miercuri, 15 februarie 2012

[EDUCAŢIE] "Lipsa tatălui - fiu ratat", de Guy Corneau, traducere, partea I


Intro 

Am găsit acestă lucrare la Institutul Francez, în 2000, sub titulatura "Pere manquant, fils manque".

Pomeneam la un moment dat despre două campanii, succesive, prin care subsemnatul a încercat să-şi reducă din neadaptarea la realitate.
Din prima etapă, a lucrărilor le-aş zice clasice (nu că aş fi renunţat la ele...), mi-au rămas puţine de căpătîi, chit că în sine le apreciez, pe ele şi pe autorii lor, în continuare. De pildă, un JJ Rousseau şi "Emile".
Cărţile din a doua parte a pompoasei campanii de care aminteam sînt - îmi permit să afirm - în continuare proaspete, greu atacabile, chit că numeroase pasaje au devenit în timp cărămizi ale construcţiei interioare şi-mi sînt în consecinţă mai mult decît familiare.
Mereu găsesc lucruri noi, foarte utile în ele - parcă Constantin Tsatsos vorbea de această însuşire a cărţilor mari, de a a scoate mereu din ele, fără teama că fîntîna ar putea seca...


Din prima serie, a supravieţuit şi mi-i mereu actuală "Ipocrizia disperării", de Teodor Mazilu.
Probabil că o mare parte din îndrăzneala şi atitudinea-mi opusă curentului majoritar se trage din constatarea că marile lucrări, poate şi marile atitudini în mersul istoriei au conţinut majoritar şi asemenea cutezanţe acute...



Traducere

Îmi aparţine.
În acest episod sînt şapte din cele 15 pagini ale conspectului  meu din lucrarea pomenită.
În unele locuri am umblat un pic la stil / m-am abătut de la traducerea foarte apropiată, tocmai pentru a nu pierde impactul pe care l-am simţit în afirmaţiile autorului.

Sper ca Guy Corneau să nu se supere de gestul meu, la o adică este şi un mod de a-l face cunoscut în România, poate şi apreciat.



“Lipsa tatălui – fiu ratat”

Guy Corneau



Taţii autoritari, strivitori şi geloşi pe talentele fiilor lor, cărora le calcă în picioare orice iniţiativă creatoare sau vreo tentativă de afirmare …
Taţii alcoolici, a căror instabilitate afectivă impune copilului o nesiguranţă permanentă.


Tăcerea taţilor contribuie decisiv la fragilitatea identităţii sexuale a fiilor lor.



Identificarea este acel proces psihologic prin intermediul căruia un individ asimileză un aspect, a caracteristică a unui seamăn şi se transformă parţial ori total în funcţie de acel model.
Pentru a fi identic cu tine, trebuie ca iniţial să fii identic cu altcineva

Pentru ca această mişcare salutară să se producă, trebuie ca subiectul să fi remarcat un subiect comun la alt om.

 
FEMEIA ESTE, OMUL TREBUIE CLĂDIT CA SĂ FIE.

 Prima investiţie de obiect, prima identificare, pentru un copil, are loc asupra mamei sale. Or, pentru a deveni bărbat, tînărul mascul trebuie să treacă de la această identificare primară cu mama la identificarea cu tatăl său.
Acest transfer de identitate este delicat şi char periculos, motiv pentru care anumite societăţi tribale îi consacră adevărate rituri iniţiatice. Acestea îşi propun să ajute adolescenţii să păşească în viaţa lor de adulţi.
De fapt, pe glob ritualurile de iniţiere a adolescenţilor sînt atît de răspîndite, îcît ajugem să ne întrebăm dacă  MASCULITATEA TINERILOR S-AR DEZVOLTA DACĂ NU AR FI DE-A DREPTUL PROVOCATĂ.

 
Dragostea provenind de la tată este mai supusă condiţionării decît a mamelor, ştiind fiind că taţii îşi îndreaptă aprecierile şi implicit încurajează  realizările, eprformanţele copilului Această prezenţă a elementului condiţional se dovedeşte crucială în dezvoltarea responsabilităţilor, a gustului pentru autodepăşire, ba chiar şi pentru respectul ierarhiei sociale
ACESTĂ CONDIŢIONARE NU VA ACŢIONA ÎNSĂ FERICIT DECÎTDACĂ VA FI DUBLATĂ DE AFECŢIUNE – DE CARE EDUCAŢIA ADOLESCENŢILOR ARE NEVOIE ÎN EGALĂ MĂSURĂ.


Asumîndu-şi propriile imperfecţiuni, tatăl deschide copilului uşa unei lumi unde nu se aşteaptă de la tînăr doar perfecţiunea. O lume unde exerciţiul puterii nu este neapărat unul umilitor, unde competiţia sau sănătoasa emulaţie nu produc în mod obligatoriu ulcer, iar competenţa poate fi o sursă de bucurie şi nu ne înstrăinare.

 
Prima consecinţă a abandonului fiului în grija exclusivă a mamei este teama de femei şi, mai ales, teama de a fi vreuna...; a doua urmare este că, pe tot parcursul vieţii, vor avea teamă de corp, al femeii, dar şi cel propriu


Frica de  homosexualitate

Aceasta sfîrşeşte prin a bîntui raporturile de prietenie dintre bărbaţi; ea ucide orice posibilitate de sănătos erotism masculin şi, tot ea, împiedică mulţi taţi să-şi atingă fiii.

 Adolescenţii homosexuali: e vorba în cele mai multe cazuri de băieţi inteligenţi şi hipersensibili.
Aceştia aleg homosexualitatea pentru că nu au regăsit la propriul tată vreo reflectare a propriei sensibilităţi. PENTRU CĂ BĂRBAŢII AU FOST EDUCAŢI SĂ-ŞI REPRIME ORICE MANIFESTARE DESCHISĂ A SENSIBILITĂŢII LOR, FIII LOR NU AJUNG SĂ SE IDENTIFICE CU EI: nu vor regăsi la părintele lor acea similaritate ce stă la baza oricărei identificări.


Homosexualitatea exprtimă nevoia de ancorare în masculin, în ceea este identic sieşi. EA SE TRADUCE TOTODATĂ PRIN CĂUTAREA INCONŞTIENTĂ A TATĂLUI, CĂUTAREA UNEI IDENTIFICĂRI MASCULINE.
Dacă ar fi existat, din partea tatălui pentru fiul său, afecţiune inclusiv fizică – care stimulează hotărîtor posibilitatea de identificare – nu poţi să nu te întrebi dacă mulţi bărbaţi ar mai fi ales calea homosexualităţi pentru a-şi exprima sensibilitatea, dacă nu ar fi făcut o altă alegere.


Homosexualii sînt: 1) ori fii care încearcă încă să-şi elibereze corpul şi mintea din strînsoarea mamei, 2) ori bărbaţi ce refuză să trăiască după dictatul – pe care îl găsesc ridicol – al unei societăţi care le interzice accesul la simţurile proprii.


Fiecare  dintre părinţi are o funcţie dublă: aceea de reper corporal pentru copilul de acelaşi sex cu el, respectiv loc al dorinţei copilului de sex opus.
Reperul corporal în părintele de acelaşi sex va servi ca bază a stabilirii identităţii sexuale, care, la rîndu-i, dacă este fericit alcătuită, va permite copilului să nutrească dorinţă pentru părintele de sex opus.

Prezenţa trupească a tatălui în preajma fiului îi va permite acestuia din urmă, aparent paradoxal, să-şi iubească mama iar mai tîrziu să dorească femeia în general, decît să te teamă de ea ori să o dispreţuiască.

 
Au loc adevărate războaie în familie, între băiatul adolescent şi mama sa, acestea fiind încercări ale fiilor de a sei elibera de tutela maternă, să-şi smulgă corpul de acela al mamei, demonstrînd astfel că sînt bărbaţi.
Taţii asistă de obicei nedumeriţi şi neputincioşi la aceste lupte, fără să priceapă că ei sînt de fapt la originea fenomenului...
 
Este clar că un tată nu-şi tratează fiul precum o face mama. Chiar şi aşa, important este ca fiul că intre de mic în contact cu mirosul tatălui, să-i audă tonul mai grav al vocii, să se lase purtat şi alintat în braţele acestuia. Nici un bărbat nu şi-a pierdut atributele masculinităţii dacă şi-a mîngîiat fiul! Dimpotrivă, mîngîindu-ţi copilul îi deschizi poarta sensibilităţii, permiţîndu-i ca în viitor să şi-o descopere lesne depozitul propriei sensibilităţii.



De la diavol, la Superman.
Modelul constituie o reprezentare ideală, care se manifestă ca un tiran în interiorul nostru, Avem de-a face cu o imagine inconştientă, căreia cu toţii încercăm să ne conformăm, chiar fără să ne dăm seama.

De unde apare în interiorul nostru un asemenea model impersonal?
Nevoia unui tată este fundamentală speciei umane – avem de-a face cu o necesitatea „arhetipală”. Cînd însă această imagine nu este personalizată prin intermediul prezenţei paternale, nevoia în chestiune rămîne arhaică, hrănindu-se în lipsă de alte repere cu acelea socio-culturale –  poate eroice, însă artificiale –, care pot merge de la Diavol la Dumnezeu.
Cu cît tatăl va fi mai absent, cu atît această nevoie inconştientă a noastră se va inspira şi finalmente va fi dependentă de imaginile primitive.
Totodată, cînd un arhetp nu ajunge să fie umanizat de către un copil, persoana va rămîne divizată între două părţi opuse, care supun Eul unui adevărat tir, bazat pe puterea-i cvasidivină. Or, prezenţa reală a tatălui permite copilului să unească cele două tendnţe care îi marchează psihismul.

Caracterul real (în carne şi oase am putea spune!) al tatălui îi permite fiului să vadă lumea din jur şi altfel decît în alb şi negru, mai exact drept un loc unde tendinţele opuse pot convieţui şi chiar să se amestece.

Model inconştient de care aminteam este probabil izvorul acelei voci interioare ce repetă întruna unui urmaş al lui Adam că nu este îndeajuns de bărbat. Concret, arhetipul (în veci...) nesatisfăcut şi reprezentările pe care le naşte condamnă masculul în sine la poziţia de bărbat inferior, iar asta durează pînă cînd celîn cauză realizează ce i se întîmplă.
Fiul se îndoieşte de virilitatea, de bărbăţia lui. Rămîne distant şi inconsistent, şi poate este normal aşa: modelul său este unul descărnat, spre deosebire de un tată în carne şi oase.


Tabloul incestului

Prezenţa tatălui barează accesul la acea satisfacţie simbiotică dorită în mod natural de către copil; acea interdicţie separădorinţa de lege. Părintele reprezintă o primă interdicţie pentru copil: tabuul incestului.

Această intervenţie este determinantă peplan psihologic, întrucît  este structurat astfel universul psihologic al fiului.
Într-adevăr,  tatăl – provocînd sfîrşitulfuziunii totale întremamă şi copilul ei – distruge şi identificarea între dorinţă şi obiectul dorinţei. Aceasta înseamnă că acel copil va simţi că dorinţa are o existenţă în sine, independentă de faptul că-şi găseşte sau nu satisfacţie în lumea exterioară. Apare inevitabil, din acest motiv şi o frustrare, care se află la originea la ce se poate numi spaţiu interior, interioritatea copilului. Este desfăcută astfel şi fuziunea dintre Eu şi inconştient, moment capital pentru structurarea psihicului.
Cînd un bărbat rămîne în unire / fuzionat cu mama sa, rămîne ataşat propriului inconştient. El este dorinţele sale, impulsurile, ideile. Acea persoană nu poate resimţi toate acestea drept fapte interioare cărora nu este obligatoriu să le dea curs, să le dea ascultare..


O persoană care rămîne cu precădere identificat cu mama sa nu are acces la propria indivualitate; va fi foar o jucărie a inconştientului şi a modelelor sociale.


Inconştientul conţine tot ce a fost conştient dar a fost uitat, toate experienţele ce-au fost fost refulate, căci erau mai mult decît dezagreabile Eului.

Carl Jung consideră inconştientul drept compartimentul în esenţă creator, care produce idei, intuiţii ce nu s.au aflat vreodată în conştiinţă.

Scopul muncii terapeutice este de a stabili o relaţie sănătosă între Eu şi sine / inconştient.



Complexele constituie scheletul, structura organismului nostru psihic, coloana noastră interioară din acest punct de vedere.
Ele au întotdeauna drept nucleu o experienţă afectivă suficient de puternică, care va servi drept magnet pentru toate experienţele de aceeşi culoare afectivă.
Indiscutabil relaţia cu mama şi tatăl nostru constituie pentru copil experienţe primordiale; prin urmare antrenează automat formarea complexelor.
Complexul este interiorizarea relaţiei pe care am avut-o cu o persoană. Complexele nu ne spun cum au fost părinţii noştri, ci cum a fost relaţia noastră cu ei.

Viaţa noastră psihică este condusă de aceste adevărate subpersonalităţi care sînt complexele. Or, trebuie luată ceva distanţă faţă de ele, dacă dorim să putem respira cu adevărat în interiorul propriei noastre case.
Să acceptăm relaţia cu partenerii noştri interioari (care sînt complexele) de aşa manieră încît să nu fm obligaţi să vedem, să simţim realitatea într-un mod unilateral. Căci, atunci cînd complexele rămîn/devin autonome, ele devin realmente stăpînele noastre şi ne obligă să repetăm fără oprire acleaşi şabloane comportamentale, aceleaşi dinamici.

 

Personalitatea sănătoasă.

Un Eu sănătos este unul flexibil. El poate fi pe rînd puternic sau vulnerabil; se poate deschide din proprie iniţiativă pentru a primi ceea ce suie din profunzimile sale, cărora le poate ceda ori se poate opune cu bună ştiinţă, cît şi adopta opoziţie intermediară.
Să descoperim distanţa sănătoasă faţă de propriul nostru inconştient, să ne dezvoltăm supleţea necesară în faţa ofensivei dezordonate dar plină de forţă a adîncului.


Ura de sine.
A-şi face neîntrerupt reproşuri.

 

Cînd îţi lipseşte tatăl din punct de vedere psihologic, este ca şi cum ai fi lipsit de coloană vertebrală.

Un individ care posedă un complex paternal negativ nu se simte structurat în interiorul său. Ideile îi sînt confuze, respectiv simte dificultăţi în a-şi stabili un ţel al acţiunilor... Totul este amestecat în interior: dragostea cu raţiunea, apetitul sexual cu simpla dorinţă de afecţiune. Omul acesta are dficultăţi în a se concentra, căci este atras de tot felul de detalii mărunte.
Nu este niciodată sigur de nimic.

În faţa complexului paternal negativ de care am pomenit, bărbaţii încearcă – drept compensaţie – să compenseze lipsa printr-o structurare plecînd din exterior. Tentativa ia forme diferite, întinse de la tipul băiat de treabă la cel dedat consumului excesiv de alcool
De pildă, eroii au întotdeauna ceva de făcut, adevărate furnici, care nu-şi permit vreun moment de pauză, de vid. Susţinuţi de privirea admirativă a celorlalţi, aceşti oameni se supun fără mari ezitări valorilor colective, sociale.


Body building-ul încearcă să compenseze, printr-o construcţie corporală externă, o lipsă internă accentuată.

Cu cît afirmaţiile cuiva sînt mai lipsite de nuanţă, cu atît acela încearcă să ascundă o incertitudine personală de fond.
Fiii revoltaţi aderă la grupuri extremiste din dorinţa de a da ascultare Tatălui primitiv.
Adolescenţii făr de vîrstă, în ciuda anarhiei lor aparente, caută îndrumători sufleteşti, maeştri spirituali.
Alcoolicii nici măcar nu pot să-şi mai ascundă acuta dezordine interioară.
PRIN MIJLOCUL ACESTEI COMPENSĂRI EXTERIOARE, FIII RATAŢI EVITĂ SĂ-ŞI SIMTĂ MAREA NEVOIE DE A PRIMI DRAGOSTE ŞI ÎNŢELEGERE, ADÎNCA LOR NEVOIE DE A FI MÎNGÎIAŢI, ATINŞI, DE A IUBI ŞI DE A FI IUBIŢI.

Ei nu-şi permit să se lase în voia celor de mai sus deoarece astfel se simt aruncaţi într-o vulnerabilitate foaerte greu de acceptat, de suportat.
Lipsa tatălui se află la originea fragilităţii identităţii masculine a fiilor săi.


Tatăl nepotrivit, care a strălucit prin absenţa sufletească oriprin aceea fizică, prin tiranie sau alcoolism, defetismul ori moliciunea – acel părinte nu a poutut servi drept declanşator natural al programului genetic şi psihologic care transformă un băiat în bărbat demn de acest nume.

Modelul acestui tip de părinte s-a dovedit inutilizabil, în nestare de a putea îndeplini rolul de fi inţiator al propriului fiu. Prin urmare, acesta din urmă a rămas identificat  - în virtutea regulilor biologice şi psihologice pe care le-am amintit anterior – cu femininul, ceea ce a condus la refularea particularităţilor masculine. Persoana în cauză se refugiază într-o eternă adolescenţă, avînd tendinţa de a respinge valorile tradiţional masculine.
 

Băiatul de treabă

X este un tip care nu-şi permite să ridice tonul, iar totodată se manifestă întotdeauna înţelegător şi amabil cu ceilalţi.
A-ţi face mama să plîngă este, pentru el, un păcat capital.
Credinţa care îl animă: „Voi avea totul din lume dacă voi fi gentil, politicos, curtenitor şi neagresiv”.
Dacă mîine are de înfruntat pe careva, se va teme să ridice tonul cu aşa prilej. Nu va dormi în acea noapte, analizînd din unghiul său de vedere zeci de variante de abordare a problemei. Va scorni fraze, pe cele potrivite strădundu-se să le înveţe pe de rost. După ce înfruntarea se produce, îşi va reproşa de a fi ridicat prea mult tonul, de a-l fi rănit pe celălalt – toate acestea contribuind la o dureroasă scădere a stimei de sine.
 
