vineri, 3 februarie 2012

[1990] Demonstraţie 21 decembrie


Nu mă pricep prea tare la sociologie - dacă (doar) asta o fi ştiinţa care se ocupă de ce urmează să spun eu imediat mai jos...
Dar am sentimentul energia contestatară - care privea regimul Iliescu, poate şi neputinţa de a se manifesta din vremea comunismului - a avut nevoie de cîteva valuri succesive pentru a se domoli...
Întîia manifestare împotrivă a fost, cred eu, la 26 decembrie 1989. Nici azi nu mi-e clar ce a fost, cert este că alde conducerea a apelat la plasarea de fluturaşi prin staţiile de metrou (am văzut şi eu unele!), prin care lumea era îndemnată să nu se ducă la nu ştiu ce miting anunţat. Şi ulterior am aflat că acea adunare nu avea deloc scopuri ticăloase, pur şi simplu acei oameni văzuseră mai devreme ceea ce ni se va revela nouă mai tîrziu.

Prin ianuarie, chit că speechul liderilor de Anul nou a fost unul pe plac, după tîmpenia de ani de zile a lui Ceauşescu, a început iar să se adune tensiune, respevctiv să iasă...
 Eram la serviciu, priveam latelevizor vestita demonstraţie care l-a dus pe Iliescu pe un TAB, şi - dincolo de spiritul meu de Gică-contra - simţeam că omul tot amînă ori nu vrea să rezolve unele lucruri... Nu se mai spunea nimic de terorişti, nu fuseseră pedepsiţi cei care trăseseră ori bătuseră crunt oamenii etc. S-au luat atunci nişte decizii, între care scoaterea PCR în afara legii şi instituirea pedepsei cu moartea.
A doua zi, s-a revenit asupra lor, iar asta nu a fost în ochii multora, inclusiv ai mei, un punct pozitiv...

Nu mai ţin minte dacă acum au pornit procesele de la Timişoara, dar păe fondul tensiunii mocninde a venit anunţul că Frontul Salvării Naţionale va participa la alegeri. Era ceva incorect, în primul rînd pentru că acesta declarase iniţial contrariul, apoi pentru că organizaţia administra ţara, avea avantajele puterii totalitare la o adică, după cum acumulase în ochii maselor un capital mare de simpatie, la care contribuiseră şi alţii decît Iliescu.

Pe acest fond, parcă pe la 24 ianuarie, în vreme ce urmam hai-hui prin zona "Eva" / cinema "Patria", am văzut o coloană ce se îndrepta - pe trotuar - spre Piaţa Victoriei.


Poza nu e grozavă, dar punctează totuşi momentul.
Nu m-am dus cu ei, nu eram lămurit nici ce se voia, pe ce linie se înscria. Pornind de la ce scria în ziarele (deja) de opoziţie, am participat ulterior la adunările care se ţineau zilnic în Piaţa Victoriei.

Acest gheizer a culminat la 28 ianuarie, cînd manifestaţia partidelor istorice - s-o spunem, foarte doritoare săs coată cu forţa liderii fesenişti din palaul Victoria - a fost contracarată de o alta, a suporterilor Frontului. Ultimii fură mai tari.
Forţa protestatară a revenit în februarie, culminînd cu ziua de 18, cînd - azi îmi e foarte vizibil şi mie... - nişte provocatori au pătruns în palatul Victoria, ceea ce a permis ulterior diriguitorilor ţării să sublinieze caracterul distructiv al manifestaţiei...

Urmă, în mare, campania Golaniadei, încheiată la 14-15 iunie.
Geizerul a continuat să se manifeste însă după oarece pauză. După o oarecare separare de apă, în care o pătură largă a protestatarilor din ţară a realizat că nu se poate baza pe partidele zise istorice, ajunse în parlament, s-a ources la formarea unei alte mişcări, Alianţa Civică (în cadrul căreia, prin mai, a apărut un partid preluîndu-i nunele, PAC).
Manifestaţii au existat în această periodă pînă în primele zile ale lui ianuarie 1991, dar nu au avut rezultate.

O vreme, frămîntările ţării s-au mutat aparent în parlament, unde cele două tabere iniţiale sufereau dezertări mai mult sau mai puţin manifeste. Un PL-AT dinOpoziţie, respectiv neînţelegeri tot mai vizibile între preşedintele Iliescu şi premierul Roman. Căderea regimului sovietic, care dominase decenii şi România, a reacutizat tensiunile, atît între cei doi lideri amintiţi, cît şi din partea opoziţiei neparlamentare. Prin urmare, în septembrie, după o primă demonstraţie ce a dus oamenii la Palatul Victoriei, a urmat o nouă venire  a minerilor, de data aceasta împotriva guvernului. Au urmat cîteva zile de confruntări violente între demonstranţii bucureşteni, aliaţi cu minerii, şi forţele de ordine.
În aceste condiţii, Iliescu îl demite pe Roman şi - mişcare cred înţeleaptă cît şi curajoasă - numeşte premier pe tehnocratul Theodor Stolojan. Cu venirea acestuia - om transmiţînd încredere cît şi imparţialitate - tensiunile au scăzut mult,respectiv sa preferat pregătirea pentru apropiatele alegeri. Unde, neaşteptat, socotelile opoziţiei cuprindeau, ca posibil aliat, şi partidul lui Petre Roman (numit finalmente Democrat).
Opoziţia a fost considerată cîştigătoare morală a alegerilor locale, din februarie 1992, însă a izbutit să piardă din suflu pînă în toamnă, unde Iliescu şi partidul său (PDSR) au cîştigat.

România nu a mai cunoscut de atunci tensiuni majore în stradă, mişcările sindicale curente fiind totuşi de redusă anvergură. O excepţie a constituit-o o nouă iritare a minerilor, în 1999 (cînd deja era guvernare a fostei opoziţii, numită acum Convenţia democratică, care dăduse şi preşedintele din acel moment, Emil Constatinescu) capitol cu multe necunoscute chiar şi în ziua de azi.

Pentru ca zilele acestea, în ianuarie 2012, manifestaţii virulente şi clar politice să transforme din nou centrul Capitalei în arenă - cu precizarea că animatori, bazinul de nemulţumiţi a fost cu totul altul decît în 1990, deşi locul şi metodele de manifestare puteau duce cu gîndul la revoltele primului an de după revoluţie.


Am postat aici imagini îndeobşte din vara anului 1990.
Astăzi, vă supun atenţiei unele din 21 decembrie a aceluiaşi an, dintr-o campanie care s-a întins din noiembrie 1990 pînă în ianuarie 1991.



Manifestaţia punctînd întîia aniversare a ceea ce este numit îndobşte Revoluţia română a fost marcată în oarecare măsură de o emisiune televizată (postul oficial era şi singurul!), avînd ca invitaţi mai mulţi dintre îndrăzneţii de excepţie ai Baricadei din 21 decembrie1989.
Deşi un Dumitru Dincă s-a dovedit neaşteptat ce inflamat pentru cel care nu-l cunoşteau bine, de chiu de vai privitorul a rămas cu impresia că DD şi tabăra sa pot convieţui cu foştii revoluţionari ajunşi în barca puterii, şi am aici în vedere pe Dan Iosif.
Atîta doar că lumea din Piaţa Universităţii, a doua zi, a întîmpinat cu dezaprobare virulentă pe Iosif şi pe Voican-Voiculescu, care au trebuit să se retragă în grabă, spre groaza SPP-iştilor care îi aveau în grijă

  

 Manifestaţia a durat pînă seara şi a avut un caracter oarecum monarhist. Îmi amintesc de zvpnul că principersa Margareta se află la Intercontinental, situaţie în care un proiector luminos s-a fixat la un anumit etaj al hotelului şi lumea a izbucnit în urale... Că veni vorba, tendinţa - deşi susţinută cu jumătate sau sfert de gură de parlamentarii "istorici" - a existat în anii următori, cu "vîrf" în aprilie 1992, cînd Regelui i s-a permis de către premieră să vină în vizită în ţară. Atîta doar că - spun eu, în lipsa unei charisme de întindere - Mihai I nu a reuşit să se facă plăcut şi celor cu educaţie reuşit-comunistă, motiv pentru care, după 1992-93, nu s-a mai pus serios problema revenirii sale la frîiele ţării.







La microfon, Nica Leon, tip clasic al revoluţionarului, îndrăzneţ, dar incapabil să se ataşeze (via compromis) unei structuri care să dea mai multă forţă demersului său.


Nu mai ţin minte toate detaliile, eventual de revăzut Jurnalul acelor zile, dar observ că au existat două tribune, una în dreptul blocului "Dunărea", alta în faţa Teatrului naţional.


 La tribuna din faţa Teatrului, s-a produs - am sentimentul - categoria influenţată de Alianţa Civică, între care, aici, cîntă Valeriu Sterian, autorul teribilului "Vino, Doamne".
În aceeaşi perioadă apăruse discul cu piesele lui Cristi Paţurcă, şi multă lume a simţit de-a dreptul dureros piese precum La aniversară ori AEIOU, cu acele refrenuri infernale unei inimi care a apucat evenimentele ultimului an...

 Lume multă. Încă nu era clar pe atunci statutul ţării. Cei din Piaţă voiau o detaşare clară de comunism, în vreme ce sistemul economic moştenit era demantelat cu încetinitorul, iar la conducerea celor două Camere, de pildă, se aflau politruci clasici precum Dan Marţian şi Alexandru Bârlădeanu.



 Îmi cer scuze pentru calitatea scanării (deşi, din fericire, chipul bătrînului de mai sus reuşeşte să spună totuşi multe...).


 




 La tribună, Stelian Tănase, pe atunci redactor şef la revista 22. În spate, Delia Budeanu, crainică la TVR şi, cu bască, Stere Gulea.
Poate mă înşel, dar pare să urce scara Jean Ciochină.


Pe acolo, cu ochelari şi din profil, Doru Braia, care prin aprilie fusese expulzat de ministrul de Interne. Nu ştiu exact dacă fumătorul ceva mai rotunjor, din stînga, nu e Teo Peter.


Pe acasă, Carmen îşi pregăteşte Sărbătorile. Aici cu mama în discuţie telefonică.




Fiii mei, deprinzînd secretele maşinii de scris.
Încă nu pătrunseseră la noi computerele, chit că 486 se lansase încă din 1989, iar varianta 3 a Windows apăruse în aprilie 1990, parcă.
La GID aveam cîteva computere, unul arăta cel puţin bibelou, însă nu părea în sistemul de operare al lui Gates, iar de aici am avut probleme cînd s-a defectat....




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu