luni, 23 ianuarie 2012

[WHAT-S NEW, PUSSYCAT?] 23 ianuarie 2012


I

M-am apucat să scanez, la o inevitabilă calitate slabă, unele filme din 1990. Din stradă.
O imagine, altminteri vai de steaua mea, mi-a mai relevat o diferenţă faţă de 2012, dar mai ales o faţetă interesantă a manifestării Piaţa Universităţii 2012...


Nu o luaţi cu huo, căci nu ştii niciodată ce negreală îţi aduce idei...
Pe hîrtie este imprimat "Deşteaptă-te, române!"
Nici ăsta nu se intonează în Piaţa de azi...
Trăgînd totodată linie, este interesant că tocmai categoria grozav de patrioată şi de religioasă în declaraţiile de peste ani, nu vădeşte o aplecare concretă în aceste zile...

O să spuneţi că de ce plasez demonstranţii de azi în categoria jucătorilor cu vorbele mari religioase şi patrioate.
Una, aşa simt eu.
Dacă asta nu e un argument, hai să ne amintim biletele prinse în piept în primele zile: "Sunt român". Plus cele deloc amabile legate de UDMR.



II

Am pomenit pe undeva că tatălui meu îi plăcea să tragă la măsea, conştiincios şi cu măsură mai mare.
Ca urmare, fără a fi intrat neapărat pentru asta în categoria taţilor denaturaţi, de cîteva ori l-am însoţit în cîrciumi, cît să fure iute o cinzeacă de la tejghea. Cînd zăbovea un pic la o masă, de pildă la "Pietroşiţa" din Piaţa Iancului, mă alegeam cu alune americane, la 3 lei suta, depozitate la vînzare într-un borcan mare, aşezat pe vitrina frigorifică.
(Acolo l-am auzit pe un tip spunînd că are 76 de ani, şi nu ştiu de ce am reţinut apoi că atîta trăieşte un om...).

Inevitabil, aveam ceva interes pentru cîrciumi, dar asta doar pentru că îmi aducea aminte de tata ori pentru că pur şi simplu îmi era un loc cunoscut, ca atmosferă.
Totul s-a oprit la interes, nu şi la a le trece pragul, atitudine marcată probabil de mama, care era opusă soţului ei, idee de băutură îi stătea ca sarea în ochi. Se poate bănui de ce...

Nu ştiu de ce -  cînd am ajuns mai măricel - mi se păreau interesante mutrele de pe acolo... Din acest motiv am călcat într-o seară de toamnă într-o cîrciumioară lîngă gara Piteşti (după un meci de fotbal în 1975, aveam 18 ani). Categoria III, aşa ceva nu văzusem în Bucureşti"... Aş minţi dacă n-aş recunoaşte că am luat parcă un pahar de ceva atunci, urma un drum cu trenul spre Bucureşti...

Bon, unde vreau să ajung, dincolo de a simţi şi io ascultat - pe calea astor însemnări de blog - de careva...?


Piaţa Presei din Bucureşti este un loc ce pare spălat, de lume cît de cît bună, apreciere care se va fi întărit odată cu ridicarea şi intrarea în exploatare a celor două blocuri-turn, la fosta intrare spre Palatul Expoziţiei. Cum dai privire în jur, doar firme de firme, hoteluri de maxime stele, facultăţi private de vîrf, restaurante pe măsură.
De aceea e de oarece mirare existenţa unei zone realmente sordide - şi cine nu mă crede să dea o raită pe acolo!... E vorba de pasajul care subtraversează Bd. Kiseleff la pătrunderea acestuia în Piaţa Presei, care lega în principal Expoziţia de intrările în parcul Herăstrău.
Bineînţeles că întotdeauna comparaţiile cu trecutul trebuie făcute cu maximă prudenţă, inclusiv cînd spui că atunci era mai bine... Îndrăznesc totuşi să cred că bomba de pe vremuri, din Ploieşti (am mai văzut altele, dar de-a dreptul nostime, prin 1973, între gara de vest şi centrul oraşului ), e septică pe lîngă atmosfera gangului de la Gate a oraşului (cele două turnuri au acest nume). Cînd vii dinspre capătul liniei de tramvai 41,  dai la intrare de un chioşc al dracului de sordid, în dreapta. Pătrunzînd în tunelul propriu-zis,de pildă spre stînga, apar cîteva magazine de care nu-ţi vine să te apropii, iar la capăt un aşa-zis bar, unde mirosul gros de ţigară pare să nu plece niciodată.
Nu ştiu ce haine îţi vine să cumperi de la negustorul de profil din aceste locuri...

