miercuri, 29 februarie 2012

[MUNTE] Părere personală despre Crina Coco Popescu



Foto: iaa.ro

În anii trecuţi, numele Crinei Coco Popescu mi-a ajuns la urechi, ca oricărui român interesat de munte. Cum îl vedeam pe Acesta din urmă din alt unghi – subsemnatul lălăitor, dînsa bifatoare de recorduri – nu i-am acordat multă atenţie. Cel mult am alăturat-o mental categoriei în care s-ar afla şi o Loredana Groza, ce mărturisea într-un interviu că, din dorinţa de a ieşi în evidenţă, cînta mai tare decît corul de copii care o cuprindea.

A ieşi în evidenţă fie şi mai mult fiind o trăsătură umană destul de des întîlnită, între cei muşcaţi de ea fiind şi eu.


S-a întîmplat ca acum cîteva zile să ascult, la căşti, o emisiune Realitatea, cu un reportaj legat de Coco. Nu mi-a trebuit mult pentru a realiza că fata aparţine unui alt grup de semeni, al celor împinşi de părinţi la performanţe. Poate că ar fi trebuit să-mi cadă fisa mai demult că nu poţi face nici ture mai serioase în Carpaţi,  sub 14 ani să spunem, fără sprijinul logistic, material, moral al genitorilor.
La un moment dat, în emisiunea cu pricina,  i-am auzit şi vocea Crinei, pe cînd îşi îndemna sora mai mică, pare-se în ascensiune la panou. Opinie pur personală: fata, Coco, nu le are cu domeniul, cu ideea de performanţă personală, de unde concluzia că este pur şi simplu trasă pe un drum care nu îi aparţine.
Cum se ajunge la aşa ceva, inclusiv ca tînărul în chestiune să vad drept blasfemie (pariez că aşa o va privi!) o observaţie ca a mea, păi nu totuşi o treabă prea complicată. Nu-ţi poţi trăda părinţii, după cum nu te poţi trezi fără ceea ce credeai a fi sensul vieţii tale. Chiar cu preţul de a pierde adevăratele plăceri ale adolescenţei.

După opinia mea, tot va claca la un moment dat. Doamne-fereşte să nu o facă, de fapt....



Mi-a rămas în auz, pe partitura acelei voci delicat graseiate, şi o oarece doză de om care se plînge (nu am idee care este aici adjectivul exact). După cum, am reţinut amănuntul ducerii unei surioare mici în rucsac, în trasee chiar dacă am înţeles eu bine. Care apoi este dusă la panou şi pusă să suie... Cu apetitul de rigoare, foarte aproape de scîncet.


Există drumuri pentru oameni care prind bine unui anumit gen de părinţi, respectiv Societăţii. Ultima se dă în vînt pentru aceia care-şi abandonează firea, pentru a se constitui în tot felul de modele ce – totuşi – nu au legătură cu interiorul lor, doar poate cu dragostea părintească foarte condiţională: „Nu te iubesc decît dacă faci marea cu sarea...”, spusă bineînţeles nonverbal dar extrem de ferm. Iar lipsa de iubire paternală este ceva, la vîrste foarte fragede cel puţin, ceva foarte rău...


Totodată,
Am sentimentul că noi, abonaţii unor liste montane precum aceea a Clubului Alpin Român, vorbim doar în faimoasele certuri (din fericire tot mai rare!) ori deloc.
Cred că alde Corina Popescu, ce ar vrea ea de la viaţă şi ce vor părinţii ei este un subiect demn de dat-cu-părerea. Chiar de pare că ne băgăm în ograda altuia. Pînă una-alta însă dînşii au ţinut să se afle în ograda publică, iar acolo lumea mai emite o opinie-două...


Foto:http://www.campioniiromaniei.ro/campioni/crina-popescu-campioana-la-alpinism.html


PS
Siteuri favorabile Crinei:

1
2
3
şamd

Vezi totodată şi Carpati.org.

3 comentarii:

  1. Probabil in aceeasi situatie se afla multi dintre aceia care fac sport de performanta sau cei care fac balet de la trei ani, pian de la patru etc. Unii dintre ei sunt perfomerii de azi sau nu sunt nimic abandonand la un moment dat calea deschisa si intretinuta de parinti.

    Exista o sansa ca ambitiile tatalui sa se suprapuna peste ambitiile in crestere ale Crinei sau invers si atunci, e mai interesant a stii inainte de a condamna.
    Poate multi dintre cei care merg frecvent pe munte si iubesc muntele ar fi ajuns la performante notabile daca ar fi avut un parinte care sa-i duca de mici pe munte.
    Eu despre mine stiu ca n-am avut nici o sansa din acest punct de vedere. Si cati altii!

    Daca parintele intrece sau nu limita, da, aici e de discutat, dar sunt mai mult ca sigura ca fara un oarecare talent si mai ales fara munca din partea copilului, nu s-ar ajunge prea departe. Cati parinti nu-si "terorizeaza" copiii cu simpla invatatura? Unii reusesc, altii nu. Tatal Crinei a reusit, dar evident, nu singur.

    Si fara sa o cunosc si fara sa cunosc traseele pe care le urca, n-am totusi nici o indoiala ca meritul de a le urca efectiv ii apartine. Se antreneaza pentru ele, munceste, munceste ca acel copil de patru ani care face doi ani de solfegii la pian pana ajunge sa cante prima lui melodie. Nu cred ca acel copil sare in sus de bucurie dupa fiecare solfegiu!
    Discutiile legate de bani, facilitati sunt cu totul altele.

    Mai spune cineva pe facebook cred ca nu iubeste muntele si altele gen. Nici nu cred ca a fost intrebata daca il iubeste. Si poate nici nu trebuie sa-l iubeasca. Pe schiori ii opreste cineva sa participe la concursuri in functie de cata iubire au pentru munte? Am inteles de ceva vreme ca sunt oameni care merg la munte pentru ca-l iubesc si altii pentru care muntele e doar cadrul pentru anumite sporturi (de pilda, la maratonul 7500 din Bucegi si-au aruncat gelurile energizante pe poteca :( lucru care m-a infuriat foarte tare atunci...).

    Ce vreau sa spun domnule Ordean, este ca timpul ne va spune tuturora ceea ce acum ne dam cu parerea. Si e bine ca ne dam pentru ca asta inseamna ca ne gandim la lucrurile acestea si nu le luam gratuit, asa cum sunt. Eu sper ca ea sa ajunga sa aiba tot mai multe performante si odata cu varsta, sa capete si maturitatea de lipsa careia multi o blameaza.
    De ce sper? Pentru ca in toti acesti ani a muncit si a crezut (indusa sau nu) in aceasta munca si misiune a ei. Ea va fi singura in masura sa decida si va veni vremea cand va decide. Mi-ar parea totusi rau sa nu fie profet in tara ei atata timp cat e posibil sa chiar fie.

    RăspundețiȘtergere
  2. "Ce vreau sa spun domnule Ordean, este ca timpul ne va spune tuturora ceea ce acum ne dam cu parerea"

    Nu pot să nu remarc faptul că mai toate intervenţiile mele în ale muntelui (de pe la un 1980) au vizat o construcţie frumoasă, acceptată social, dar cu o mai mică sau mai mare falsitate în detalii.
    Pentru acele neadevăruri tipii nu şi-au luat bobîrnace. Le-a luat însă cîrcotaşul.
    Nimeni nu spune că prin definiţie materialele pro-Crina sînt subiective. În schimb subsemnatul, care propune şi un al doilea ochi spre o vedere în relief, e tratat ca gîndind negativ.

    Bucuros le-oi duce toate...

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu cred ca e un gand negativ sau carcotas, ci unul realist. Dar trebuie indreptat spre parinti si nu spre copii. Ei trebuiesc a chibzui asupra faptele lor.

    Pana si eu, fara sa ma inca un copil, m-am gandit si intrebat eu oare, cum voi proceda, cum voi stii sa separ ambitiile mele de auto-descoperirea odraslei, cum voi stii de declansez acel punct adevarat de plecare catre ceva ce ii poate defini viata. Sper sa nu uit aceste lucruri cand voi fi mama si poate voi avea atunci norocul, de-a mai citi cate un articol ca al dumneavoastra.

    RăspundețiȘtergere