A privi şi a interpretar realitatea prin ochii copilăriei. Căci X a adoptat în primii săi ani de viaţă strategia refulării oricei veleităţi care l-ar fi exclus dramatic din graţiile părintelui accesibil.
Băiatul de treabă trăieşte în continuare sentimentul de a fi sub ochii părinţilor, chit că aceştia nu se mai află de mult în preajmă.
Este foarte sensibil la plînsul femeilor şi preferă să sufere el decît să le îndurereze pe ele. De aici, o importantă componentă masochistă.

Singura ieşire din acestă situaţie este SĂ FACĂ TOCMAI LUCRUL DE CARE ÎI E FRICĂ, iar apoi să suporte de pe altă poziţie obişnuitul sentiment de vinăvîţie care îi urmează oricărei tentative de afirmare.


Eternul adolescent

Celibatarul încearcă să prelungească indefinit o adolescenţă pe care îi e teamă s-o părăsească.
La 35 de ani, este animat în continuare de ideea că poate face orice. Este convins, în adînc, de geniul şi de superioritatea sa, lăsîndu-se mîngîiat de speranţa că la un moment dat, în viitor, va uim lumea cu o ieşire la rampă nemaipomenită.
Trăieşte într-o baltă de vise, de fantasme... Spre deosbire de tipul Erou, acest om nu combate cîtuşi de puţin fuziunea sa cu inconltientul, ba chiar se complace în starea cu pricina.

Ar dori să fie iubit necondiţionat, pentru potenţialul pe care îl poartă. Refuză să fie evaluat pe criteriul faptelor efective. Este partizanul idei de a aprecia arborii după conformaţia lor în sine, nu după fructe. Seminţele, promisiunile îi sînt pe un piedestal, nu şi rezultatele.
Îşi cheltuie entuziasmul şi energia în a visa succesul, în paralel fiindu-i imposbil să se disciplineze în vreun fel.

Respingînd o lume ce pune condiţii, Eternul adolescent îşi reprimă dorinţa de a pătrunde lumea şi de a-şi lăsa acolo propria marcă. Evitînd aşa ceva, renunţă de fapt la potenţialul său creator real.
Trăind într-o lume fantomatică, devine fantomatic.
Ieşirea curentă şi inevitabilă din această situaţie totuşi de avarie sînt alcoolul, drogurile... Abia atunciacest adolescentatît de promiţător, acest magician al vorbelor şi al imaginilor îşi va avea cu adevărat tăiate aripile. De pe o zi pe alta, la momentul potrivit, se va transforma într-un bătrînel cinic, cu viziune pesimistă asupra lumii, dar fără a-şi fi pierdut speranţa că pricepe bine realitatea.

De ce femeile cad pradă cu destulă uşurinţă Eternului adolescent?
Ele apreciază acest seducător aparte pentru ardoarea curtenitoare, pentru vorbele frumoase, pentru atenţia susţinută ce li se poartă.
În plus, asemenea bărbat ştie să identifice acel nimic care face orice femeie unică. Ştie să aprecieze la ea umorul fie şi ascuns, gustul reprimat pentru jocuri erotice; o face să se simtă frumoasă, îi descoperă şi îi recunoaşte individualitatea, feminitatea.
Seducătorul reuşeşte aceasta pentru că el însuşi se află în căutarea calităţii unice, preţioase. Numai că, tocmi cînd partenera încîntată secrede acceptată în întregul ei, el se află deja în faza retragerii cu zîmbetul pe buze, căci acest bărbat evită să se angajeze într-o relaţie de durată.
Valorile morale ale societăţii tradiţionale condamnă comportamentul Eternului adolescent, însă  el va continua probabil timp de secole să farmece, să nască delicioasă dorinţă în sufletul femeilor...


va urma



Încheiere
Căutînd o poză a autorului, am aflat - în nemernicia mea - abia acum despre el, despre opera sa.


 
 
Inclusiv un interviu în editia românească a revistei Psychologies.

Ca primă observaţie personală, dinţii scoşi la înaintare îmi fac impresie proastă, însă omul îşi caută inevitabil clienţi (primum vivere...), iar lumea este cea educată de zîmbet.
În context, CT Popescu, în One
Nu condamn, doar incit la cunoaşterea mai amplă a subiectului!




2 comentarii:

  1. Zambeste el, dar ceva mai strans, incercand sa-si ascunda caninii :D

    O sa te scutesc de alt gen de comentarii.

    RăspundețiȘtergere