Am stat ceva să identific ce fel de oameni dau viaţă, cumpărînd, acestor locuri. E genul lumpen. Manelistul. problema este că nu-mi dau seama pe unde lucrează în jur, plus de unde vine, unde-şi are casa, unde lucrează, în Bucureşti...
Cred că-s tipi de pe linia Ploieştiului, cum ar zice dependenţii de calea ferată, de la vreun Otopeni sau Baloteşti, cărora li se pot adăuga aşezările cît de cît în preajma DN1.

În fine...

Dar tot mai rămase o de zisă.
Nişte afişe informează că locul este proprietate privată, motiv pentru care nu e aiurea pretenţia ca vizitatorii, trecătorii să nu fotografieze sau să filmeze.
Interesant. Nu poţi face locul să arate cît de cît suportabil (başca ce învîrteli băneşti or mai fi pe aici...), dar - deoarece posezi poziţia celui tare, juridic - interzici ca vreun revoltat să arate şi altora, via imagini, ce mine negativă de loc a crescut în buricul  - nu neapărat geografic -al tîrgului...



III

Mă iertaţi dacă nu mai ştiu exact contextul, dar poate mai importantă este morala.
În Piaţa Universităţii. Subsemnatul, chitit nu mai ştiu pe cine, de-al stăpînirii. Brusc cad pe gînduri: cam care  mi-ar fi preţul, dacă aş fi solicitat să trec de cealaltă parte a baricadei, dacă ar fi să calc pe urmele faimosului Coriolan Drăgănescu?

La acest moment mi-a fugit finalmente mintea cînd am aflat de mazilirea ministrului de Externe, Theodor Baconschi.
Omul ăsta, dincolo de poza greu atacabilă de om subţire, a fost ambasador la Vatican şi în Franţa. În lume bună, unde controlul vorbelor proprii este absolut necesar. A trecut cu brio examenul, însă...

Omenescul a fost finalmente mai puternic.
Pe de o parte, omul nostru a vrut (mult) mai mult. A mers la Cotroceni drept consilier al lui Băsescu. S-a vrut şi a ajuns ministru de Externe. La farmecul diplomatului au căzut seceraţi destui, motiv pentru s-a vehiculat chiar şi ideea unei candidaturi la prezidenţiale, în 2009.

Pe de altă parte, pe Baconschi nu avea cum nu-l trădeze pînă la urmă firea, altminteri pe urmele unui alt Foreign Officer român, Adrian Severin. El l-a putut juca fără minim tremurat pe omul lui Dumnezeu de pildă (în cazul rotofeiului europarlamentar, acesta să treacă precum raţa prin apă pe la comunişti, fesenişti, democraţi şi din nou la feseniştii-urmaşi), însă naturelul nu putea să nu le joace pînă la urmă o farsă groasă:

"Habar n-am. Ştiu însă că un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii. Ne acuză că vom fura alegerile doar pentru că vrem ca românii să voteze, în diaspora şi acasă. Ce vor ei, în schimb, e ca o populaţie imbecilizată de televiziuni, înfricoşată de scenarii apocaliptice mereu dezminţite de realitate şi, mai nou, de bătăuşii scoşi pe străzi, să aleagă în locul reformei Statului retorica urii şi neputinţei ridicată la nivel de program politic.
Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii"
(cf. RTV)


În cazul lui Severin: cf. Hotnews...




