest stil in care treceti de la una la alta, pana la urma asa e si viata amestecata cu de toate, acest stil pentru care apelez la cunostintele mele despre munte sau la cele abia stiute de la revolutie sau din perioada ceausista (nu zic comunista ca sigur a continuat si dupa 90), dar care imi intriga setea de-a afla mai multe despre acele vremuri, vremuri ale parintilor mei mai degraba si pe care le simt lipsind din constructia mea interioara...

    Cat despre faptul ca n-ati mai ajuns sa publicati, am eu o banuiala ca intr-o zi, randurile vor fi scoase la lumina si citite de catre oameni care isi vor dori cu adevarat acest lucru. Lumea evolueaza ea in desuet, insa nevoia de informatie pura va gasi mereu o cale sa se hraneasca.

    Numai bine,
    Claudia

    RăspundețiȘtergere