De fapt, încă un ocupant-actor al fotoliului de Externe va fi fost şi Mircea Geoană.



Poate-s cam dur, dar ideea rămîne.



IV

În copilăria mea, o cîntăreaţă de muzică uşoară la modă Anda Călugăreanu. Melodii antrenante, tinereşti. Aş minţi să spun că aveam o opţiune fermă legată de ea, că-mi place sau nu-mi place.
Persoana ei mi-a atras atenţia însă în 1979-80, cînd am întîlnit-o într-o seară, la colţul Bd. Carol de azi cu tot actuală stradă Dimitrie Gerota.
Avea un fustoi pînă spre glezne.
Acest amănunt m-a indispus, legat de interpretă.  Motivul nu-i să-l spui în gura mare, dar nici să-l ascunzi. M-am considerat înşelat, pe ideea că femeia a ţinut să fie atractivă iniţial, pentru ca apoi să-şi deziluzioneze admiratorii mai mult sau mai puţin declaraţi cu aşa straie de pmoartea pasiunii.
Sau: adicătele pînă ai ajuns sus te-ai străduit să arăţi bine, iar acum...

Atitudinea mea va fi fost în sine infantilă, cît şi de purecat psihanalitic.

Mi-am menţinut părerea ani buni, aş putea spune decenii, pînă mi-a căzut brusc o fisă.
Dincolo de abandonul lui a fi plăcută admiratorilor, Anda a scos cam tot pe atunci cîntece interesante, precum "Seara" şi "Noi nu" (dar, de asemenea, "Bocet", "Tacut" şamd). La o adică, ea îşi urma viaţa, care o îndepărta de piaţa sexuală, cum s-ar spune în psihologie, în favoarea altor ocupaţii, în ton cu cei peste 30 de ani de atunci. Că părăsea de tot scena erotică, prin acea rochie pînă la gleznă, nu schimbă datele problemei.

E oare mai bine cu destule vedete actuale, uitătoare de propria vîrstă? Unde avem picioare dezgolte, sîni siliconaţi, vestimentaţie în rezonanţă cu arhetipul feminin la masculi. Unele şanteuze sînt lipsite chiar şi de aşa ceva, dar produc în continuare texte şi melodii uşurele, cît să rămînă sub reflectoarele multelor (din fericire) televiziuni.

Poate de notat, un search pe net oferă doar imagini din perioada strălucitoare (i-aş  zice de păpuşă-care-place-altora...).

Uf, ce-am zis...
Întîia perioadă a fost, totuşi, cea fără griji... Zîmbetul pare sincer...
Mda, aşa e viaţa... 
O perioadă, frumoasă, străluce, o nebunie delicioasă. Apoi...
Cum, nu se spune aşa ceva, căci ne piere cheful (iar vorba îi elegantă...)?





O singură poză spre maturitate:


V

Ca dracu!

" /.../
La 32 de ani, Ioana Tufaru are peste 150 kilograme şi probleme cu glanda tiroidă, iar din cauza faptului că nu are un loc de muncă este înglodată în datorii.
Deşi în ultimele clipe de viaţă ale mamei sale, aceasta a rugat-o pe fiica să-şi termine liceul şi să facă o facultate,  Ioana nu a ţinut cont de acest lucru.
Fiica Andei Călugăreanu  recunoaşte că este delăsătoare şi nu face eforturi pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai, dar susţine că singurătatea este cauza lipsei ei de motivaţie.
/.../

Alexandru Arşinel: Îşi iubea multa fata, dar era dezamăgită”
Inivitat telefonic, Alexandru Arşinel, unul din prietenii Andei Călugăreanu a povestit despre cât de mult a suferit artista din cauza problemelor pe care aceasta le avea cu fiica sa, pentru că era un copil problemă,  nu o asculta şi mânca pe furiş
"Işi iubea foarte mult fata, dar era dezamagită pentru că s-a luptat foarte mult să nu se îngraşe să meargă la şcoală. A suferit mult şi a iubit-o mult. Un copil deştept, dar labil care nu a putut să-şi găsească un echilibru.  Regret că nu terminat un liceu şi o facultate", a spus Arşinel.
Acuzată că ar fi furat bani de la mama sa  şi că nu ţinea cont de rugămintea Andei de a se abţine de la mâncare,  Ioana Tufaru a recunoscut că fura alimente din frigider atunci când mama ei nu era atentă.
"Nu mai ştiu dacă furam bani, dar mâncare furam" a declarat fiica Andei Călugăreanu, susţinând  că nu este vina ei pentru că a ajuns într-o situaţie dificilă, ci a sorţii.
(n. M.O.: Textul îmi pare echilibrat, chit că apare în... "Libertatea")

Cînd un copil consumă alimente în modul amintit mai sus, la bază, la origine se află dorinţa de a-şi umple un gol de fapt sufletesc. Care, orice s-ar spune, are legătură cu copilăria proprie şi, implicit, cu părinţii.
Opinia-mi de mai sus e scurtă, dar greu de acceptat. De către omul de rînd, dar şi de către emiţătorul emdia care vrea să-l ţină în faţa ecranului (şi să ia banii din publicitatea care i se scurge aceluiaşi pe sub ochi):

a)
"Viata ei au fost cantecul, scena si fiica ei, Ioana, in bratele careia si-a gasit sfarsitul. Anda Calugareanu i-a cucerit pe toti cu timbrul ei vocal inedit si i-a molipsit cu optimismul ei, cu pofta ei de viata. Cu toate acesta viata Andei Calugareanu a fost presarata cu multe momente dureroase, unul dintre ele fiind despartirea de sotul ei, Dan Tufaru, indragostit de o alta femeie, Vasilica Tastaman."
Cum dă bine la acelaşi public, fiica poartă pică celei şi mai plină de viaţă decît mama ei:
"Fiica Andei, Ioana Tufaru, isi aminteste de clipa revederii cu cea pe care a considerat-o, toata viata, vinovata de nefericirea mamei ei.".
"O mama exceptionala"
(Cf. Acasa TV
Mda, avem nevoie de minciună ca să trecem pe sub soare... 
VI
Încă o chestie dură (Bine, bre, mata pă vremea asta nu ai altă treabă??).  Tot de la Anda.
Nu ştiu cît de serioasă este sursa (nesemnată), dar glăsuieşte aşa:
"Inainte de a muri (15 august 1992), Anda Calugareanu i-a spus sotului sau: Tati, fa in asa fel ca, dupa moartea mea, lumea sa nu ma uite!. Pentru o astfel de dorinta-testament, colegii ei au ales ca averea lasata de Anda sa nu devina o comoara ingropata pe veci. Dovada ca Anda Calugareanu mai traieste este albumul Dorinta-Testament."


Să nu fim uitaţi... Lumea să nu ne uite...
Nu ştiu dacă aşa pornire, aşa nevoie se poate vindeca... Dar nu strică să n-o ignorăm.
De ce s-o vindecăm, domne!? voi fi întrebat.
Pentru că orice minte raţională (Cîtă luciditate, atîta suferinţă...) realizează că lumea îşi vede în timp de ale ei, de noile stele - apărute precum Anda la 1965...
Bineînţeles că la vîrsta aceea nu ne batem capul cu care vîrstnic, prin jur, e dornic să nu fie uitat... Atunci, la tinereţe, vrem să ocupăm scena... Să ne liniştim angoasa - căci şi la vîrsta aceea există, în ciuda aparenţelor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu